Farul din ținutul înghețat

Farul din ținutul înghețat

1
Într-un ținut de gheață albă,
Unde viscolul urla,
Un tânăr mergea spre-un far
Ce-n depărtare se vedea.

2
Purta o haină peste umeri,
Iar în traistă avea pâine,
Puțină apă și Biblia,
Comoara lui pentru zile bune.

3
Un bătrân îi spusese-n sat:
„Farul s-a stins de multă vreme,
Iar corăbieri pierduți pe mare
Așteaptă încă o lumină.”

4
„De ce să merg eu până acolo?”
Întrebă tânărul uimit.
„Pentru că poate Dumnezeu
Te-a chemat să fii lumină.”

5
Porni prin zăpadă și vânt,
Cu pașii grei și înghețați,
Dar înaintea lui sclipea
O rază printre nori înghețați.

6
După câteva ore de mers,
Un pod de gheață se rupse,
Iar tânărul căzu în zăpadă
Și aproape că se pierdu.

7
Se ridică încet și spuse:
„Doamne, nu mă lăsa să cad.
Dacă m-ai trimis spre farul acesta,
Dă-mi putere să ajung.”

8
Vântul urla peste câmpie,
Dar el continua să meargă,
Ținând Biblia la piept
Ca pe-o lumină neclintită.

9
Într-un viscol puternic
Găsi o cabană părăsită,
Iar înăuntru era un om
Cu fața aproape înghețată.

10
Îi dădu ultima lui pâine
Și îl acoperi cu haina,
Deși știa că frigul mare
Îl va lovi și pe el.

11
Omul deschise ochii încet:
„De ce îmi dai tot ce ai?”
„Pentru că Dumnezeu mi-a spus
Să-mi iubesc aproapele.”

12
Cei doi porniră împreună
Spre farul din depărtare,
Sprijinindu-se unul pe altul
Prin zăpada cea mai mare.

13
La marginea unei prăpăstii
Se opriră fără cuvânt,
Căci podul fusese luat
De un vânt năprasnic.

14
Omul rănit spuse: „Nu putem!”
Dar tânărul privi spre cer:
„Dacă Dumnezeu ne-a adus aici,
Va deschide El o cale.”

15
În acel moment, din munte
Se desprinse o punte de zăpadă,
Legând cele două stânci
Ca o cărare albă și lată.

16
Trecură încet peste ea,
Fără să privească-n jos,
Iar când ajunseră de partea cealaltă,
Mulțumiră lui Hristos.

17
În cele din urmă ajunseră
La farul vechi și înghețat,
Cu ferestrele sparte
Și ușa aproape blocată.

18
Tânărul intră înăuntru
Și găsi mecanismul ruginit,
Dar lângă el era o lampă
Ce încă putea fi aprinsă.

19
Curăță fitilul cu grijă,
Puse uleiul găsit într-un vas,
Apoi aprinse mica flacără
Și se rugă cu glas domol.

20
Dintr-o dată, farul străluci
Peste marea întunecată,
Iar razele lui se plimbară
Peste valurile înghețate.

21
Departe, o corabie pierdută
Văzu lumina și schimbă direcția,
Iar marinarii strigară bucuroși:
„Farul! Am găsit drumul spre casă!”

22
Tânărul privi către ceruri
Și înțelese chemarea:
Nu trebuia să fie el farul,
Ci să aprindă lumina lui Dumnezeu.

23
Omul salvat îi spuse încet:
„Ai mers prin frig pentru o lumină.”
„Da”, răspunse tânărul,
„Dar lumina poate salva vieți.”

24
În zori, când viscolul trecu,
Marea deveni liniștită,
Iar farul continua să strălucească
Peste lumea rătăcită.

25
Și tânărul porni spre casă,
Cu Biblia strânsă la piept,
Știind că oriunde-l va chema Domnul,
Va merge înainte cu credință.