Categorie: Personaje biblice
1. Ahab: Mesajul din partea lui Dumnezeu.
Era cea mai întunecată perioadă a istoriei poporului Israel atunci când Ilie - profetul Dumnezeului cel viu - şi-a început slujba publică. Lucrarea specială a unui profet este aceea de a trezi conştiinţele şi de a mângâia inimile poporului lui Dumnezeu într-un timp de ruină. Mai întâi el trebuie să trezească interesul poporului căzut al lui Dumnezeu faţă de responsabilităţile lor, prin aplicarea cuvântului lui Dumnezeu conştiinţelor lor, iar în al doilea rând, să îi încurajeze pe cei credincioşi ajutându-i să îşi înalţe gândurile deasupra ruinei din jur şi să le mângâie inimile vorbindu-le despre gloria viitoare.
Trebuie arătat că o astfel de lucrare este potrivită într-un mod special într-un timp de ruină. Atunci când totul este în ordine în mijlocul poporului lui Dumnezeu nu este nevoie de darul profetic şi nu există nici spaţiul necesar exercitării lui. A fost deja subliniat faptul că în zilele gloriei lui Solomon nu a fost nevoie de profet. Totul era în ordine: împăratul aplica legea de pe tron, preoţii şi leviţii îşi îndeplinea slujba, iar poporul locuia în pace. Dar când, din cauza eşecului şi a neascultării poporului lui Dumnezeu, totul cade în dezordine, atunci, în harul lui Dumnezeu, îşi face apariţia profetul. Răul din mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să atragă judecata lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este credincios şi va apăra gloria Numelui Său. Dar, aşa cum spunea cineva: “Oricare ar fi nelegiurea lor, Dumnezeu nu va lovi un popor care a părăsit căile Sale până când nu le va trimite o mărturie. Poate că îi va pedepsi în prealabil, dar, cu siguranţă, nu va Îşi executa judecata asupra lor”. Aşadar, este doar harul lui Dumnezeu că ridică un profet într-un timp de ruină.
Nici astăzi nu este altfel în căile lui Dumnezeu. Mulţi cred că darul profetic a fost limitat la a prezice evenimente viitoare şi astfel, s-a ajuns la concluzia că darul profeţiei a fost retras. Este adevărat că descoperirea lui Dumnezeu este completă şi cu excepţia Cuvântului lui Dumnezeu, nimeni, decât un impostor, nu ar pretinde că dezvăluie viitorul folosind cuvintele “Aşa spune Domnul”; dar nu e deloc adevărat că darul profetic ar fi încetat. În Noul Testament este evident că acest dar este foarte important în ochii lui Dumnezeu. În 1. Corinteni 14:1 , citim “Urmăriţi dragostea şi râvniţi cele spirituale, dar mai ales să profeţiţi”, deoarece “cine profeţeşte vorbeşte oamenilor spre zidire şi încurajare şi mângâiere”. Ce este mai important în aceste vremuri de ruină, slăbiciune şi eşec în mijlocul poporului lui Dumnezeu, decât a trezi conştiinţa celor credincioşi faţă de slăbiciunea lor spirituală, de a le mângâia inimile prin dezvăluirea gloriilor viitoare şi de a le trezi dragostea pentru Cel care vine? Adevăratul profet este cel care poate astfel vorbi “oamenilor spre zidire şi încurajare şi mângâiere”.
În timpul său, Ilie a fost un adevărat profet al Domnului. Niciodată înainte poporul lui Dumnezeu nu se afundase în asemenea adâncimi de degradare. Trecuseră 58 de ani de când împărăţia fusese divizată după moartea împăratului Solomon. De-a lungul acestei perioade domniseră şapte împăraţi, toţi, fără excepţie, oameni răi. Ieroboam îl făcuse pe Israel să păcătuiască prin viţelul de aur. Nadab, fiul său, “a făcut rău în ochii Domnului şi a umblat în calea tatălui său”. Baaşa a fost un ucigaş, Ela, fiul său, un beţiv, Zimri a fost un trădător şi un ucigaş. Omri a fost un soldat iubitor de aventuri care şi-a însuşit tronul şi a făcut mai mult rău decât toţi cei dinaintea lui. Ahab, fiul său, a făcut şi mai rău decât tatăl său: el s-a căsătorit cu Izabela cea nelegiuită şi idolatră şi a dat tonul apostaziei. În zilele lui, orice urmă a închinării publice faţă de Dumnezeu a fost ştearsă din ţară. Idolatria era generală. Viţeii de aur erau adoraţi la Betel şi Dan; casa lui Baal era în Samaria; statuile lui Baal erau peste tot, iar profeţii lui Baal conduceau în mod public ritualurile idolatre. Era ca şi cum Baal trăia, iar Dumnezeu încetase să mai existe.
În mijlocul acestui spectacol de întuneric şi degradare morală, apare brusc un martor singuratic dar remarcabil al Dumnezeului celui viu. Ilie tişbitul îl înfruntă în mod public pe împărat, aducându-i un un mesaj al judecăţii apropiate: “Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia stau, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât la cuvântul meu”. Primele cuvinte ale profetului îi arată împăratului că are de-a face cu Dumnezeul cel Viu şi, în plus, este înfruntat de un om care nu se teme de el şi de autoritatea lui împărătească. Ilie este chemat să aducă cel mai neplăcut mesaj celui mai puternic om din ţară. Stând în mod conştient înaintea Dumnezeului celui Viu, el este eliberat de orice frică atunci când stă înaintea împăratului apostat.
Cu mulţi ani înainte, Dumnezeu spusese lui Israel, prin gura lui Moise: “Feriţi-vă ca nu cumva să vi se amăgească inima şi să vă abateţi şi să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi lor şi să se aprindă mânia Domnului împotriva voastră şi să se închidă cerurile, ca să nu fie ploaie” (Deuteronom 11:16, 17 ). Acest avertisemnt solemn nu a fost luat în seamă. Idolatria fusese aproape continuă încă din timpul lui Moise, iar acum ajunsese la un nivel general. Dumnezeu a răbdat mult timp, dar în final idolatria ţării a ajuns “să-L întărâte la mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel” (1. Împăraţi 16:33 ) şi judecata prevestită de mult urma să vină. Urma să nu fie “nici rouă, nici ploaie”, decât la cuvântul profetului. Dumnezeu Îşi va apăra astfel cuvântul Său, Îşi va menţine gloria Sa, va face de ruşine idolatria şi va onora pe omul care Îl mărturiseşte pe El.
Am putea întreba: Care era secretul curajului lui Ilie în prezenţa împăratului - siguranţa cu care prevesteşte venirea judecăţii şi afirmaţia lui încrezătoare că totul se va întâmpla potrivit cuvântului său? În primul rând, Dumnezeu pentru el era Dumnezeul cel viu. Peste tot, recunoaşterea publică a lui Dumnezeu încetase cu totul. Atât cât se părea, nu exista nici măcar un suflet în ţară care credea în existenţa lui Dumnezeu. Dar în acest timp de declin general, Ilie se ridică plin de îndrăzneală, ca unul care credea şi mărturisea public că Dumnezeu este viu.
Mai mult, el poate spune despre Domnul că este Acela “înaintea căruia stau”. Nu doar că el a crezut în Dumnezeul cel viu, ci, în tot ceea ce spunea şi făcea, el era conştient de faptul că era în prezenţa lui Dumnezeu. Ca urmare, el este izbăvit de teama de om, este păstrat într-o linişte desăvârşită în mijlocul unor împrejurări extrem de dificile, fiind conştient de ajutorul lui Dumnezeu.
Mai mult, în Noul Testament aflăm un alt adevăr cu privire la Ilie. Iacov îl prezintă pe profet ca pe o imagine a lucrurilor măreţe care pot fi împlinite prin rugăciunea stăruitoare a celui drept. Rugăciunea în taină era un alt secret al puterii sale în public. El putea să stea înaintea împăratului nelegiuit deoarece îngenunchease înaintea Dumnezeului cel viu. Şi rugăciunea lui nu era una formală care nu foloseşte la nimic, ci una stăruitoare, care are mare putere. O rugăciune care avea în vedere gloria lui Dumnezeu, precum şi binecuvântarea poporului, astfel că “s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă”. Trebuie să fi fost foarte greu pentru Ilie să înalţe o astfel de cerere către Dumnezeul cel viu, căci ea avea să afecteze poporul Lui! Şi în timp ce Ilie privea starea poporului şi nu putea vedea nicio recunoaştere a lui Dumnezeu de-a lungul şi de-a latul ţării, el a realizat că era mai bine pentru ei să sufere anii de secetă, dacă aceasta i-ar face să se întoarcă la Dumnezeu, decât să se bucure de bunăstare în nesupunere faţă de Dumnezeu şi să meargă astfel către o şi mai rea judecată. Râvna pentru Dumnezeu şi dragostea pentru popor erau în spatele acestei rugăciuni solemne.
Mai mult, Iacov ne aminteşte că Ilie era “un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi”. La fel ca noi, şi el era asaltat de slăbiciuni şi neputinţe omeneşti. Ce lecţie încurajatoare ne poate învăţa şi pe noi acest fapt! La fel ca el, şi noi putem fi oameni puternici, dacă şi în noi, în ciuda răului din jurul nostru, umblăm în cunoştinţa faptului că Dumnezeu este Dumnezeul cel viu, dacă şi noi căutăm tot mai constant să umblăm, să vorbim şi să ne purtăm în prezenţa Sa, conştineţi că suntem înaintea Lui; dacă stăm tot mai des înaintea Lui în rugăciune autentică, condusă de Duhul.
2. Cherit: pârâul care a secat.
Profetul fusese singur cu Dumnezeu în locul ascuns al rugăciunii. Apoi, pentru un scurt moment, dă o bună mărturie în faţa împăratului apostat. Cu toate acestea, o slujbă şi mai mare îl aşteaptă pe Ilie; va veni ziua când nu va depune mărturie pentru Dumnezeu doar în faţa împăratului, ci va face de ruşine adunarea oştirilor lui Baal şi va întoarce pe poporul Israel către Dumnezeul cel viu. Dar încă nu a sosit timpul pentru Carmel. Profetul nu este gata să vorbească, naţiunea nu este gata să asculte. Israel trebuie să sufere anii de foamete mai înainte de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu; Ilie trebuie să fie învăţat în taină înainte de a putea să vorbească pentru Dumnezeu. Profetul trebuie să ia drumul singuratic al Cheritului şi să locuiască în îndepărtata Sarepta înainte de a sta pe Muntele Carmel.
Primul pas care duce către Carmel, în vest, trebuie făcut într-o altă direcţie. “Pleacă de aici şi îndreaptă-te spre răsărit”, este cuvântul Domnului. La timpul potrivit al lui Dumnezeu, El îl va aduce pe slujitorul Său exact în locul în care trebuie să îl folosească, dar îl va aduce acolo într-o stare potrivită pentru a fi folosit. Pentru a deveni un vas folositor Stăpânului său, el trebuie să locuiască pentru un timp în locuri singuratice şi să călătorească pe drumuri bolovănoase, pentru a învăţa acolo propria sa slăbiciune şi puterea măreaţă a lui Dumnezeu.
Fiecare slujitor al lui Dumnezeu îşi are Cheritul său înainte de a atinge Carmelul său. Iosif, în drumul său către stăpânirea asupra întregii împărăţii, a trebuit să îşi aibă Cheritul său. El a trebuit să treacă pe drumul gropii şi al închisorii înainte de ajunge pe tron. Moise a trebuit să îşi aibă Cheritul său în mijlocul deşertului înainte de a deveni conducătorul poporului lui Dumnezeu prin pustie. Şi nu a fost oare Domnul Însuşi singur în pustie timp de patruzeci de zile, ispitit de Satan şi alături de fiarele sălbatice, înainte de a ieşi în slujba publică înaintea oamenilor? Desigur că nu la fel ca în cazul nostru, pentru a descoperirea slăbiciunilor şi dezbrăcarea de încrederea în forţele proprii, ci mai degrabă pentru a descoperi desăvârşirile Sale infinite şi pentru a ne dezvălui caracterul Său potrivit pentru lucrarea pe care nimeni, decât El, nu o putea împlini. Împrejurările care L-au pus la încercare care au fost folosite pentru a descoperi desăvârşirile lui Hristos, sunt necesare, în cazul nostru, pentru a scoate la iveală imperfecţiunile noastre, pentru ca toate să poată fi judecate înaintea lui Dumnezeu şi să putem astfel deveni vase folositoare Lui.
Aceasta a fost aşadar prima lecţie pe care Ilie a trebuit să o înveţe la pârâul Cherit – lecţia vasului gol. „Pleacă de aici”, zice Domnul, „şi ascunde-te”. Omul care vrea să-L mărturisească pe Dumnezeu trebuie să înveţe să se ţină ascuns. Pentru a fi ferit de a se face pe sine însuşi cineva înaintea oamenilor, el trebuie să înveţe propria nimicnicie înaintea lui Dumnezeu. Ilie trebuie să petreacă trei ani şi jumătate în taina singurătăţii cu Dumnezeu înainte de a petrece o singură zi în lucrare publică înaintea oamenilor.
Dar Dumnezeu are şi alte lecţii cu Ilie. Va veni clipa să-şi manifeste credinţa în Dumnezeul cel viu înaintea lui Israel? Atunci trebuie să înveţe mai întâi să trăiască prin credinţă zi de zi, în ascuns, înaintea lui Dumnezeu. Pârâul şi corbii sunt daţi de Dumnezeu pentru a acoperi nevoile slujitorului Său, dar încrederea lui Ilie trebuie să fie în Dumnezeul cel viu şi nevăzut şi nu în lucrurile văzute – în corbi şi în pârâu. „Am poruncit”, a spus Domnul, iar credinţa se odihneşte în cuvântul Domnului.
În plus, pentru a se bucura de resursele lui Dumnezeu, profetul trebuie să fie în locul stabilit de Dumnezeu. Cuvântul către Ilie este “Am poruncit corbilor să te hrănească acolo”. Nu i-a fost dat lui Ilie să îşi aleagă locul în care să se ascundă, ci el trebuia să se supună alegerii lui Dumnezeu. Doar acolo se putea bucura el de binecuvântările lui Dumnezeu.
Mai mult, ascultarea absolută de cuvântul Domnului este singura cale de binecuvântare. Iar Ilie a ales această cale, deoarece citim “Şi s-a dus şi a făcut după cuvântul Domnului”. A mers acolo unde Domnul i-a spus să meargă, a făcut ceea ce Domnul i-a spus să facă. Când Domnul zice “Du-te şi fă”, aşa cum i-a spus învăţătorului legii din Evanghelii, ascultarea totală şi imediată este singura cale către binecuvântare.
Dar pârâul Cherit are o lecţie cu mult mai grea şi mai profundă – lecţia pârâului care a secat. Domnul îi spusese “vei bea din pârâu”; în ascultare de cuvânt “el bea din pârâu”; dar apoi citim cuvinte care la prima vedere par foarte ciudate – “pârâul a secat”. Pârâul pe care Domnul îl dăduse, din care El îi poruncise profetului să bea, seacă. Ce poate însemna aceasta? A făcut Ilie cumva un pas greşit şi este într-o poziţie greşită? Nicidecum! Dumnezeu a spus “am poruncit corbilor să te hrănească acolo”. A făcut el lucrul greşit? Nici gând; nu i-a spus Dumnezeu “vei bea din pârâu?”. Dincolo de orice întrebare, el se afla în locul potrivit şi făcea lucrul potrivit. Era în locul stabilit de Dumnezeu; asculta de cuvântul Domnului – şi cu toate acestea, pârâul a secat.
Ce experienţă dureroasă, ce providenţă tainică! Să fii în locul stabilit de Dumnezeu, să mergi în ascultare de poruncile Sale clare şi, cu toate acestea, dintr-odată să fi chemat să înfrunţi absenţa totală a resursei pe care Dumnezeu a dat-o pentru nevoia zilnică. Ce încercare pentru credinţă! Nu spusese oare Ilie cu hotărâre în faţa împăratului că el stă înaintea Dumnezeului cel viu? Iată că este pus în faţa unui pârâu secat pentru a-i fi încercată realitatea credinţei sale în Dumnezeul cel viu. Oare va rămâne neclintită credinţa lui atunci când izvoarele pământeşti seacă? Dacă Dumnezeu trăieşte, ce contează că pârâul seacă? Dumnezeu este mai mare decât toate binecuvântările pe care El le dă. Binecuvântările pot dispărea, dar Dumnezeu rămâne. Profetul trebuie să înveţe să se încreadă mai degrabă în Dumnezeu decât în darurile Lui. Faptul că Dăruitorul este mai mare decât darurile Sale, aceasta este lecţia profundă a izvorului care a secat.
Nu s-a repetat oare istoria pârâului secat când, sute de ani mai târziu, boala şi moartea au pătruns în viaţa liniştită a casei din Betania? Două surori ce rămân lipsite de fratele lor se confruntă direct cu izvorul care seacă. Dar necazul lor este schimbat pentru “gloria lui Dumnezeu, ca să fie glorificat Fiul lui Dumnezeu prin ea”. Lucrul care aduce glorie Fiului aduce binecuvântare sfinţilor. Dacă Lazăr fusese luat, Fiul lui Dumnezeu rămăsese, folosind ocazia dată de lipsa izvoarelor pământeşti pentru a dezvălui o fântână de dragoste ce nu seacă niciodată şi o sursă de putere fără limită. Tot aşa, în timpul profetului, izvorul care a secat a devenit prilejul pentru ca Dumnezeu să descopere glorii mai măreţe şi binecuvântări mai bogate pentru Ilie. Nu era decât o întâmplare prin care Dumnezeu îl lua pe profet în călătoria sa de la Cherit – locul pârâului secat – către casa din Sarepta, pentru a-I arăta acolo făina care nu se termină, untdelemnul care nu se sfârşeşte şi Dumnezeul care înviază morţii. Dacă Dumnezeu permite pârâului să sece, aceasta este deoarece El are o parte mai bună şi mai minunată pentru slujitorul Său iubit.
Nici astăzi nu este altfel cu copiii lui Dumnezeu. Tuturor ne place să avem anumite resurse pământeşti la care să apelăm; şi totuşi, cât de des, în căile Tatălui care ştie că avem nevoie de aceste lucruri, trebuie să ne confruntăm cu izvorul care seacă! Sub diferite aspecte, suntem puşi în faţa acestui moment: poate prin doliu, prin boală sau prin eşecul neaşteptat al unei anume surse de aprovizionare, ne vedem în faţa pârâului care a secat. Este bine dacă, în astfel de momente – ridicându-ne deasupra ruinei speranţelor noastre pământeşti şi a eşecului sprijinului omenesc – putem primi totul din mâna Lui, prin credinţa în Dumnezeul cel viu. Vom vedea atunci că necazul este mijlocul folosit de Dumnezeu ca să ne descopere resursele uriaşe ale inimii Sale iubitoare şi să conducă sufletele noastre într-o binecuvântare mai profundă şi mai bogată decât am cunoscut vreodată.
3. Sarepta: casa văduvei.
Pârâul a încetat să mai fie o resursă pentru Ilie, dar Domnul a rămas cu el; nu l-a uitat pe slujitorul Lui. El cunoştea nevoia sa şi văzuse că pârâul secase. Dar nu a venit niciun cuvânt de avertizare şi nici o altă îndrumare până când pârâul nu a secat. Dragostea Domnului răspunde nevoii sfinţilor Săi, dar calea pe care o ia înţelepciunea Sa îi va ţine pe aceştia pe drumul credinţei.
Mai mult decât atât, planul pe care îl dezvăluie Domnul este atât de uluitor, atât de diferit de tot ceea ce şi-ar fi imaginat profetul, într-un contrast atât de mare cu instruirea sa religioasă, cu gândurile sale fireşti şi instinctul său spiritual, încât dacă planul ar fi fost dezvăluit profetului înainte ca pârâul să sece, e posibil ca el să nu fi fost atât de dispus să cedeze în ascultare. La fel ca un profet de mai târziu, care, atunci când a fost trimis la o cetate păgână, a încercat să fugă în direcţia opusă. Ilie era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca noi şi este posibil ca, la fel ca şi noi, să fi avut nevoie de presiunea împrejurărilor pentru a fi făcut să asculte şi să aleagă un drum atât de neplăcut pentru el, ca om firesc.
Oricât de neobişnuit ar părea, profetului i s-a spus să se ridice şi să plece la Sarepta ca să locuiască acolo. El trebuie să părăsească ţara promisă şi să meargă într-o cetate păgână, iar dintre toate cetăţile, una care aparţinea de Sidon – patria lui Baal, a cărui închinare adusese ruina în ţară -, de asemenea, patria Izabelei, cea care introdusese închinarea la Baal şi care omorâse pe prorocii Domnului. Şi mai ciudat este că ajuns în ţara străină, marele profet trebuia să depindă de o femeie văduvă pentru întreţinerea zilnică. Deoarece Domnul spune: “Am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească”. Ne-am putea gândi că ar fi fost mai potrivit ca Domnul să poruncească profetului să îngrijească de acea văduvă. Dar nu, planul lui Dumnezeu era ca văduva să îngrijească de profet. Erau alte cetăţi şi alte ţări care înconjurau Israelul şi care erau cu mult mai puţin păcătoase decât Sidonul. Erau “multe văduve” în Israel în timpul acelei împrejurări triste, dar ele nu se potriveau planului lui Dumnezeu. Ca întotdeauna, Dumnezeul Îl avea în vedere pe Hristos. O mie de ani mai târziu, în cetatea Nazaretului, Domnul va avea nevoie de o imagine a harului suveran şi de aceea, profetul Ilie trebuie să meargă la o văduvă săracă, în ţara atât de păcătoasă a Sidonului. Dumnezeu are un scop în fiecare detaliu al drumului pe care El îl plănuieşte pentru slujitorii Săi, chiar dacă trebuie să treacă o mie de ani mai înainte ca acel scop să fie dezvăluit.
Credinţa profetului dă, fără murmure, ascultare de cuvântul Domnului. “Şi el s-a ridicat şi s-a dus la Sarepta”. Condus de credinţă, silit poate de împrejurările dificile, el ascultă de Domnul şi apucă drumul singuratic către cetatea Sidonului, dincolo de –
Un pământ arid şi uscat
Acoperit cu spini şi mărăcini,
Plin de duşmani şi capcane.
Ajuns la poarta cetăţii, prorocul este întâmpinat de văduvă. Privirii fireşti şi logicii omeneşti i-ar părea imposibil ca aceasta să poată fi văduva prin care el trebuia să fie hrănit. Într-o sărăcie lucie, această văduvă singură şi lipsită de hrană ajunsese la capătul resurselor sale. Având o singură mână de făină şi puţin untdelemn într-un ulcior, ea strânge câteva vreascuri pentru a pregăti ultima masă pentru ea şi fiul ei, iar apoi aşteptau moartea ca sfârşit al suferinţelor lor. Cu ceva ce îi ajungea doar pentru o singură masă, cum putea ea să îl hrănească pe profet? Într-adevăr, văduva vorbeşte despre Dumnezeul cel viu, dar este Dumnezeul lui Ilie, deoarece ea spune “Dumnezeul tău”, nu “Dumnezeul meu”. Ea nu avea o credinţă personală în Dumnezeul cel viu: speranţele ei erau legate de vasul cu făină şi ulciorul de untdelemn şi, deoarece acestea se terminau, pentru ea nu mai exista nimic altceva decât porţile morţii. Dar Dumnezeu are un alt drum decât moartea pentru această văduvă. Harul Său suveran intenţiona ca viaţa – viaţa de înviere – să umple casa văduvei cu binecuvântare. Cât despre Ilie, la timpul hotărât de Dumnezeu, el va intra în glorie, dar nu prin porţile morţii, ci într-un car de foc şi cai de foc. Deocamdată, el trebuie să locuiască pentru un timp la Sarepta. Sarepta înseamnă locul cuptorului de topire. Profetul trecuse testul pârâului secat de la Cherit, iar acum trebuie să înfrunte cuptorul încercării la Sarepta. Dar acesta este drumul lui Dumnezeu spre Carmel. Va chema el foc din cer? Atunci trebuie să treacă prin foc pe pământ. Va sta el pentru Dumnezeul cel viu înaintea întregului Israel? Atunci el trebuie să înveţe mai întâi secretul puterii susţinătoare a lui Dumnezeu în cuptorul încercării. Pârâul secat de la Cherit şi focul curăţitor de la Sarepta sunt paşi în călătoria spre Carmel şi spre carul de foc.
Cât de umilitor pentru mândrie să fii întreţinut de o femeie văduvă; cât de distrugătoare sunt pentru încrederea în sine împrejurările neplăcute. Dar văduva singuratică, mâna de făină, ulciorul de untdelemn şi moartea plutind peste tot, acestea slujesc pentru a dezvălui resursele Dumnezeului cel viu. Şi, fiind arătată totala slăbiciune şi disperarea împrejurărilor, Dumnezeu este liber să descopere resursele harului. Cererea lui Ilie pentru “puţină apă” şi “o bucată de pâine” aduc la lumină starea văduvei. Adevărul fiind afirmat, harul poate fi acum descoperit. Cât de bogat este harul care a umplu casa văduvei! Toată frica a dispărut, deoarece primele cuvinte ale harului au fost “Nu te teme”.
Aici vedem resursele harului. “Făina din vas nu se va termina şi untdelemnul din ulcior nu se va sfârşi”. Nevoile lor sunt împlinite, iar moartea este alungată de la uşa lor.
În continuare, în această frumoasă imagine avem învăţătura harului, deoarece harul nu numai că aduce mântuire celor în nevoie, ci ne învaţă cum să trăim. Viaţa dată prin har este o viaţă de dependenţă. Dumnezeu nu i-a promis lui Ilie un vas plin cu făină şi un ulcior plin cu untdelemn. Proviziile harului sunt într-adevăr nelimitate, dar harul nu dăruieşte belşugul mereu la îndemână pe care şi l-ar dori firea. Promisiunea era că mâna de făină nu se va termina, nici untdelemnul din ulcior nu se va sfârşi. Ar fi trebuit să fie suficient pentru fiecare zi, dar nu provizii pentru a doua zi. Harul ne învaţă să trăim în dependenţă de Dătătorul harului.
În cele din urmă, vedem aici speranţa harului, deoarece harul deschide o perspectivă binecuvântată. “Ziua”, ziua cea mare, ziua bucuriei, când Domnul va trimite ploaie pe pământ, se apropia. Cât de fericită este casa, fie ea şi coliba unei văduve, care este hrănită prin resursa harului, condusă prin învăţătura harului, încurajată de speranţa harului!
Harul acesta a fost descoperit într-o măsură mult mai deplină în perioada harului în care ne aflăm noi. În casa văduvei ne mişcăm printre umbre; dar noi, cei de azi, avem substanţa, din clipa când a venit Acela care este plin de har şi de adevăr. În toate zilele călătoriei noastre de pelerini prin această lume de nevoi, nici pentru noi făina din vas nu se va termina, iar untdelemnul din ulcior nu se va sfârşi. Nu ne vorbeşte oare făina – floarea făinii – de Hristos, despre care s-a spus: “TU RĂMÂI” şi “TU EŞTI ACELAŞI” (Evrei 1:11, 12 )? Ne pot lipsi alte lucruri, dar El rămâne. Se pot schimba unele lucruri, dar El este acelaşi. Şi nu vorbeşte untdelemnul despre acel alt Mângâietor – Duhul Sfânt – care a venit ca să rămână cu noi pentru totdeauna? (Ioan 14:16 ). Izvoarele pământeşti seacă, dar, cu Hristosul cel viu în glorie şi cu Duhul în noi pe pământ, creştinul deţine resurse care nu îl vor lăsa niciodată să ducă lipsă.
Mai mult, harul care ne-a adus mântuirea ne învaţă să trăim “cu cumpătare şi cu dreptate şi cu evlavie în veacul prezent”. O astfel de viaţă poate fi trăită zilnic doar în dependenţă de Hristos, prin puterea Duhului Sfânt.
Harul, care ne-a adus mântuire şi care ne învaţă cum să trăim, ne-a pus înainte acea speranţă binecuvântată, arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. Arătarea harului conduce spre arătarea gloriei (Tit 2:11, 13 ). Atunci, într-adevăr, nevoile sfinţilor vor fi împlinite, necazurile lor vor fi trecut pentru totdeauna, iar foamea de pământ va sfârşi pentru totdeauna. Putem aşadar cânta:
El va coborî precum ploaia
Peste iarba proaspăt cosită,
Iar bucuria şi speranţa, asemenea florilor,
Vor apărea pe unde trece El:
Înaintea Lui, pe munţi,
Va merge Pacea, vestind trecerea Lui;
Iar izvoarele dreptăţii
Vor curge de pe dealuri înspre vale.
Dar şi mai multe descoperiri ale gloriei Dumnezeului cel viu vor fi arătate în casa din Sarepta. Dumnezeu are şi alte lecţii pentru Ilie, precum şi încercări ale credinţei şi mai profunde pentru văduvă. Dumnezeu se va descoperi pe Sine Însuşi nu doar ca Susţinătorul vieţii, ci şi ca Dătătorul vieţii. Pentru a fi înzestrat pentru marea zi de pe Carmel, Ilie trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu ca Dumnezeul învierii. Pentru a fi aşezată în legături pline de pace cu Dumnezeu, văduva trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu atât ca Dumnezeul adevărului, cât şi ca Dumnezeul harului, iar pentru aceasta, conştiinţa trebuie trezită, păcatul ei amintit şi judecat.
Cu astfel de scopuri înalte în vedere, umbrei morţii îi este permis să cadă asupra casei văduvei. Singurul ei fiu cade bolnav şi moare. Timp de un an întreg văduva s-a bucurat în credinţă simplă de binecuvântările pe care Dumnezeu le dădea; dar în cele din urmă, în prezenţa morţii, conştiinţa ei este trezită şi ea îşi aminteşte de păcatul ei, deoarece moartea este plata păcatului. Cât timp viaţa curge liniştită şi nevoile noastre zilnice ne sunt împlinite, putem trăi fără a da mare importanţă unor lucruri care, în ochii lui Dumnezeu, necesită judecată de sine. Dar odată cu o anumită încercare, conştiinţa devine activă, vederea se limpezeşte şi multe gânduri, cuvinte, obiceiuri şi căi din trecut sunt privite, cercetate şi judecate înaintea lui Dumnezeu.
Şi Ilie a avut lecţii de învăţat din această încercare grea. A devenit o nouă ocazie pentru manifestarea credinţei sale în Dumnezeul cel viu. Într-un mod deosebit, el priveşte dincolo de boală şi de puterea morţii şi vede în răul care a venit asupra lor mâna Dumnezeului cel viu. În ochii săi, nu boala a omorât copilul, nu moartea l-a doborât, ci Dumnezeu este cel care a lovit copilul văduvei. Dacă este lucrarea bolii şi a morţii, atunci nu este nicio speranţă, deoarece ele pot lua copilul, dar nu îl pot aduce înapoi. Dar dacă Dumnezeu a lovit copilul, atunci tot El îl poate învia.
Credinţa lui Ilie îl ţine pe Dumnezeu între el şi împrejurările dureroase. Dar Ilie recunoaşte că în el însuşi nu este nicio putere. Acest lucru poate fi semnificat prin faptul că Ilie s-a întins peste copil sau, după nota de subsol, el “s-a măsurat”. El se identifică întru totul cu copilul mort; el se cercetează pe sine şi realizează că, precum copilul mort, nici el nu are nicio putere. Ilie este lipsit de putere în faţa morţii. Dar dacă copilul este mort, Dumnezeu trăieşte. Dacă Ilie nu are nicio putere, Ilie se poate ruga. Prin actul întinderii peste copil, el se identifică pe sine însuşi cu lipsa de putere a copilului; prin actul rugăciunii, se pune pe sine însuşi în contact cu puterea măreaţă a Dumnezeului cel viu.
Omul cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi aduce iar puterea lui Dumnezeu pe pământ prin rugăciune. “Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă, te rog, sufletul copilului acestuia în el!”. Pentru că este într-o relaţie conştientă cu Dumnezeu, a cărui putere a încercat-o şi i-a fost dovedită, Ilie poate spune cu o deosebită încredere “Dumnezeul meu”. Credinţa lui recunoaşte că stă în puterea Dumnezeului cel viu să învieze copilul mort şi astfel, cu o mai mare credinţă, el se roagă ca aceasta să se întâmple. A avut cineva, mai înainte sau după, o cerere mai mare la Dumnezeu, printr-un limbaj atât de simplu şi printr-o rugăciune atât de scurtă? Este foarte clar faptul că rugăciunea reală şi fierbinte nu este nici complicată, nici lungă.
Rugăciunea este ascultată şi cererea este împlinită. Dumnezeu Se descoperă pe Sine Însuşi ca Dumnezeul învierii. Dumnezeu nu este numai Dumnezeul cel viu, nu este doar Izvorul vieţii şi Susţinătorul vieţii, dar El poate da viaţa celor morţi. El rupe puterea morţii şi distruge victoria Locuinţei morţilor prin puterea măreaţă a învierii.
Ilie, fără să-şi aroge niciun drept asupra copilului înviat, îl dă înapoi mamei sale. Femeia vede îndată că el este “omul lui Dumnezeu”. Cunoaştem, de asemenea, că Ilie era “un om cu aceleaşi slăbiciuni”. Omul cu aceleaşi slăbiciuni fusese transformat într-un om al lui Dumnezeu de faptul că era un “om al rugăciunii”.
4. Obadia: mai-marele peste casa împăratului
În cele din urmă, anii de foamete se apropie de sfârşit şi din nou cuvântul Domnului vine la Ilie, spunând: “Du-te şi arată-te lui Ahab; şi voi trimite ploaie pe faţa pământului”. La începutul anilor de secetă, Domnul îi spusese lui Ilie: “Pleacă de aici şi ascunde-te”; acum, cuvântul este “Du-te şi arată-te”. Este un timp în care să ne ascundem şi un timp în care să ne arătăm; un timp pentru a proclama cuvântul Domnului de pe acoperişuri şi un timp în care să ne retragem “deoparte într-un loc pustiu” şi să ne odihnim. Un timp să trecem prin ţară „ca necunoscuţi” şi un timp să fim împreună cu mulţimea ca fiind „bine-cunoscuţi” (2. Corinteni 6:9 ). Astfel de schimbări sunt partea obişnuită a slujitorilor Domnului. Ioan Botezătorul, în timpul său, a fost în deşert „ca necunoscut” până în ziua arătării sale lui Israel ca „bine-cunoscut”, numai pentru a se retrage din nou dinaintea privirii oamenilor în prezenţa Aceluia despre care putea spune: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”. Acest har, care ştie când să iasă în faţă şi când să se retragă, îşi găseşte expresia cea mai desăvârşită în chiar drumul Domnului. El poate strânge o cetate întreagă la uşa locuinţei Sale, ca Unul care este „bine-cunoscut”, dar, sculându-Se cu mult înaintea zilei, El poate pleca într-un loc pustiu, „ca necunoscut”.
Dar astfel de schimbări pe drumul slujitorului, dacă sunt întâmpinate cu o ascultare imediată, cer gânduri smerite despre sine şi o mare încredere în Dumnezeu. Această calitate înaltă a credinţei nu îi lipsea lui Ilie. Fără nici cea mai mică obiecţie, el „s-a dus să se arate lui Ahab”. Instruirea lui în taină l-a făcut potrivit pentru cerinţele momentului. În ochii împăratului, Ilie era un om în afara legii, unul care nenorocea pe Israel, iar a se înfăţişa pe sine însuşi înaintea monarhului ar fi fost nebunie în lumina logicii omeneşti. Nu ar fi putut Dumnezeu să aducă ploaia pe pământ fără a-l mai expune pe slujitorul Său mâniei împăratului? Cu siguranţă că ar fi putut, dar aceasta nu ar fi fost nicidecum potrivit cu împrejurarea. Ploaia fusese oprită la cuvântul lui Ilie în faţa împăratului, iar venirea ploii trebuia, de asemenea, să depindă de intervenţia profetuluilui Dumnezeu înaintea împăratului. Dacă ploaia s-ar fi întors separat de mărturia publică a lui Ilie, atunci acesta, dintr-o dată, ar fi fost considerat ca un fals profet şi un lăudăros, sau, chiar mai rău, eliberarea ar fi fost atribuită de către profeţii lui Baal idolului lor.
Nu avem nicio îndoială despre starea morală a împăratului. În timp ce Ilie călătorea dinspre Sarepta, la cuvântul Domnului şi pentru gloria Domnului, împăratul face o călătorie determinată de un egoism absolut şi neavând alt scop mai înalt decât acela de a-şi păstâra caii. Timp de trei ani şi jumătate nu căzuse nici ploaie, nici rouă – era foamete grozavă în ţară – împăratul şi poporul dovedesc că este „rău şi amar” să Îl părăseşti pe Domnul Dumnezeu şi să te închini idolilor. Dar împăratul? Oare această grozavă calamitate i-a înmuiat inima, a lucrat oare pocăinţă înaintea Domnului? Călătoreşte el prin împărăţia sa căutând să aline durerea poporului înfometat şi îndemnându-i pe toţi să strige către Dumnezeu? Vai! Gândurile lui sunt preocupate de caii şi de catârii săi, decât de poporul înfometat; şi departe de a-l căuta pe Dumnezeu, se mulţumeşte să caute iarbă.
Un bărbat slab, egoist şi îngăduitor faţă de sine, condus de o femeie hotărâtă şi idolatră, el a devenit conducătorul apostaziei şi duşmanul declarat al omului lui Dumnezeu. Iar acum, nefiind înduplecat de pedeapsa grozavă a secetei şi a foamei, suferinţa generală îl găseşte ocupându-se tot cu viaţa sa egoistă şi frivolă, indiferent atât la necazurile poporului său, cât şi la cerinţele lui Dumnezeu. Aceasta este imaginea depravării umane înfăţişată prin acest împărat.
În acest punct ne este adus înainte un personaj foarte diferit. Obadia era un om care se temea foarte mult de Domnul şi care făcuse o faptă remarcabilă pentru profeţii Domnului, dar care totuşi, destul de ciudat, este conducătorul casei împăratului. Ce anomalie ca un om temător de Domnul să fie găsit într-o legătură strânsă cu împăratul apostat! Cum spunea cineva: „Problema nu era că Obadia comitea uneori acte de trădare sau că viaţa lui morală era uneori pătată; întreaga lui viaţă îl arată ca pe un om cu principii amestecate”.
Atât Ilie, cât şi Obadia erau sfinţi ai lui Dumnezeu, dar întâlnirea lor este caracterizată mai degrabă de reţinere, decât de părtăşia sfinţilor. Obadia este respectuos şi împăciuitor, Ilie este rece şi distant. Ce părtăşie putea fi între străinul lui Dumnezeu şi slujitorul lui Ahab? Altcineva a remarcat corect: „Nu putem să slujim lumii şi să continuăm să facem aceasta ascunzându-ne unii de alţii, pentru ca apoi să presupunem că ne putem întâlni ca sfinţi şi ne putem bucura de o părtăşie preţioasă”.
Obadia încearcă să scape dintr-o misiune care, în ochii lui, este plină de pericole. „Cu ce”, exclamă el, „am păcătuit eu, ca să dai pe robul tău în mâna lui Ahab?”. Dar Ilie nu spusese nimic despre păcat. Iar apoi, Obadia îşi aduce ca justificare faptele lui bune. Nu auzise oare Ilie despre bunătatea lui arătată în trecut faţă de profeţii Domnului? Însă aici nu era vorba de fapte rele sau bune; sursa tuturor problemelor lui Obadia era poziţia greşită în care se afla. El se înjugase la un jug nepotrivit.
Duhul lui Dumnezeu foloseşte acest prilej pentru a înfăţişa consecinţele serioase ale jugului nepotrivit dintre dreptate şi nedreptate, lumină şi întuneric, Hristos şi Belial, credincios şi necredincios (2. Corinteni 6:14-18 ).
1. Obadia primeşte porunci din partea împăratului apostat. Ilie primeşte îndrumări din partea Domnului şi merge şi se poartă potrivit cu poruncile Domnului. Obadia, cu toate că se temea într-adevăr de Domnul, totuşi nu este folosit în slujba Domnului şi nu primeşte îndrumări din partea Domnului. Ahab este stăpânul lui, pe Ahab trebuie el să îl slujească şi de la Ahab îşi primeşte ordinele. Astfel, în această vreme de calamitate naturală, el îşi iroseşte timpul în munca neînsemnată de a căuta iarbă pentru animalele stăpânului său.
2. El trăieşte la un nivel spiritual scăzut. În timp ce se ocupa de treburile stăpânului său, „iată, l-a întâmpinat Ilie”. În prezenţa profetului, Obadia cade cu faţa la pământ adresându-i-se cu „domnul meu Ilie”, arătând prin aceasta că este conştient de nivelul scăzut la care el trăieşte. Obadia trăieşte poate în palatele împăraţilor; Ilie în locurile singuratice ale pământului, fiind tovarăşul văduvelor şi al orfanilor; cu toate acestea, Obadia ştie foarte bine că Ilie îi e superior. Poziţiile înalte ale acestei lumi pot aduce cu ele slăvi pământeşti, dar nu pot transmite demnitate spirituală. Ilie nici măcar nu se adresează lui Obadia ca unui slujitor al Domnului. Pentru el, Obadia este doar un slujitor al împăratului nelegiuit: „Du-te şi spune-i domnului tău «Iată pe Ilie!»”.
3. Răspunsul trist al lui Obadia arată clar că el trăieşte în frică laşă faţă de împărat. Slujitorul unui stăpân egoist, el se dă înapoi de la o misiune care ar putea atrage mânia şi răzbunarea sa imediată.
4. Nu numai că această asociere imorală îl face pe Obadia să trăiască în teamă de împărat, dar îi distruge şi încrederea în Dumnezeu. El recunoaşte că Duhul Domnului îl va păzi pe Ilie de răzbunarea împăratului, dar pentru el însuşi nu are credinţă pentru a se bizui pe protecţia lui Dumnezeu. O poziţie greşită şi o conştiinţă tulburată i-au răpit orice încredere în Domnul.
5. Lipsindu-i încrederea în Domnul, el nu este gata să fie folosit de Domnul. El se dă înapoi de la o misiune în care poate vedea pericol şi poate chiar moarte. De trei ori repetă că Ahab îl va omorî. Caută să fie scutit de slujbă, aducând ca argument răutatea împăratului, pe de o parte, şi bunătatea lui, pe de altă parte.
Cât de diferită este atitudinea lui Ilie. Umblând în separare de rău, el este umplut cu îndrăzneală sfântă. Totuşi această încredere nu era în el sau în umblararea sa despărţită de rău, ci în Dumnezeul cel viu. El îi poate spune lui Obadia: “Viu este Domnul oştirilor, înaintea căruia stau, că astăzi mă voi arăta lui negreşit”. Cât de serios! Ilie este obligat să se adreseze unui sfânt al lui Dumnezeu cu aceleaşi cuvinte pe care le-a adresat împăratului apostat ( 17:1, 18 :15). Obadia, stând înaintea împăratului, este umplut cu frica morţii; Ilie, stând înaintea Dumnezeului cel viu, este umplut cu pace şi încredere sfântă. În credinţa în Dumnezeul cel viu el l-a avertizat pe împărat despre seceta care urma să vină; prin credinţa în Dumnezeul cel viu el fusese susţinut în secret în timpul anilor de secetă; prin credinţa în Dumnezeul cel viu el poate să îl înfrunte încă o dată pe împărat, spunând fără nici urmă de teamă “astăzi mă voi arăta lui negreşit”.
Obadia nu trecuse printr-o astfel de instruire. Calea lui fusese mai degrabă una a liniştii decât a credinţei. El a mers locurile aglomerate ale cetăţii, fiind conducătorul oficial la curtea împăratului, şi nu în locurile izolate ale pământului, precum slujitorul Domnului. Sfera lui de activitate a fost mai degrabă palatul împăratului decât casa umilă a văduvei.
În ochii omului firesc, cât de dorit este poziţia lui Obadia cu liniştea, bogăţia şi poziţia ei socială înaltă şi cât de neplăcută este calea umilă a lui Ilie cu sărăcia şi lipsurile ei. Dar credinţa socoteşte ocara lui Hristos mai mare decât bogăţiile Egiptului. Ilie a găsit bogăţii cu mult mai mari în mijlocul sărăciei din casa văduvei decât cele de care s-a bucurat Obadia în mijlocul splendorilor din palatul împăratului. Nu am putea spune oare că, la Sarepta, au fost descoperite înaintea ochilor profetului “bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos” – făina care nu se termină, untdelemnul care nu se sfârşeşte şi Dumnezeul care înviază morţii?. Obadia nu a avut parte de astfel de binecuvântări. Într-adevăr, el a scăpat de ocara lui Hristos, dar el a pierdut şi bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos. El a scăpat de încercarea credinţei şi a pierdut răsplata credinţei.
Despre Moise s-a putut spune: “Prin credinţă a părăsit Egiptul, netemându-se de mânia împăratului, pentru că a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut”. Deci, aici, putem spune cu siguranţă şi despre Ilie că el a întors spatele lumii din timpul său, netemându-se de mânia împăratului şi, cu vederea din partea Dumnezeului cel viu, a stăruit ca văzându-L pe Cel nevăzut. Toate acestea lipseau în Obadia. Poate că se temea de Dumnezeu în secret, dar se temea de împărat în public. El nu se disociase niciodată de lume şi nu avea o viziune a Dumnezeului cel viu.
Departe de lume, în sfântă izolare pentru Dumnezeu, prorocul Ilie este în legătură cu cerul şi vede, descoperite înaintea ochilor săi, minunile harului şi puterea lui Dumnezeu. Faţă de aceste minuni cereşti, Obadia este complet străin: unit cu lumea şi asociat cu împăratul apostat, el poate fi atent doar la lucruri pământeşti şi astfel, în timp ce Ilie caută gloria lui Dumnezeu şi binecuvântarea lui Israel, Obadia caută iarbă pentru cai şi catâri.
După ce Obadia transmite mesajul lui Ilie, nu se mai reţine nimic despre el, în timp ce Ilie merge mai departe înspre alte onoruri ca martor al Dumnezeului cel viu, pentru a primi, în final, o trecere în glorie într-un car de foc.
5. Carmel: foc din cer
Obadia a dus mesajul, iar Împăratul Ahab pleacă să îl întâlnească pe profet şi dintr-odată îl acuză ca fiind cel care nenoroceşte pe Israel. Ce contează că ţara e plină de idoli şi de temple idoleşti; ce contează că peste tot se văd idoli de lemn şi altare idoleşti, slujite de preoţii idolilor; ce contează că poporul l-a părăsit pe Domnul şi l-a urmat pe Baal; ce contează că împăratul este conducătorul apostaziei, iar soţia sa o păgână criminală? Toate aceste rele adunate la un loc nu sunt o problemă pentru împărat. Dar dacă e vorba de secetă în ţară şi de foamete în Samaria, care îl împiedică să-şi urmărească plăcerile şi îi ameninţă herghelia – atunci este într-adevăr o problemă gravă şi omul la cuvintele căruia cerurilor s-au închis este, în ochii împăratului, unul care aduce nenorocirea. Deşi Ilie, având acces la puterea Dumnezeului cel viu, putea să învie din morţi şi să aducă ploaia; dar, din clipa în care vorbeşte împotriva păcatului şi îl avertizează pe păcătos, e văzut ca un aducător de nenorocire.
Prezenţa celui care aşază păcatul înaintea conştiinţei şi care îl aduce pe păcătos în prezenţa lui Dumnezeu este întodeauna supărătoare în această lume. La venirea lui Hristos în lume, Irod “s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el”. Iar ceva mai târziu, Pavel şi însoţitorii săi au fost priviţi drept nişte instigatori, deoarece cetăţenii înfuriaţi din Filipi au spus: “Oamenii aceştia… tulbură cetatea noastră”.
Creştinul lumesc nu va fi privit ca unul care tulbură, la fel Obadia, în timpul său, departe de a fi unul care tulbură, era privit ca un membru extrem de folositor societăţii şi, ca urmare, a fost făcut mai-marele casei împăratului. Omul lui Dumnezeu care stă departe de cursul lumii acesteia – în timp ce asistă la răul ei şi avertizează cu privire la judecata iminentă – este cel care va tulbura întotdeauna, chiar dacă el vesteşte harul şi arată calea binecuvântării.
Cu o deosebită putere şi claritate a vorbirii, profetul îi transmite acuzaţia înapoi împăratului: „Eu n-am tulburat pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău”. În credincioşie, el arată cum au făcut ei aceasta şi îi arată lui Ahab păcatul său: „Pentru că aţi părăsit poruncile Domnului şi aţi umblat după Baali”.
Acuzându-l pe Ahab de păcatele sale, el îi arată apoi împăratului că este o singură cale pentru ca foametea să înceteze şi să ajungă la ziua când Domnul va trimite ploaie pe pământ. Păcatul care a atras judecata trebuie judecat. În acest scop, lui Ahab i se spune să adune tot Israelul la Carmel, împreună cu cei 450 de profeţi ai lui Baal şi cei 400 de profeţi ai Aşerei, care mănâncă la masa Izabelei. Toţi cei care au fost implicaţi în acest mare păcat trebuie să fie prezenţi. Conducătorii şi cei conduşi trebuie să se adune la Carmel. Nicio favoare de care cineva se poate bucura, nicio poziţie, oricât de înaltă, pe care cineva o poate ocupa nu va fi îngăduită ca scuză pentru absenţă. Cei care petrec la masa împăratului şi cei care îl slujesc pe Baal trebuie să fie prezenţi alături de întreg poporul. Chiar şi împăratul realizează starea disperată a ţării şi, prin urmare, fără niciun alt protest, el îndeplineşte cerinţa lui Ilie. Întregul Israel şi toţi profeţii idolatri sunt strânşi la Carmel.
Fiind adunată întreaga mulţime, Ilie iese înainte şi vorbeşte către “tot poporul”. El face trei apeluri distincte. În primul, el caută să trezească conştiinţa poporului. El spune: “Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-L; şi dacă este Baal, urmaţi-l”.
Mulţimea, în auzul căreia Ilie face acest apel puternic, era formată dintr-un împărat decăzut, o adunătură stricată de profeţi şi o mulţime de oameni lumeşti, uşuratici şi nehotărâţi. Trecând de împărat şi de profeţi, Ilie se adresează îm mod direct poporului. Împăratul era conducătorul apostaziei şi fusese deja acuzat de păcatele sale. Profeţii erau împotrivitorii declaraţi ai lui Dumnezeu şi urmau să fie descoperiţi şi judecaţi. Dar marea partea a poporului era nehotărâtă, şovăind între două părţi. Prin mărturisire ei erau poporul lui Dumnezeu, prin practică ei erau închinătorii lui Baal. Făcând un apel la conştiinţa lor, el spune: “Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele?” (sau: “Până când veţi şovăi între două părţi?”).
Noi astăzi suntem confruntaţi cu reprezentanţi ale acestor trei categorii. Există conducători în apostazie, oameni care au făcut o mărturisire exterioară din creştinism, dar care resping pe Domnul care i-a răscumpărat şi s-au întors cu spatele pentru a se bălăci în noroi. Apoi există un număr din ce în ce mai mare de oameni în creştinătate care nu mărturisesc deloc creştinismul, dar care răspândesc cu sârguinţă propriile lor sisteme religioase greşite şi care sunt duşmani declaraţi ai lui Dumnezeu Tatăl şi ai Fiului. Dar mai este încă o clasă, marea masă a creştinilor de nume care „şovăie între două opinii”. Vai, ei nu au nicio credinţă personală în Hristos, nu au nimic altceva decât „opinii”. Pentru ei, Dumnezeu şi Cuvântul Său, Hristos şi crucea Sa, timpul şi eternitatea, cerul şi iadul sunt doar nişte chestiuni de opinie – opinii care nu au ca rezultat nicio convingere sigură, deoarece în legătură cu aceste realităţi solemne ei au „DOUĂ opinii”. Ei nu vor să i se împotrivească lui Hristos, dar nici să-L mărturisească. N-ar vrea să se pună rău cu Dumnezeu, dar caută cu bucurie să rămână în relaţii cu lumea. Le-ar plăcea să scape de judecata păcatului, dar îşi îndreaptă gândurile spre bucuria plăcerilor păcatului. Le-ar plăcea să moară ca sfinţi, dar preferă să trăiască precum păcătoşii. Uneori vor vorbi despre moralitate, vor discuta probleme sociale şi religioase sau vor lua parte la controverse teologice. Dar vor evita cu mare grijă orice legătură cu Dumnezeu şi mărturisirea Numelui Său. Ei şovăiesc, ezită, amână, practic ei spun: „Într-o zi ne vom întoarce la Hristos, dar acum nu; într-o zi vom fi mântuiţi, dar acum nu; într-o zi ne vom confrunta cu păcatele noastre, dar acum nu.”
Astfel de oameni să ia seama la întrebarea pătrunzătoare a lui Ilie: “Până când?”. Până când se vor eschiva păcătoşii să răspundă la întrebarea măreaţă cu privire la destinul veşnic al sufletului lor? Până când îşi vor irosi vieţile, jucându-se cu păcatul, desconsiderând mântuirea şi bătându-şi joc de Dumnezeu? Un astfel de om trebuie să îşi amintească faptul că şi Dumnezeu, la fel ca omul, are un răspuns la această întrebare şi că hotărârile lui Dumnezeu sunt de obicei foarte diferite faţă de propunerile omului. Omul bogat din Evanghelie şi-a propus să răspundă la această întrebare potrivit cu gândurile lui, iar Dumnezeu l-a numit nebun pentru eforturile sale. “Cât timp voi trăi?”, şi-a spus el. Şi ca răspuns, el şi-a promis “mulţi ani”. Dar răspunsul lui Dumnezeu a fost foarte diferit: “În această noapte ţi se va cere înapoi sufletul”.
Această întrebare solemnă “Până când?” nu suportă nicio amânare. Este adevărat că harul lui Dumnezeu nu are limită, dar ziua harului îşi are sfârşitul ei. Timp de secole întregi, lumina harului a strălucit peste această lume vinovată; acum umbrele se alungesc, iar noaptea se apropie. Soarele harului apune, în timp ce se adună norii judecăţii. Batjocoritorii să ia seama ca nu cumva atunci când Dumnezeu spune “Până când?” oamenii să fi şovăit prea mult, doar pentru auzi la final aceste cuvinte teribile: “Deoarece eu am chemat şi voi aţi refuzat să auziţi, mi-am întins mâna şi nimeni n-a luat seama, ci aţi respins orice sfat al meu şi n-aţi vrut nicio mustrare a mea, voi râde şi eu în nenorocirea voastră, îmi voi bate joc, când vă va cuprinde frica. Când vă va cuprinde frica deodată, ca o furtună, şi nenorocirea voastră va veni ca o vijelie, când necaz şi strâmtorare vor veni peste voi, atunci mă vor chema, dar nu voi răspunde; mă vor căuta îndată, dar nu mă vor găsi” (Proverbe 1:24-28 ).
În vremea lui Ilie, oamenii nu au răspuns chemării sale. Ei “nu i-au răspuns niciun cuvânt”. Toate gurile erau închise. Stăteau înaintea profetului ca un popor tăcut, lovit în conştiinţă şi condamnat. După ce a pus poporul faţă în faţă cu păcatul lor, profetul mai face o a doua chemare. El aminteşte naţiunii că doar el este profetul Domnului; dar profeţii lui Baal sunt 450 de oameni. Ce vremuri rele sunt acelea în care doar un singur profet adevărat stă în picioare împotriva a 450 de profeţi falşi! Mai erau într-adevăr alţi şapte mii care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal, totuşi era un singur om om lăsat să mărturisească pentru Domnul. Este bine să refuzi să i te închini lui Baal, dar este o mare diferenţă între a nu te pleca în închinare în faţa lui Baal şi a sta în picioare pentru a-L mărturisi pe Domnul. Obadia se temea foarte mult de Domnul, dar asocierea sa lipsită de sfinţenie cu casa împăratului i-a închis gura. Nu auzim niciun cuvânt despre el pe Carmel. Teama de Dumnezeu i-a condus poate pe cei şapte mii să plângă în taină înaintea lui Dumnezeu, dar teama de om i-a oprit de la a-L mărturisi pe Dumnezeu în public. În toată acea mare mulţime profetul a stat singur. Şi să nu uităm că, în ciuda tăriei sale sfinte, el era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi. Dumnezeul cel viu, înaintea căruia stătea, era sursa puterii sale.
Chiar singur fiind, Ilie nu a ezitat să provoace mulţimea falşilor porfeţi. El l-a mustrat pe împărat; a dovedit poporul vinovat de nehotărâre şi lipsă de seriozitate; tot el va da în vileag acum nebunia acestor profeţi falşi şi mândria dumnezeilor lor. Cine este Dumnezeul lui Israel?, aceasta este marea întrebare. Ilie propune cu îndrăzeală ca ea să fie supusă încercării prin foc. “Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie Dumnezeu”. Apelul este către Dumnezeu. Decizia nu va depinde de profetul singuratic al Domnului sau de cei 450 de profeţi ai lui Baal. Nu va fi rezultatul speculaţiilor omeneşti sau al părerii unui singur om împotriva a 450. Dumnezeu va decide. Profeţii lui Baal vor pregăti un altar, Ilie va reconstrui altarul Domnului, iar Dumnezeul care va răspunde prin foc va fi Dumnezeu.
Acest apel la raţiune are parte de aprobarea imediată şi unanimă a lui Israel: “Tot poporul a răspuns şi a zis: Cuvântul acesta este bun!”. Profeţii lui Baal sunt tăcuţi, dar în faţa aprobării poporului nu pot să evite chestiunea. Ei pregătesc altarul, viţeii lor şi îşi cheamă dumnezeul lor. De dimineaţă până seara au strigat către Baal. Era totul în zadar, nu era nici măcar o voce care să răspundă. Până la mijlocul zilei, Ilie este un martor tăcut al eforturilor lor inutile; apoi, pentru prima şi ultima dată, el se adresează profeţilor falşi şi acum doar pentru a-i ironiza. Luaţi în râs de Ilie, ei îşi intensifică eforturile. Pentru încă trei ore – de la amiază până la timpul jertfei de seară – ei strigă tare şi se taie cu cuţite până când începe să curgă sânge. Totul este în continuare în zadar, căci “n-a fost nici glas, nici cineva care să răspundă, nici luare-aminte”.
Când frustrarea falşilor profeţi ajunge la culme, Ilie face a treia chemare către popor. El a vorbit conştiinţelor lor, a făcut apel la raţiunea lor, iar acum vorbeşte inimilor lor. El îi adună în jurul lui cu o invitaţie binevoitoare, “Apropiaţi-vă de mine!”. Şi ca răspuns “tot poporul s-a apropiat de el”. În linişte ei îl privesc pe profet cum repară altarul Domnului. Dărâmând altarul lui Baal, el construieşte altarul Domnului. Nu este de ajuns să faci cunoscut răul, ci adevărul trebuie afirmat cu tărie.
Pentru a menţine adevărul, el construieşte altarul cu douăsprezece pietre. În ciuda stării divizate a naţiunii, credinţa recunoaşte unitatea celor douăsprezece seminţii. Fiecare seminţie trebuie să fie reprezentată în altarul Domnului. Credinţa vede cum se apropie ziua când idolatria va fi judecată şi poporul va fi una, avându-L pe Dumnezeu în mijloc. Astfel este cuvântul Domnului prin Ezechiel: “Iată, Eu voi lua pe fiii lui Israel dintre naţiunile unde s-au dus şi-i voi aduna din toate părţile şi-i voi aduce pe pământul lor. Şi-i voi face o singură naţiune în ţară, pe munţii lui Israel; şi un singur împărat va fi împărat pentru ei toţi; şi nu vor mai fi două naţiuni, nici nu vor mai fi despărţiţi în două împărăţii. Şi nu se vor mai întina cu idolii lor sau cu lucrurile lor dezgustătoare sau cu vreuna din fărădelegile lor; şi-i voi salva din toate locuinţele lor în care au păcătuit şi-i voi curăţi; şi ei Îmi vor fi popor şi Eu le voi fi Dumnezeu.” (Ezechiel 37:21-23 ).
Altarul fiind ridicat, jertfa aşezată deasupra, totul fiind înmuiat de trei ori în apă şi timpul pentru jerfta de seară fiind aproape, profetul se întoarce spre Dumnezeu în rugăciune. În rugăciunea sa, Ilie nici măcar nu se poemneşte pe el însuşi, ci e preocupat doar de Dumnezeu. Nu caută o poziţie pentru el; nu are nicio dorinţă de a se înălţa pe sine înaintea poporului; nu vrea să fie cunoscut decât ca slujitorul care îndeplineşte poruncile Domnului. Singura lui dorinţă este ca Dumnezeu să fie glorificat. În acest scop, el face ca tot poporul să cunoască faptul că Domnul este Dumnezeu; că Domnul face “toate aceste lucruri”, că Domnul vorbeşte inimilor lor pentru a întoarce pe popor la El.
Rugăciunea lui Ilie primeşte un răspuns imediat: “şi a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea-de-tot”. Cât de minunată este această scenă. Un Dumnezeu sfânt care trebuie să trateze tot răul prin focul mistuitor al judecăţii şi o naţiune vinovată cufundată în răul pe care Dumnezeul cel sfânt trebuia să îl judece. Bineînţeles că focul Domnului trebuia să cadă şi, la fel de sigur, că naţiunea trebuia mistuită. Cum puteau ei scăpa? Cum vor fi întoarse inimile lor către Domnul? Este o problemă pe care nicio rugăciune fierbinte a unui om neprihănit n-ar putea-o rezolva. Pentru ca poporul vinovat să să fie iertat, atunci altarul trebuie construit şi trebuie asigurată o jertfă care va reprezenta poporul înaintea ochilor lui Dumnezeu şi asupra căreia să poată cădea judecata pe care ei o meritau. Şi se întâmplă astfel, deoarece citim: “şi a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea-de-tot”. Judecata a căzut asupra jertfei, iar poporul este liber să plece.
“Şi tot poporul a văzut şi au căzut cu feţele la pământ şi au zis: 'Domnul, El este Dumnezeu! Domnul, El este Dumnezeu!'”. În harul minunat al jertfei, neprihănirea lui Dumnezeu găseşte o cale prin care dreptatea este satisfăcută, judecata executată, iar inima naţiunii câştigată.
Oare cine nu vede în această scenă o anticipare luminoasă a jertfei Domnului Isus Hristos când, prin Duhul veşnic, El S-a oferit pe Sine fără pată lui Dumnezeu? Cu toate acestea, există o deosebire remarcabilă: dacă pe Carmel focul judecăţii a mistuit arderea-de-tot, la Calvar, am putea spune că jertfa a fost cea care a mistuit focul judecăţii. Tot aşa, jertfele iudaice erau repetate adesea, dar niciodată nu puteau înlătura păcatele. În cazul lor, judecata era întotdeauna mai mare decât jertfa, dar la Calvar vedem pe Cel care, fiind Jertfa, este mai mare decât judecata. Acolo potopul mâniei care era asupra noastră s-a abătut asupra capului Său şi a fost consumat; El a mistuit judecata pe care El a purtat-o. Învierea este dovada veşnică a acestui fapt. El a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.
Dar la ce ar folosi toate acestea dacă nu le vedem prin credinţă? “Şi tot poporul a văzut şi au căzut cu feţele la pământ” şi s-au închinat. Şi în cazul nostru, vederea prin credinţă a Hristosului mort şi înviat ne va pleca inimile în închinare. Jertfa, prin care Dumnezeu Şi-a curăţit poporul Său de orice judecată, a arătat astfel dragostea Lui încât El ne-a câştigat inimile noastre. “Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat”. Într-adevăr putem spune şi astăzi despre poporul lui Dumnezeu, că El “le-a întors inima înapoi” şi, precum Israel, poporului Său nu-i mai rămâne decât să cadă cu feţele la pământ în închinare.
6. Carmel – venirea ploii
Judecata pregăteşte calea pentru binecuvântare şi astfel focul din cer este urmat de ploaia din cer. Urechea deschisă a lui Ilie prinde „un vuiet de mare ploaie“. Un vuiet de umblet în vârful duzilor (2. Samuel 5:24), o tulburare a apelor – geamătul încet al pământului – i-au spus urechii ascultătoare a lui Ilie că, în sfârşit, era aproape ziua când Domnul urma să trimită ploaie pe pământ.
Dacă, printr-o umblare mai aproape de Dumnezeu, urechile noastre ar fi mai deprinse să prindă şi cele mai slabe şoapte ale Sale şi dacă minţile noastre ar fi mai învăţate să le interpreteze corect, nu ar trebui şi noi să auzim adesea, printre suspinele slabe care se ridică din această lume tulbure, glasul Său care ne vorbeşte despre binecuvântările ce vor veni? În priveliştea unui pat de boală al cuiva, sau în plânsetul unuia care este îndurerat, sau în strigătul unei inimi dezamăgite, nu ar trebui noi să distingem sunetul binecuvântării viitoare pentru sufletul copleşit de durere?
Niciun astfel de sunet nu a ajuns la urechea împăratului Ahab. Absorbit de propiile lui plăceri egoiste, inima lui s-a împietrit şi auzea greu cu urechile (Matei 13:15 ). Doar credinţa poate citi semnele timpurilor şi poate intra în tainele Domnului. Atunci când totul pare mort în poporul lui Dumnezeu, când nu este nici un rezultat vizibil al predicării Evangheliei, când printre păcătoşi au loc doar puţine întoarceri la Dumnezeu, când există doar puţină creştere printre sfinţi, este într-adevăr nevoie de o umblare aproape de Dumnezeu pentru a vedea mâna Sa la lucru.
Totuşi, atunci când glasul lui Dumnezeu este auzit şi mâna Sa este văzută, aceasta produce imediat rezultate. Vine ploaia? atunci Ahab se va ridica să mănânce şi să bea, în timp ce Ilie – omul cu urechea deschisă – se va urca în vârful Carmelului pentru a se ruga.
Timp de trei ani şi jumătate ploaia a fost oprită iar foametea a fost chinuitoare în ţară. Acum vine ploaia, iar foametea se sfârşeşte. Cu siguranţă că acum Ahab se va întoarce către Dumnezeu cu recunoştinţă. El a văzut deşertăciunea idolilor, demascarea falşilor profeţi, focul din cer şi judecata teribilă a profeţilor lui Baal. Vai, toate acestea nu au avut niciun efect asupra împăratului; Dumnezeu nu are loc în gândurile lui. Puţin îi pasă de Domnul sau de Baal, de profetul Dumnezeului celui Viu sau de cei patru sute cincizeci de profeţi ai lui Baal. Singurul său gând este „Această foamete chinuitoare s-a terminat, vine ploaia; de acum mă pot desfăta fără nicio piedică”. Aşa că el se ridică să mănânce şi să bea, sărbătorind împrejurarea cu un ospăţ. Aşa este întotdeauna cu lumea. Dumnezeu Îşi pune mâna peste conducători şi, pentru un timp, ei au parte de războaie, de foamete sau de epidemii. De îndată ce acestea se termină, ei se întorc cu o însufleţire reînnoită la petrecerile, băuturile şi plăcerile lor, iar Dumnezeu este uitat.
Cât de diferit este efectul asupra unui om al lui Dumnezeu. El aude sunetul ploii care vine şi cunoaşte că nu este timpul pentru a petrece împreună cu lumea, ci pentru a se retrage departe de oameni – pentru a fi singur cu Dumnezeu, în vârful muntelui. Atunci când lumea se ridică să petreacă, este timpul ca cei ai lui Dumnezeu să se ridice pentru rugăciune. Firea ar putea să spună că, dacă se aude zgomot de ploaie din belşug, nu este nevoie de rugăciune, însă pentru omul spiritual este o chemare divină la rugăciune.
Totuşi, sunt anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinim pentru ca rugăciunea să aibă efect. Acestea sunt arătate înaintea noastră în această scenă măreaţă. Mai întâi, o rugăciune eficace necesită ca noi să ne retragem din graba şi presiunea acestei lumi într-o singurătate sfântă cu Dumnezeu. Ca şi Ilie, trebuie să urcăm în vârful muntelui. Sau, după cum ne învaţă Domnul: „Dar tu, când te rogi, intră în cămăruţa ta şi, după ce ţi-ai închis uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns” (Matei 6:6 ). Cât de adesea rugăciunile noastre sunt zadarnice din cauza lipsei „uşii închise”. Pentru a fi în prezenţa lui Dumnezeu în mod conştient, trebuie să ne liniştim duhurile, să ne adunăm gândurile abătute şi să închidem uşa pentru lume. Singurătate şi separare sfântă sunt primele mari cerinţe pentru o rugăciune eficace.
Apoi, iarăşi, trebuie să ne ocupăm adevăratul nostru loc în ţărână înaintea lui Dumnezeu, iar aceasta o vedem în mod izbitor la profet. Ajuns în vârful muntelui, el se coboară în valea umilinţei. „Şi Ilie s-a suit pe vârful Carmelului şi s-a plecat la pământ şi şi-a pus faţa între genunchi.” Cu câteva ore înainte el stătuse în picioare pentru Dumnezeu în prezenţa împăratului, a falşilor profeţi şi a întregului popor al lui Israel, iar poporul „au căzut cu feţele la pământ”. Acum, falşii profeţi sunt morţi, mulţimea s-a împrăştiat, iar Ilie a rămas singur cu Dumnezeu. El se aruncă îndată la pământ şi îşi ascunde faţa. Înaintea întregului Israel Dumnezeu îl va susţine şi îl va onora pe slujitorul Său, dar, singur cu Dumnezeu, el trebuie să îşi înveţe propria-i nimicnicie în prezenţa măreţiei lui Dumnezeu. Mai devreme era martor pentru Dumnezeu înaintea păcătoşilor, poruncind împăratului, profeţilor şi poporului; acum este singur, aşteptându-L pe Dumnezeu ca unul care se roagă şi, în acest fel, el trebuie de asemenea să îşi aducă aminte că nu este altceva decât ţărână, depinzând în întregime de îndurarea lui Dumnezeu. „Iată acum”, a spus Avraam, „am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu, care sunt pulbere şi cenuşă.” (Geneza 18:27 ). Un frate în vârstă a spus odată „Cu cât inima se coboară mai mult, cu atât se ridică rugăciunea mai mult. Dumnezeu primeşte exprimări zdrobite atunci când ele vin din inimi zdrobite”.
Întâmplarea ne descoperă un alt secret al rugăciunii arzătoare şi eficace. Nu trebuie doar să ne rugăm, ci să veghem şi să ne rugăm. Tot aşa cum ne îndeamnă apostolul „Stăruiţi în rugăciune, veghind în ea cu mulţumire” (Coloseni 4:2 ). Sau cum citim: „rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa” (Efeseni 6:18 ). Vedem în rugăciunea lui Ilie aceaste veghere, căci el îi spune slujitorului său: „Suie-te, te rog, şi uită-te spre mare”. Iar acesta s-a suit, a privit şi a spus „Nu este nimic“. El a vegheat, dar la început nu a văzut nimic. El a auzit sunetul care l-a determinat să se roage, şi s-a rugat şi a vegheat, dar la început nu vede nimic. Cât de des se întâmplă la fel şi astăzi cu cei ai lui Dumnezeu. Ei se roagă şi chiar veghează, dar pentru un timp, Dumnezeu găseşte că este potrivit să îi lase să aştepte. Dumnezeu trebuie să ne înveţe lecţii şi astfel, pentru o vreme, poate să ne lase să aşteptăm la uşa Lui. Privim ca să vedem mâna lui Dumnezeu la lucru şi iată că nu vedem nimic. Nu învăţăm ceva din faptul că nu se vede nimic din partea lui Dumnezeu din cauză că ceva din eul nostru ne umple viziunea? Trebuie să ne învăţăm propria noastră nimicnicie mai înainte de a-L vedea pe Dumnezeu la lucru. Noi ne gândim că Dumnezeu ne va auzi din cauza urgenţei cazului nostru, a înflăcărării rugăciunilor noastre, a dreptăţii cauzei noastre. Dar Dumnezeu ne lasă să aşteptăm până când suntem conştienţi că deşi înaintea oamenilor am putea avea într-adevăr o cauză dreaptă, înaintea lui Dumnezeu suntem nişte rugători nevrednici, neavând niciun drept, apelând însă la harul lui Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu ne va învăţa că rugăciunea nu este ca o baghetă magică pe care să o putem folosi în orice moment pentru a obţine imediat ceea ce dorim, ci că puterea rugăciunii se află în Acela căruia ne rugăm.
Însă dincolo de întârzierile cauzate de noi înşine, Dumnezeu Îşi are timpul Său şi căile Sale de a răspunde la rugăciuni. Dacă prin urmare, ne rugăm şi veghem şi totuşi trebuie să recunoaştem împreună cu slujitorul lui Ilie că „nu este nimic“, ce putem noi face mai mult? Această întrebare primeşte un răspuns foarte categoric din partea lui Ilie. El a zis de şapte ori: „Du-te din nou“. Cu alte cuvinte, noi trebuie să stăruim. Apostolul nu doar că ne îndeamnă să ne rugăm, ci să şi veghem „cu toată stăruinţa”. Nu putem să Îl grăbim pe Dumnezeu. Noi ne gândim la ce este convenabil pentru noi, Dumnezeu Se gândeşte la ce este pentru gloria Lui şi pentru folosul nostru.
În lumina acestei scene am putea foarte bine să ne cercetăm inimile, să vedem dacă suntem îndeajuns de aproape de Dumnezeu pentru a auzi chemările Sale la rugăciune, deşi întreaga lume poate să petreacă. Suntem noi gata pentru o separare sfântă pentru rugăciune, pentru smerire în rugăciune şi pentru veghere la aceasta cu toată stăruinţa?
Atunci când aceste condiţii sunt îndeplinite, nu putem noi să credem că vom primi un răspuns la rugăciune, chiar dacă, privind, nu este decât un mic semn, sau deloc, al binecuvântării care vine? Astfel era şi cu Ilie; stăruinţa lui a fost răsplătită. El ştia că rugăciunea lui urma să primească un răspuns, deşi pentru privirea lui nu era decât „un nor mic” şi acela nu mai mare decât „o mână de om”. Însă în spatele asemănării unei mâini de om, credinţa poate să întrezărească mâna lui Dumnezeu. Îndată Ilie îi trimite de veste lui Ahab,cu cea mai mare încredere, spunând „Înhamă şi coboară, ca să nu te oprească ploaia”. Pentru ochiul firesc nu era niciun semn de ploaie: cerul era perfect senin în afară de un mic nor, nu mai mare decât mâna unui om. Însă credinţa ştia că Dumnezeu era în spatele norului, iar atunci când Dumnezeu lucrează, ceva mic este îndeajuns.
Împreună cu Dumnezeu, o mână de făină şi puţin ulei pot hrăni o casă pentru un an întreg. Împreună cu Dumnezeu cinci pâini şi doi peştişori pot hrăni cinci mii de oameni, iar un nor mic care Îl are pe Dumnezeu în spate, poate umple tot cerul. Astfel s-a întâmplat că în timp ce Ahab îşi pregătea carul „cerul s-a întunecat de nori şi vânt şi a fost o ploaie mare”. „Şi Ahab s-a suit în carul său şi a mers la Izreel”. Însă „mâna Domnului a fost peste Ilie”. Mâna Domnului era cu omul care fusese cu Dumnezeu pe vârful muntelui. Iar atunci când mâna Domnului este peste un om, el va face toate lucrurile într-un fel potrivit şi la timpul potrivit. Călăuzit de Domnul, Ilie a stat înaintea împăratului pentru a-l mustra pentru idolatria lui, iar acum, tot călăuzit de Domnul, profetul aleargă înaintea împăratului pentru a onora şi a păstra autoritatea împăratului în ochii poporului. Ilie este învăţat să păstreze ce se cuvine lui Dumnezeu în timp ce arată respectul cuvenit omului. La momentul potrivit el îşi arată teama de Dumnezeu şi la momentul potrivit el va onora pe împărat.
7. Izabela: fuga în pustie
Ilie făcuse „buna mărturisire” înaintea împăratului nelegiuit şi a naţiunii idolatre; acum el este chemat să întâmpine o împotrivire de un cu totul alt caracter, aceea a nelegiuitei Izabela. Împăratul era egoist şi nepăsător, căutând doar satisfacerea poftelor şi dorinţelor sale; faţă de religie era destul de indiferent. Izabela, din contră, era o femeie deosebit de energică, o fanatică religioasă, practicând idolatria cu un zel neobosit, protejându-i pe preoţii lui Baal şi persecutându-i pe slujitorii Domnului. Pentru a-şi atinge scopurile religioase, ea căuta să se folosească de forţa administrativă şi regală a mai slabului ei soţ.
De aceea, Izabela este folosită de Duhul lui Dumnezeu ca o imagine a unui sistem religios stricat, manipulat de Satan, urmându-şi drumul său propriu cu un zel intens şi persistent, persecutând întotdeauna sau străduindu-se să îi seducă pe slujitorii lui Dumnezeu şi căutând să folosească autorităţile lumii pentru a-şi atinge scopurile. Şi, la fel cum Izabela căuta să-i satisfacă poftele şi capriciile lui Ahab pentru a-l aduce cu totul sub puterea ei, tot la fel şi sistemul papal, a cărui imagine este Izabela, a căutat de-a lungul secolelor să satisfacă poftele împăraţilor şi ale oamenilor de stat, precum şi ale maselor, trecându-le cu vederea lăcomia, capriciile şi mândria pentru a aduce atât statele, cât şi indivizii sub puterea ei. După cum alianţa dintre Ahab şi această femeie stricată a avut ca rezultat un aşa mare necaz în Israel, tot la fel şi unirea dintre Biserică şi Stat a dus la ruina instituţiei care mărturiseşte a fi Biserica lui Dumnezeu pe pământ astăzi (Apocalipsa 2:20-23 ).
Acum deci Ilie trebuie să înfrunte persecuţia înverşunată a acestei femei îngrozitoare. Curajul său dispare în faţa ameninţării ei de răzbunare şi astfel el fuge să îşi scape viaţa. Trecând prin ţinutul lui Iuda, el ajunge la Beer-Şeba, în sud, la marginea pustiului. Până acum, el a acţionat la cuvântul Domnului, aşa după cum a spus pe Muntele Carmel, “după cuvântul Tău am făcut toate aceste lucruri”. Însă, în această călătorie el nu a plecat la îndrumarea cuvântului Domnului, ci mai degrabă la cuvântul ameninţător al unei femei. Pentru moment, Ilie îi permisese idolatrei şi puternicei Izabela să intervină între el şi Dumnezeu. Astfel se întâmplă că omul care a stat pentru Dumnezeu înaintea împăratului, a falşilor profeţi şi a întregului Israel, fuge acum dinaintea ameninţării unei femei. Pe bună dreptate, Iacov poate spune că era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi. În toată această situaţie, Ilie nu se gândeşte la Dumnezeu sau la poporul lui Dumnezeu, ci numai la el. Dumnezeu îl condusese pe Ilie într-un loc al mărturiei publice, dar, pentru moment, credinţa lui tremură înaintea împotrivirii pe care acest loc o atrage. El abandonează calea credinţei şi merge prin vedere. Citim “Când a văzut el lucrul acesta, s-a ridicat şi a plecat ca să-şi salveze viaţa”. Până acum Ilie fusese susţinut în situaţiile grele la care luase parte prin vederea clară a credinţei într-un Dumnezeu viu, dar în acest nou necaz credinţa lui slabă pierde din vedere pe Dumnezeul cel viu şi vede doar o femeie violentă. În faţa ameninţării cu moartea, toate s-au şters din mintea lui - Dumnezeul care îl condusese şi îl păzise, făina care nu se terminase, untdelemnul care nu se sfârşise, puterea lui Dumnezeu care înviase morţii, care coborâse foc din cer şi care trimisese ploaia. Pentru o clipă totul este uitat şi profetul nu mai vede decât o femeie înfuriată şi perspectiva iminentă a unei morţi violente. “Când a văzut el lucrul acesta, s-a ridicat şi a plecat ca să-şi salveze viaţa”. În timpul său, Petru, “văzând vântul puternic s-a temut” şi a început să se scufunde. Umblând prin vedere, cel mai mare dintre apostoli se scufundă, iar cel mai mare dintre profeţi fuge. Privind la lucrurile vizibile, omul lui Dumnezeu este mai slab decât un om din lume. Numai când umblăm prin credinţa care Îl vede pe Cel nevăzut vom rezista în mijlocul dificultăţilor din ce în ce mai mari şi a împrejurărilor înfricoşătoare ale timpului în care trăim.
“A plecat ca să-şi salveze viaţa” (sau “a plecat pentru viaţa sa”). Nu pentru Dumnezeu, sau pentru poporul lui Dumnezeu sau pentru mărturia lui Dumnezeu – ci el a plecat pentru viaţa sa. Avându-se doar pe sine în vedere, el a fugit cât de repede posibil din locul mărturiei. El părăseşte ţara făgăduinţei, întoarce spatele poporului lui Dumnezeu şi fuge la Beer-Şeba.
Vai! În timpul unui necaz, cât de repede şi noi uităm tot ceea ce Domnul a fost pentru noi în trecut! Drumul pe care ne-a condus, harul care ne-a păstrat, inima care ne-a iubit, mâna care ne-a susţinut, cuvântul care ne-a călăuzit, toate sunt uitate în faţa unui necaz care este atât de real pentru ochii noştri şi pentru instinctul nostru. Vedem necazul şi Îl pierdem din vedere pe Dumnezeu. în loc să stăm înaintea unui Dumnezeu viu, noi fugim dinaintea unui necaz trecător. Mai degrabă căutăm să scăpăm de necaz decât să căutăm harul lui Dumnezeu pentru a ne susţine în necaz şi pentru a învăţa dorinţa lui Dumnezeu prin el. Ajuns la Beer-Şeba, Ilie şi-a lăsat slujitorul acolo şi a plecat cale de o zi în pustie. În acest loc pustiu, el se consacră rugăciunii. Dar cât de diferită este această rugăciune de cererile lui anterioare! Înainte el se rugase pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binecuvântarea naţiunii; acum “el a cerut pentru el”. Şi ce fel de cerere! El zice “Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, pentru că nu sunt mai bun decât părinţii mei”. Se are numai pe el înaintea ochilor. Fuga de Izabela şi rugăciunea sa din pustie sunt pline de sine. Pentru “viaţa sa” fuge el, pentru “el însuşi” se roagă.
Toate acestea vorbesc despre marea deznădejde a profetului. El văzuse măreaţa manifestare a puterii Domnului pe Muntele Carmel, văzuse poporul căzând cu feţele la pământ şi recunoscând că “Domnul, El este Dumnezeu”. El executase judecata profeţilor lui Baal, văzuse venirea ploii ca răspuns la rugăciunea sa şi, fără îndoială, aştepta o mare înviorare a închinării lui Dumnezeu şi a binecuvântării lui Israel prin intermediul slujbei sale. Aparent, nu s-a întâmplat nimic. Ilie nu era pregătit pentru asta. El s-a gândit că era mai bun decât părinţii săi şi că în urma slujbei sale puternice va exista o întoarcere adevărată şi generalizată către Domnul, dar aceasta nu s-a întâmplat. Anii de foamete, nimicirea profeţilor lui Baal, ploaia din cer, totul părea să fi fost în zadar; atât de mult în zadar, încât Ilie – omul care fusese pentru Dumnezeu – trebuie să fugă pentru viaţa sa. Bietul Ilie, el putea să îl înfrunte pe împărat, pe profeţii lui Baal şi întregul Israel, dar nu era pregătit să înfrunte eşecul misiunii sale. Efortul său suprem de a rechema poporul lui Dumnezeu fusese în zadar. Nu mai era nimic de făcut, viaţa sa era un eşec. Aşadar, cel mai fericit lucru ar fi să moară. Astfel el ar putea găsi odihnă din osteneala sa fără rost şi din lupta în zadar.
Cât de minunat să te întorci de la slujitor către Stăpânul desăvârşit şi să vezi desăvârşirea Sa infinită strălucind în ziua respingerii Sale. După toate minunile harului Său, cuvintele dragostei Sale, faptele puterii Sale, El este dispreţuit şi respins, numit un om lacom şi beţiv; se ţine sfat pentru a-L omorî. În acel moment de respingere totală şi de aparent eşec al întregii Sale slujbe, El Se întoarce către Tatăl şi poate spune “Te laud, Tată… Da,Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta”.
Ilie nu a murit atunci şi nu a murit niciodată. Dumnezeu avea un alt plan cu slujitorul Său preaiubit. Nu făcea parte din acel plan să îl lase pe slujitorul Său să plece din această lume ca un slujitor dezamăgit, aflat sub un nor de depresie, murind în singurătatea unui deşert. Drumul său către cer trebuie să fie foarte diferit. Carul lui Dumnezeu aşteaptă timpul lui Dumnezeu pentru a-l duce în cer cu glorie şi onoare. Între timp, el este obiectul grijii tandre a lui Dumnezeu. El dă somn preaiubitului Său; îngerii trebuie să îl slujească; îi va fi asigurată hrana, iar setea îi va fi potolită.
Câtă vreme are credinţă, îl hrănesc corbii şi îl întreţine văduva; când este în depresie, îngerii îl slujesc şi Dumnezeu Însuşi îl hrăneşte. Ce Dumnezeu avem, care se îngrijeşte de noi! “Îndurările Lui nu se sfârşesc”. “Iar dacă întristează, El va avea milă, după mulţimea îndurărilor Sale” (Plângerile lui Ieremia 3:22, 32 ). Şi aceasta a fost experienţa lui Ilie; trezit de înger, el “s-a uitat şi, iată, la capul său era o azimă coaptă pe pietre fierbinţi şi un ulcior cu apă”. Mai mult, Domnul din timpul lui Ilie este Isus Cel din evanghelii; în împrejurări asemănătoare, ucenicii rătăcitori se îndepărtează să pescuiască toată noaptea şi nu prind nimic, doar pentru a-L găsi dimineaţa pe Domnul gloriei care Se îngrijeşte de nevoile slujitorilor Săi pregătindu-le peşte pe jăratic şi pâine, adresându-le invitaţia plină de dragoste: “Veniţi, mâncaţi!”
Tot aşa este şi cu noi. Credinţa noastră poate scădea; poate devenim descurajaţi din cauza unui aparent eşec al întregii noastre slujbe şi în momentele noastre de depresie şi dezamăgire poate că suntem descurajaţi şi plini de amărăciune, poate că rugăm în mod nechibzuit şi chiar murmurăm cu privire la soarta noastră grea, deşi grija tandră a lui Dumnezeu nu încetează niciodată; îndurările Lui niciodată nu ajung la capăt. Pe bună dreptate am putea cânta:
“Speranţă a oricărei inimi mâhnite,
Bucurie a tuturor celor blânzi,
Cât de iertător eşti cu cei ce cad
Cât de bun cu cei care caută!”
Slujitorul Său fiind înviorat cu somn şi hrană, Domnul îi dă noi îndrumări. El află că este într-o călătorie, dar, spune Domnul, “drumul tău este foarte lung”. Ce fel de călătorie a avut Ilie prin această lume! Cherit, Sarepta, Carmel, Horeb marchează etapele călătoriei sale, iar carul cu foc e aproape să încheie acest drum în putere şi glorie; însă fiecare etapă a fost “foarte lungă” pentru Ilie. Puterea divină desfăşurată, curajul şi credinţa care i se cereau, împotrivirea ce trebuia întâmpinată, lipsurile ce trebuiau îndurate – toate erau prea mari pentru un om cu acealaşi slăbiciuni ca şi noi. Dacă pentru o clipă Ilie Îl pierde din vedede pe Dumnezeul cel viu, dacă eşuează în a umbla în dependenţă zilnică de Dumnezeu, imediat el va afla că nu este mai bun decât părinţii săi şi că acea călătorie este “prea lungă” pentru el.
Este bine pentru noi, ca şi creştini, când vedem că odihna noastră nu este aici. Şi noi suntem într-o călătorie care sfârşeşte în glorie, dar o călătorie în care avem de întâmpinat necazuri, de biruit dificultăţi, de dat mărturie şi de înfruntat împotrivire. Şi pentru noi, putem spune că drumul este “prea lung” şi că suntem prea mici pentru această călătorie.
Dar dacă această călătorie era prea lungă pentru Ilie, nu era prea lungă şi pentru Dumnezeul lui Ilie. Cu o dragoste plină de grijă, Dumnezeu îi dă slujitorului Său tot ce trebuie; şi “cu puterea mâncării aceleia” – mâncare pe care Dumnezeu a dat-o – el a mers în călătoria sa timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la Horeb, muntele lui Dumnezeu.
Cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. Când privim la lungimea călătoriei şi la micimea noastră, putem striga: “Cine este suficient pentru acestea?” (2. Corinteni 2:16 ). Dar, dintr-odată vine răspunsul: “Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. Şi astfel, dacă întregul har şi puterea Hristosului cel înviat sunt la dispoziţia noastră, putem astfel să alergăm spre ţintă, întăriţi “în harul care este în Hristos Isus” (2. Timotei 2:1 ).
8. Horeb: Muntele lui Dumnezeu
Ajuns la Horeb, Muntele lui Dumnezeu, profetul caută o ascunzătoare într-o peşteră. Cuvântul Domnului vine din nou cu întrebarea pătrunzătoare: “Ce faci aici, Ilie?”. Profetul fugise din locul mărturiei publice şi a slujirii active - fugise dinaintea ameninţării unei femei, fugise ca să-şi scape viaţa. El părăsise drumul slujirii, cu suferinţa, împotrivirea şi persecuţia lui, şi căuta un loc sigur în izolarea pustiei şi a peşterilor. Acum conştiinţa trebuie să îi fie încercată şi să dea socoteală Domnului pentru acţiunile sale. Cineva spunea odată: “La Horeb, Muntele lui Dumnezeu, toate lucrurile sunt goale şi descoperite, iar Ilie are de a face cu Dumnezeu şi numai cu Dumnezeu”.
Cât de greu este să continui drumul slujirii când, aparent, totul sfârşeşte în eşec. Când nu sunt rezultate imediate în lucrarea noastră, când slujirea este desconsiderată, slujitorul dispreţuit sau chiar întâmpină împotriviri, tocmai atunci ne vine să fugim de fraţii noştri, să părăsim slujirea activă şi să căutăm odihnă sub un ienupăr sau izolare în ascunzători singuratice. Dar Domnul ne iubeşte prea mult ca să ne lasă să ne odihnim în locurile liniştite pe care ni le alegem noi. El ridică în conştiinţa noastră întrebarea: “Ce faci tu aici?”
O astfel de întrebare nu a fost pusă în singurătăţile Cheritului sau în casa din Sarepta. Profetul fusese condus la pârâul singuratic şii la casa văduvei la cuvântul Domnului, pe când la peştera din Horeb fugise la ameninţarea unei femei.
Ilie are un întreit motiv pentru fuga în peşteră. În primul rând, el spune: “Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor”. El lasă să se înţeleagă că zelul său pentru Domnul a fost cu totul în zadar şi astfel el a renunţat la întreaga mărturie publică. Preocuparea cu râvna noastră proprie va conduce întotdeauna la dezamăgire şi nemulţumire, fiind în pericolul de a renunţa la drumul slujbei noastre.
Apoi el se plânge de poporul lui Dunezeu. Ei au părăsit poruncile lui Dumnezeu, au dărâmat altarul Său şi i-au ucis pe profeţii Săi. Aceasta lasă să se înţeleagă faptul că acea condiţie fără speranţă a poporului lui Dumnezeu a făcut inutilă continuarea lucrului în mijlocul lor.
În cele din urmă, el spune: “Şi am rămas eu singur şi caută să-mi ia viaţa”. Profetul aduce ca argument faptul că a rămas singur şi că poporul înaintea căruia el dăduse o mărturie atât de puternică se întorsese împotriva lui, şi de aceea s-a îndepărtat de ei şi a căutat odihnă şi adăpost în peştera singuratică.
Întrebarea Domnului scoate la iveală starea reală a sufletului profetului, însă acesta are încă de învăţat motivul real al fugii sale. Acesta nu era din cauza faptului că râvna sa eşuase în a provoca vreo schimbare, nici din cauza stării rele a poporului lui Dumnezeu, nici măcar pentru că ei îi căutau viaţa lui.
Niciodată nu a fost o râvnă ca aceea a Domnului. El a putut spune: “Pentru că râvna casei Tale M-a mistuit”, şi totuşi a trebuit să spună: “În zadar m-am trudit, mi-am cheltuit puterea pentru nimic şi fără folos”. Niciodată nu fusese o stare mai rea în Israel decât în vremea când Domnul a lucrat în mijlocul lor. Şi din nou, cât de drept putea Domnul să spună în ziua umilinţei Sale: “Caută să-Mi ia viaţa”. Dar în ciuda râvnei Sale şi a muncii Sale în zadar, în ciuda stării poporului şi chiar dacă ei căutau fără încetare să Îi ia viaţa, totuşi, nici măcar pentru o clipă, El nu S-a abătut de la drumul ascultării desăvârşite de Tatăl. El nu a căutat niciodată un adăpost sigur în vreo peşteră izolată. El Şi-a continuat calea desăvârşită pe drumul ascultării de Tatăl şi al slujirii lipsite de egoism faţă de oameni. Ne dorim noi oare să cunoaştem secretul acelei vieţi minunate? Îl aflăm atunci când Îl auzim spunând: „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina” (Psalm 16:8). În plus, El nu S-a uitat la drumul greu pe care îl avea de străbătut, ci la sfârşitul glorios al călătoriei. „Chiar carnea Mea se va odihni în siguranţă... Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii; faţa Ta este belşug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna”.
Aşadar, Ilie a fugit doar fiindcă nu-L avusese pe Domnul întotdeauna înaintea sa; el a privit mai degrabă la greutatea drumului decât la sfârşitul lui glorios. Faptul că viaţa lui devotată nu a reuşit să producă o schimbare, starea rea a poporului şi persecuţia la care era supus nu l-ar fi îndepărtat niciodată de pe drumul slujirii dacă L-ar fi avut pe Domnul înaintea ochilor săi. Şi ce importanţă mai are greutatea călătoriei, dacă sfârşitul ei este răpirea la cer într-un car de glorie!
Deci, Domnul I se adresează din nou lui Ilie: “Ieşi şi stai pe munte înaintea Domnului”. Aceste cuvinte arată secretul eşecului său. Ilie poate să dea o mulţime de motive plauzibile pentru fuga sa în peşteră, însă adevăratul motiv este acela că nu-L avusese pe Domnul înaintea sa. Secretul mărturiei puternice înaintea lui Ahab, puterea sa de a-l învia pe fiul văduvei, puterea de a coborî foc din cer şi de a porunci ploaia, toate s-au datorat simplului fapt că el mergea şi acţiona înaintea Dumnezeului cel viu. Secretul fugii sale, pe de altă parte, era acela că a acţionat împins de frica faţă de o femeie care în scurtă vreme avea să moară. Când se adresează împăratului apostat, spune: “Domnul înaintea căruia stau”; când priveşte la împărăteasa imorală, gândul lui este mai degrabă: Izabela dinaintea căreia fug.
Ilie trebuie să mai înveţe încă o lecţie ca să poată fi adus în mod conştient în prezenţa Domnului. El văzuse focul coborând pe Carmel, văzuse cerurile întunecate “de nori şi vânt” la venirea ploii şi astfel Ilie legase prezenţa Domnului de aceste manifestări înfricoşătoare ale naturii. El se gândise că, în urma acestor manifestări măreţe ale puterii lui Dumnezeu, întreaga naţiune se va întoarce la Dumnezeu într-o pocăinţă adâncă şi, într-adevăr, pentru moment ei au căzut cu feţele la pământ şi au recunoscut “Domnul, El este Dumnezeu”. Dar nu a avut loc nicio trezire reală. Ilie trebuie să înveţe că vântul, cutremurul de pământ şi focul pot fi într-adevăr slujitori ai lui Dumnezeu pentru a-i trezi pe oameni, dar dacă nu este auzit glasul “blând, în şoaptă”, atunci niciun om nu este câştigat cu adevărat pentru Dumnezeu. Tunetul de pe Sinai trebuia să fie urmat de glasul blând şi liniştit al harului pentru ca inima omului să fie atinsă şi câştigată. Dumnezeu nu era nici în vânt, nici în cutremurul de pământ, nici în foc, ci în glasul blând şi liniştit.
“Şi a fost aşa: când l-a auzit Ilie, şi-a înfăşurat faţa în mantaua sa şi a ieşit şi a stat la intrarea peşterii”. Ilie este în prezenţa Domnului, iar rezultat imediat este că “şi-a înfăşurat faţa cu mantaua sa”. Departe de Domnul, el vorbeşte despre sine însuşi, în prezenţa Domnului, el se ascunde pe sine însuşi. Dar el are încă mândrie, amărăciune şi mânie în inimă, aşa că Domnul îl cercetează din nou cu întrebarea “Ce faci aici, Ilie?”. Dumnezeu va avea totul descoperit în prezenţa Sa. Ilie îşi descarcă din nou sufletul. Tot ceea ce spune este în fapt adevărat, dar duhul în care o spune este în totalitate greşit. Nu e greu să ne dăm seama de mândria rănită şi amărăciunea care stau în spatele cuvintelor sale şi care îl conduc pe proroc să vorbească de bine despre el însuşi şi numai de rău despre poporul lui Dumnezeu.
Profetul, după ce şi-a repetat plângerea şi a arăta ce era în inima sa, trebuie să audă judecata solemnă a lui Dumnezeu.
În primul rând, Domnul spune: “Du-te, întoarce-te pe drumul tău”. Profetul trebuie să se întoarcă pe drumul său. Apoi el trebuie să numească alte instrumente care să ducă mai departe lucrarea Domnului. Nu se plânsese Ilie de răutatea poporului lui Dumnezeu? Iată că lui îi revine misiunea dureroasă de a-l numi pe Hazael împărat peste Siria - un instrument de pedeapsă pentru poporul lui Dumnezeu. Nu fugise Ilie dinaintea ameninţării imoralei Izabela? Iată că trebuie să îl numească pe Iehu împărat peste Isral - instrumentul care va executa judecata asupra Izabelei. Nu vorbise Ilie bine despre el însuşi şi se gândise că rămăsese doar el singur? Iată că trebuie să îl numească pe Elisei profet în locul său. Uitase profetul într-atât pe Dumnezeu şi tot ceea ce El făcuse în Israel, încât se gândea că rămăsese doar el şi că el era singurul om prin care Dumnezeu putea lucra? Acum el trebuie să afle că Dumnezeu are şapte mii care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Ilie fusese, într-adevăr, foarte zelos pentru Dumnezeu, dar nu fusese în stare să îi descopere pe cei şapte mii de oameni ascunşi ai lui Dumnezeu. El putuse vedea starea rea a majorităţii, putuse să vadă ceea ce Dumnezeu făcea în judecată, dar nu putea să discearnă ceea ce Dumnezeu făcea în har.
În prezenţa acestui mesaj solemn, profetul este redus la tăcere. El nu mai are niciun cuvânt de spus despre sine însuşi. Pe Carmel, el spusese înaintea împăratului şi a întregului Israel: “Numai eu am rămas profet al Domnului”; pe muntele Horeb, el a spus de două ori în prezenţa Domnului: “Am rămas eu singur”. Dar, în final, el trebuie să înveţe lecţia binemeritată - el era doar unul din cei şapte mii.
În final putem observa un alt detaliu mişcător în această întâmplare, şi anume atenţia comportamentului lui Dumnezeu, chiar şi într-un moment de mustrare. Cineva spunea: “Dumnezeu S-a purtat faţă de Ilie ca faţă de un slujitor preaiubit şi credincios chiar şi atunci când l-a făcut să-şi vadă slăbiciunea în ceea ce priveşte energia credinţei; pentru că El i-a descoperit lucrul acesta numai lui Ilie, nu şi celorlalţi, cu toate că El l-a făcut să ajungă la noi pentru învăţătura noastră”.
9. Ahazia: Mesajul morţii
Aşa cum lucrarea publică a lui Ilie a început cu un mesaj de judecată către împăratul Ahab, tot la fel se încheie cu un mesaj de moarte către fiul său imoral, împăratul Ahazia. Citim despre acest om că „el a făcut rău în ochii Domnului şi a umblat în calea tatălui său şi în calea mamei sale şi în calea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască” ( 22:52 ). Caracterul său era o combinaţie între nepăsarea tatălui său şi idolatria fanatică a mamei sale. Cei trei ani şi jumătate de foamete, denunţarea lui Baal pe Muntele Carmel, judecata profeţilor falşi, atitudinea solemnă a lui Dumnezeu faţă de tatăl său, toate trebuie să fi fost cunoscute de Ahazia, dar, în ceea ce îl privea, totul a fost inutil. Nepăsător faţă de toate avertismentele, el “a slujit lui Baal şi i s-a închinat şi L-a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, potrivit cu tot ce făcuse tatăl său”.
Este, aşadar, imposibil ca cineva să se împietrească faţă de Dumnezeu şi să prospere. Necazurile se adună în jurul împăratului decăzut. Moabul se răscoală, iar el însuşi este doborât după ce cade de la o cameră de sus din palatul său. Va trezi oare pe împărat această boală şi îi va întoarce gândurile către Domnul Dumnezeul lui Israel? Vai! Când lucrurile mergeu bine a trăit fără Dumnezeu, iar în necaz dispreţuieşte pedeapsa Domnului. Când era sănătos, el a slujit idolilor cu toată râvna fanatică a mamei sale, iar în boală, mintea lui decăzută este incapabilă să scape de puterea lor demonică. În loc să se îndrepte cu pocăinţă spre Domnul Dumnezeul lui Israel, el îl întreabă pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului, dacă se va însănătoşi.
Ecron era cel mai mare oracol păgân din acea vreme – era locul sfânt al dumnezeului sidonian, Baal-Zebub, adică dumnezeul muştelor. Prin slujitorii lui, el era renumit ca posedând puterea de a vindeca boli şi de a alunga demoni. De aceea, în timpul Noului Testament, fariseii Îl acuză pe Domnul de scoaterea demonilor prin puterea lui Beelzebub. Câteva generaţii mai înainte, Saul, în strâmtorarea sa, s-a întors către demoni, doar pentru a auzi sentinţa imediată prin profetul Samuel. Ahazia, în timpul său, repetă grozavul păcat al împăratului Saul. Copleşit de necazuri, şi el, în modul cel mai arogant, el Îl înfruntă public pe Dumnezeul cel viu implorând ajutorul demonilor şi, în mod asemănător, îşi aude sentinţa pronunţată prin profetul Ilie.
Vai, oamenii din vremea şi din generaţia noastră nu au primit avertismentul din exemplul solemn al acestor împăraţi păcătoşi. Pretutindeni, în mijlocul necazurilor lor dureroase şi a calamităţilor distrugătoare, oamenii îşi întind încă odată mâna către demoni. Trăind fără Dumnezeu în timpurile lor de pace şi prosperitate, nepocăindu-se şi refuzând să Îl recunoască pe Dumnezeu în timpurile de nenorocire, ei cad pradă puterii demonilor. Oameni de ştiinţă, scriitori şi profesori de religi sunt plini de energie în goana lor după spiritism. Nici intelectul sau imaginaţia, nici religia omenească nu pot salva din vrăjile demonilor, ci doar pentru a afla încă odată că a glumi cu diavolul înseamnă pecetluirea sentinţei lor. “Taina fărădelegii lucrează deja”. Oamenii, lepădându-L pe Dumnezeu şi dispreţuind evanghelia, sunt pregătiţi pentru a se aşeza sub autoritatea celui “a cărui venire este potrivit lucrării lui Satan, în orice putere şi semne şi minuni ale minciunii şi în orice amăgire a nedreptăţii pentru cei care pier, pentru că ei n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi. Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna, ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate.” (2. Tesaloniceni 2:8-12 ). Apostazia face loc spiritismului, iar spiritismul pregăteşte calea celui fărădelege, a cărui venire este potrivit lucrării lui Satan.
Dar oamenii uită, precum Ahazia, că Dumnezeul nostru este un foc mistuitor şi că, dacă oamenii dispreţuiesc harul Său şi Îi sfidează puterea, El, la final, îi va aduce la judecată şi Îşi va răzbuna gloria Sa. Ahazia a descoperit aceasta pe piele sa. Înştiinţat de Îngerul Domnului, Ilie îi întâmpină pe slujitorii împăratului cu un mesaj din partea Domnului, ce rosteşte sentinţa sa. Împăratul nu se va mai ridica din pat, ci va “muri negreşit”. După cum spunea cineva: “Moartea trebuie să justifice adevărul şi existenţa lui Dumnezeu atunci când necredinţa refuză şi respinge toate celelalte dovezi”.
Acesta, deci, este ultimul mesaj al lui Ilie înainte de a fi luat din această scenă a păcatului şi dus într-o scenă a gloriei. Pentru văduva săracă, în casa ei singuratică, el a fost “un parfum de viaţă pentru viaţă”; pentru împăratul apostat, în palatul său nelegiuit, el a fost “un parfum de moarte pentru moarte”.
După ce îşi duce mesajul, el se retrage pe vârful muntelui. În despărţire morală de lumea vinovată a timpului său şi deasupra ei, din punct de vedere spiritual, era la adăpost de ura oamenilor şi de puterea demonilor. Sfântă şi fericită separare, care arată cât de deplin a fost restabilit „omul cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi”, căpătând acea încredere liniştită care este partea potrivită pentru omul lui Dumnezeu. Împăraţi apostaţi, Izabele persecutoare, căpitanii şi cei cincizeci ai lor nu mai reprezintă o îngrijorare pentru Ilie, care, cu o încredere calmă în Dumnezeul cel viu, stă pe vârful muntelui, aşteptând ultimul episod măreţ în care va intra într-o casă a gloriei.
Ce poziţie binecuvântată pentru aceia care, în mijlocul apropierii atât de rapide a apostaziei creştinismului, pot, asemenea lui Ilie în timpul său, lăsa deoparte această lume rea şi, în linişte, să aştepte acea clipă măreaţă când, la strigătul Domnului, ei vor intra într-o scenă a gloriei pentru a fi pentru totdeauna cu Domnul.
În această poziţie de separare morală, nu numai că Ilie este la adăpost de duşmanii săi; mai mult decât atât, focul lui Dumnezeu este la dispoziţia lui pentru a-i nimici. El află, într-adevăr, că Îngerul Domnului care trimite un mesaj de judecată către împăratul păcătos este, în acelaşi timp, Îngerul Domnului care „Îşi aşază tabăra în jurul acelora care se tem de El şi-i scapă” (Psalm 34:7). Prin urmare, două căpetenii şi cei cincizeci ai lor sunt nimiciţi de focul coborât din cer. Împăratul, înţelegând că nu are de a face cu om cu o putere obişnuită, trimite două căpetenii bine echipate pentru a-l face pe acesta să se supună ordinului său categoric. Absolut indiferent faţă de parada militară şi de numărul soldaţilor, Ilie răspunde calm: „Dacă sunt un om al lui Dumnezeu, să se coboare foc din ceruri şi să te mistuie, pe tine şi pe cei cincizeci ai tăi”. Dacă Ilie este un om al lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu este cu Ilie, iar Ahazia trebuie să înveţe că împăraţii, cu toate oştirile lor, nu au nicio putere împotriva unui singur om dacă Dumnezeu este cu el.
Cu toate acestea, este o lecţie şi mai profundă în acest tablou minunat. În istoria lui Ilie, de două ori a coborât foc din cer, dar cât de diferite sunt situaţiile. Pe Carmel, “focul Domnului a căzut şi a mistuit jertfa”. Focul a căzut asupra jertfei ca ispăşire pentru păcatele poporului vinovat şi poporul pleacă liber – niciun israelit nu a fost atins de acel foc. Ca rezultat, poporul a fost adus la Dumnezeu; “au căzut cu feţele la pământ şi au spus: Domnul, El este Dumnezeu”. O prefigurare a acelui moment sublim când Hristos “a suferit… pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1. Petru 3:18 ). Au trecut câţiva ani de când focul a căzut peste jertfe de pe Carmel, iar harul lui Dumnezeu, care furnizase acea jertfă şi care îl apărase pe poporul vinovat de focul judecăţii, a fost uitat. Jertfa a fost desconsiderată şi acum, din nou, focul cade de pe vârful muntelui. Dumnezeu Îşi va apăra din nou gloria Sa printr-un foc mistuitor. Dar, de această dată, nu este nicio jertfă între un Dumnezeu sfânt şi un popor păcătos. Jertfa fusese desconsiderată şi, în loc ca focul să cadă asupra jertfei, acesta cade asupra oamenilor vinovaţi într-o nimicire copleşitoare.
Aceasta este doar o umbră palidă a blestemului care i se pregăteşte acestei lumi vinovate. Timp de secole, vestea bună a iertării păcatelor a fost proclamată prin măreaţa jertfă a Domnului Isus Hristos. Oamenii au dispreţuit-o până într-atât încât , în ţările privilegiate cu tradiţie creştină, ea a ajuns în cele din urmă ţinta unui dispreţ general. Dumnezeu nu poate fi astfel dispreţuit; dacă oamenii dispreţuiesc judecata de la cruce şi Îl calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, atunci “nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori” (Evrei 10:26, 27 ). Dacă oamenii nu vor să audă, prin judecata care a căzut asupra lui Hristos atunci când El a fost făcut jertfă pentru păcat, că Dumnezeu este un Dumnezeu al harului care poate să ierte, atunci ei vor trebui să audă prin judecata care va cădea asupra lor înşişi că Dumnezeu este un foc mistuitor care va aduce răzbunare asupra tuturor celor care Îl dispreţuiesc pe Fiul Său. Deci, dispreţuitorii să nu uite că Cel care a purtat judecata pe cruce este Cel care va arăta din ceruri împreună cu îngerii puterii Sale într-o flacără de foc aducând răzbunare asupra celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi care nu se supun evangheliei Domnului nostru Isus Hristos. Puşi înaintea avertizării Cuvântului lui Dumnezeu, oamenii ar trebui să exemplul celei de-a treia căpetenii, care cere îndurare şi o primeşte.
În acest ultim tablou, Dumnezeu îl recunoaşte şi îl foloseşte pe slujitorul Său restabilit, care Îl mărturiseşte pe Dumnezeu fără teamă şi aceasta chiar în cetatea din care fugise la ameninţarea unei femei. În ascultare de cuvântul Domnului, fără nicio urmă de frică, acest om singuratic, escortat de oastea împăratului duşman, coboară în adăpostul duşmanului pentru a apăra gloria lui Dumnezeu prin repetarea mesajului morţii. Împăratul apostat este acolo, stricata Izabela poate fi şi ea acolo, dar nicio ură de-a împăraţilor sau ameninţările unei femei violente nu pot să trezească nici măcar o urmă de teamă în acest om restabilit care, din nou, umblă cu încredere în Dumnezeul cel viu, având lumea în urmă şi gloria înainte.
Secole mai târziu, această ultimă faptă publică din istoria lui Ilie este amintită de către ucenicii Domnului Isus (Luca 9:51-52 ). Drumul Său pământesc apropiindu-se de sfârşit, a venit vremea ca Hristos să fie “primit sus”. Îndreptându-Şi faţa cu hotărâre spre Ierusalim, drumul Său trece prin ţara lui Ilie şi, tot la fel cum aceşti samariteni din vechime l-au respins pe slujitorul Domnului atunci când era pe punctul de a fi primit sus, tot aşa şi acum, în împrejurări asemănătoare, ei Îl resping pe Domnul Însuşi. Porţile eterne urmau să se deschidă pentru Împăratul gloriei. După victoria de la cruce, cerul era gata să Îl primească pe Domnul puternic în luptă, dar, pe pământ, citim că “nu l-au primit”. Ucenicii sunt ofensaşi de insulta adusă Domnului şi Stăpânului lor. Ei realizau puţin din mărimea gloriei spre care El mergea, ei puteau vedea puţin din perspectiva binecuvântării deschisă prin noul Său loc în glorie. Dar ei Îl iubeau pe Domnul şi, aşa cum Ilie a chemat foc din ceruri asupra căpeteniilor jignitoare, tot aşa şi ei i-ar fi nimicit cu foc din cer pe aceşti samariteni batjocoritori.
Cererea lor nu era rea din punct de vedere moral; afecţiunea lor pentru Domnul îi îndemna la aceasta; dreptatea faţă de cei care Îl respingeau pe Hristos cerea aceasta şi, într-adevăr, aşa cum am văzut, va veni vremea când Domnul va fi descoperit din ceruri într-o flacără de foc şi aducând predeapsă asupra unei lumi ce L-a respins pe Hristos. Dar acel timp nu a venit încă; între ziua când Domnul a fost primit sus în ceruri şi momentul când El va veni din ceruri în judecată există cea mai minunată perioadă a istoriei lumii – perioada în care Dumnezeu împarte harul către aceeaşi lume care Îl respinge pe Hristos. Despre aceasta ucenicii cunoşteau foarte puţin sau chiar deloc. Ei puteau să înţeleagă că se împlineşte judecata pe pământ, dar nu puteau să ajungă până la gândul că harul este dăruit din ceruri. Aşadar, acesta este adevărul glorios; prin Hristosul înviat, Dumnezeu vesteşte har către o lume a păcătoşilor. “Prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 13:38 ).
10. Iordan: Carul de foc
În această viaţă ieşită din comun şi plină de evenimente, Ilie trece de la o minune la alta, iar scena finală este cea mai mare minune dintre toate. Nu este călătorie mai remarcabilă decât această ultimă zi a drumului său de la Ghilgal la Iordan. Condus de Duhul lui Dumnezeu, el trece prin locuri care vorbesc, într-un mod uimitor, despre Dumnezeu ocupându-Se cu Israel.
Putem observa mai întâi că profetul este însoţit de Elisei, care fusese uns în locul său. Acum a venit timpul pentru Ilie să plece la cer, lăsându-l în urmă pe Elisei pentru a-l înfăţişa pe pământ pe omul care fusese luat în ceruri. Punctul de pornire al slujbei lui Elisei a fost un om înălţat. El trebuia să fie pe pământ martorul puterii şi harului care pe drept poate duce în ceruri un om, în ciuda păcatului, morţii şi a întregii puteri a duşmanului.
În al doilea rând, putem observa că dacă omul de pe pământ trebuie să îl reprezinte în mod potrivit pe cel din ceruri, atunci şi el trebuie să meargă pe drumul care trece prin Ghilgal, Betel şi Ierihon către malurile Iordanului, pentru ca acolo privirea lui să fie umplută de gloria înălţării.
În aceste taine măreţe, avem o imagine extraordinară a adevăratei poziţii a creştinului care călătoreşte prin această lume. Dacă, pentru un timp, suntem lăsaţi pe pământ, atunci aceasta este pentru a-L putea reprezenta pe Omul care a plecat în ceruri – Hristos Isus, Omul în glorie. Ce onoare imensă ne-a fost dată! Să rămânem, pentru puţină vreme, ca martori pentru Hristos în lumea din care El a fost respins. Putem ocupa doar o poziţie umilă şi obscură în această lume, însă noi suntem aici cu un scop mult mai înalt. Nici mai mult, nici mai puţin decât a-L reprezenta pe Hristos în sfera obişnuită a vieţii. Aceasta va lumina cu adevărat cea mai plictisitoare viaţă şi va susţine cea mai tristă viaţă.
Pentru a fi martori corespunzători, trebuie ca în trăirea sufletelor noastre să cunoaştem ceva din marile adevăruri prefigurate în această ultimă zi a călătoriei. Şi noi trebuie să călătorim de la Ghilgal la Iordan şi să-L zărim pe Omul înălţat şi glorificat în ceruri, mai înainte de a putea manifesta ceva din harurile şi excelenţele Sale într-o lume din care El a fost alungat.
Ghilgal a fost punctul de plecare în această zi memorabilă. La Ghilgal, Israel a fost pus deoparte pentru Dumnezeu prin circumcizie şi tot acolo, după circumcizie, Dumnezeu a putut spune poporului “Astăzi am îndepărtat dispreţul Egiptului de peste voi” (Iosua 5:9 ). Acolo a fost tăiată carnea şi acolo dispreţul Egiptului a fost îndepărtat. La Marea Roşie ei au fost izbăviţi din Egipt, dar până când nu au fost circumcişi pe malurile Iordanului, ocara Egiptului nu a fost îndepărtată.
Cunoaştem din Epistola către Coloseni faptul că circumcizia este imaginea “dezbrăcării trupului cărnii”. Prin moarte am fost eliberaţi de acel lucru rău, pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte carne. Dar acea izbăvire este în moartea lui Hristos, iar credinţa acceptă faptul că noi am murit cu Hristos. Bazat pe acest fapt măreţ, avem următorul îndemn: “Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ” (Coloseni 3:5 ). În acelaşi timp, apostolul ne spune şi ce sunt aceste mădulare: “curvie, necurăţie, patimă, poftă rea şi lăcomie”. Este important să reţinem că acestea nu sunt mădularele trupului, ci mădularele cărnii. Mădularele trupului trebuie date lui Dumnezeu (Romani 6:13 ), mădularele cărnii trebuie să fie puse în moarte. Şi, din nou, nu carnea este cea pe care trebuie să o dăm morţii, ci mădularele cărnii. Problema cărnii a fost tratată la cruce. Credinţa acceptă aceasta, dar în umblarea noastră zilnică trebuie să tăiem orice caracter al cărnii – acele lucruri urâte şi rele în care am trăit atunci când eram în lume. În măsura în care aceste lucruri sunt încă vizibile în noi, în aceeaşi măsură ocara Egiptului este încă asupra noastră. Deoarece toate aceste lucruri declară nu doar faptul că noi am fost în lume, ci şi felul vieţii pe care l-am trăit în lume, şi astfel devin o ocară pentru noi. Dar dacă aceste dovezi ale cărnii sunt tăiate şi nu mai sunt vizibile, atunci ocara Egiptului este îndepărtată, deoarece dacă aceste lucruri sunt îndepărtate, atunci nimeni nu poate spune ce fel de oameni am fost atunci când trăiam în lume. Această punere în moarte a mădularelor cărnii este Ghilgalul creştinului şi, după cum Iosua, în timpul victoriilor sale, se întorcea mereu la Ghilgal, tot la fel şi creştinul, după fiecare nouă victorie, trebuie să fie atent la manifestarea cărnii şi să o respingă fără ezitare. Acesta este primul pas al călătoriei, iar importanţa lui nu poate fi subliniată îndeajuns. Dacă trebuie să Îl reprezentăm pe Omul care S-a înălţat la ceruri, cât de necesar este ca fiecare manifestare a cărnii să fie judecată şi respinsă pe deplin!
Betel este următoarea etapă. Semnificaţia profundă a acestui loc renumit este dată de istoria lui Iacov. În călătoria sa de la Beer-Şeba la Haran, el a dat de un loc sigur în care a zăbovit toată noaptea. Având pământul ca pat şi o piatră ca pernă, el s-a culcat. Domnul i-a apărut într-un vis dându-i trei promisiuni necondiţionate acestui pribeag (Geneza 28:10-15 ).
1. Despre ţară – îi va fi dată lui Iacov ca sămânţa sa. Israel a primit stăpânirea ţării, dar a pierdut-o din cauza responsabilităţii. Şi totuşi ei nu au stăpânit-o niciodată potrivit cu această promisiune pe baza harului suveran.
2. Despre Israel – sămânţa lui Iacov. Se vor înmulţi ca nisipul pământului şi se vor împrăştia de la vest la est, de la nord la sud şi prin Israel, toate familiile pământului vor fi binecuvântate.
3. Despre Iacov însuşi. Timp de douăzeci de ani el va fi un pribeag, înfruntând greutăţi şi pericole, dar el este asigurat de Domnul că va fi cu el, îl va ţine şi îl va aduce înapoi în ţară. “Nu te voi părăsi”, zice Domnul, “până când nu voi face ceea ce ţi-am promis”.
Astfel, Betelul mărturiseşte credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu faţă de poporul Său în asigurarea unui loc pentru ei, în păstrarea lor pentru un loc şi în a-i ţine şi a-i purta astfel pe fiecare pentru ca niciunul să nu piară, oricât de greu şi de lung ar fi drumul.
În calitate de creştini, călătorind prin această lume, cât de binecuvântaţi suntem să avem siguranţa că acea casă spre care mergem ne este asigurată prin aceeaşi credincioşie de neschimbat a lui Dumnezeu. Apostolul ne poate astfel aminti că noi mergem spre “o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri pentru voi”. Israel are o ţară păstrată pe pământ, iar creştinul o casă în ceruri. Dar, mai mult, după cum Israel este păstrat pentru ţara sa, tot aşa şi creştinul este păzit “prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă”.
Iar când vom fi în sfârşit strânşi acasă, se va vedea că niciunul din cei care Îi aparţin nu va lipsi. Călătoria poate fi lungă, drumul poate fi greu, împotrivirea mare, lupta aprigă – poate că deseori ne împiedicăm şi cădem – însă cuvintele Domnului către Iacov ne sunt aplicate de către apostol şi nouă: “Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi”. Dacă Ghilgalul vorbeşte despre răul de neschimbat al cărnii, orice activitate ce trebuie respinsă, Betelul vorbeşte despre credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu în care sufletele noastre se pot odihni cu o încredere depăvârşită.
Dar în timpul profetului, mărturia Ghilgalului şi Betelului faţă de legătura lui Dumnezeu cu Israel era doar o amintire rememorată doar prin credinţă. La înfăţişare, Ghilgal şi Betel deveniseră mărturia pentru păcatul poporului. Păstorul Amos acuză poporul de fărădelege la Betel şi de înmulţirea fărădelegii la Ghilgal. Betel, locul unuia dintre viţeii de aur, era centrul idolatriei şi, dacă ce fărădelegea idolilor era generalizată, la Ghilgal ea era multiplicată. Credinţa lui Ilie priveşte dincolo de păcatul groaznic al poporului şi recunoaşte că este scopul lui Dumnezeu să aibă un popor pus deoparte pentru El Însuşi şi adus în binecuvântare doar pe baza credincioşiei Sale neschimbate şi a harului Său necondiţionat.
Tot aşa, în ultimele zile a dispensaţiei creştine, crucea - care din punctul de vedere al lui Dumnezeu este mărturia judecăţii cărnii - a devenit în mâna omului un obiect de idolatrie universală şi astfel mărturia păcatului său. Cât de mulţi se închină crucii, dar resping cu împotrivire tot ceea ce înseamnă crucea şi Îl urăsc pe Hristos cel crucificat! Betelul, de asemenea, - care înseamnă casa lui Dumnezeu – locul binecuvântării pentru manifestarea a tot ceea ce Dumnezeu este în credincioşia Sa neschimbată, a fost degradat într-o construcţie de lemn şi piatră pentru a arăta mândria şi slava omului. Atât în timpul lui Ilie, cât şi în zilele noastre, nimic nu dovedeşte cu atâta tărie totala ruină a ceea ce mărturiseşte numele lui Dumnezeu ca decăderea a ceea ce este divin. Pentru o astfel de persoană nu mai este nicio speranţă şi nu mai rămâne nimic altceva decât judecata.
Aceasta ne este adusă în următoarea etapă a călătoriei lui Ilie. Profetul este trimis la Ierihon, cetatea faţă de care Dumnezeu Şi-a pronunţat osânda. Sfidându-L pe Dumnezeu, omul a reconstruit cetatea doar pentru a atrage judecata asupra sa. Astfel Ierihonul devine martorul judecăţii lui Dumnezeu faţă de aceia care s-au luptat împotriva poporului Său şi s-au răzvrătit împotriva Lui. Credinţa lui Ilie anticipează faptul că naţiunea împotrivitoare se îndrepta spre judecată, tot la fel cum credinţa astăzi discerne faptul că creştinismul mărturisitor se grăbeşte spre osândă.
De la Ierihon, Ilie pleacă spre Iordan. Ca şi imagine, Iordanul este râul morţii. Prin el a trecut Israelul ca pe uscat în ţară şi acum, din nou, Ilie şi Elisei trec pe uscat, însă pentru ei este un drum de a scăpa din ţara care era sub judecată. Această trecere prin Iordan devine mărturia faptului că toate legăturile dintre Dumnezeu şi Israel sunt rupte pe temeiul responsabilităţii. Judecata este asupra lor, iar credinţa recunoaşte că moartea este singurul mod de scăpare de apropiata judecată. Ghilgalul ne spune că e necesară respingerea cărnii şi că ocara Egiptului trebuie îndepărtată pentru ca Israelul să primească ţara ca moştenire. Betel vorbeşte despre scopul suveran al lui Dumnezeu de a binecuvânta poporul Său pe temeiul harului Său necondiţionat. Ierihon arată că naţiunea este sub judecată pe temeiul responsabilităţii. Iordanul, că singura cale de scăpare de judecată este prin moarte.
Oare în această călătorie tainică nu vedem noi prefigurarea drumului perfect al Domnului Isus în mijlocul Israelului? În El nu s-a găsit în niciun fel ocara Egiptului. El a umblat şi a trăit în lumina credincioşiei de neschimbat a lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale. El a avertizat naţiunea de judecata iminentă şi a luat drumul morţii care rupea orice legătură cu Israelul după carne şi deschidea pentru ucenicii Săi o uşă de scăpare din judecata care urma să vină asupra naţiunii.
Dar, dacă în Ilie vedem o prefigurare a drumului Domnului Isus prin această lume către gloria cerească şi aceasta prin drumul morţii, în Elisei vedem o imagine a celui credincios care se identifică din toată inima cu Hristos, care, în duh, alege drumul ce duce afară din această lume şi care, văzându-L pe Hristos înălţat prin cerurile deschise spre acel loc nou din glorie, se întoarce într-o lume aflată sub judecată pentru a mărturisi, prin har, pe Omul plecat în glorie. În timpul lui Ilie erau mulţi fii ai profeţilor la Betel şi Ierihon, însă unul singur a mers pe drum alături de profet. Fii profeţilor erau extrem de inteligenţi, ei îi puteau spune lui Elisei ce urma să se întâmple, dar ei nu aveau o inimă pentru a-l urma pe Ilie. Şi astăzi mulţi cunosc multe despre Hristos şi sunt bine educaţi în ceea ce priveşte Scriptura, dar nu sunt pregătiţi să accepte locul afară împreună cu Hristos şi cunosc puţin despre poziţia lor cu Hristos în ceruri.
Prin ce putere deci, am putea întreba, este un suflet capabil să facă o astfel de călătorie? Istoria lui Ilie ne descoperă acest secret. Cineva remarca anumiţi paşi prin care el a fost condus să îl însoţească pe Ilie. Primul, el a fost atras înspre Ilie. A venit o zi în viaţa lui când Ilie “a trecut pe lângă el” şi şi-a aruncat mantaua asupra lui. Şi nu a fost oare o zi măreaţă şi în viaţa noastră când Domnul Isus S-a apropiat de noi şi noi am venit sub puterea harului Său şi cu bucurie am “alergat după” El? Dar, ca Elisei, cu toate că am fost atraşi spre Hristos, totuşi existau legături naturale care ne ţineau. Nevoia noastră şi harul Său L-au făcut pe Hristos foarte frumos, însă El nu avea primul loc în noi. Cu toate acestea, în viaţa lui Elisei a venit un timp când legăturile naturale s-au rupt şi apoi citim: “Şi s-a ridicat şi a mers după Ilie şi i-a slujit”. Este un lucru să fii mântuit prin Hristos – sub adăpostul mantiei Sale -, însă este o cu totul altă etapă în viaţa noastră atunci când ieşim înainte cu hotărâre pentru a-I servi – să Îi slujim. Înseamnă aceasta că renunţăm la îndeletnicirile noastre pentru a-L urma pe el, că întoarcem spatele caselor, soţiilor şi copiilor noştri? Nu neapărat. Dar înseamnă că în timp ce cândva ne îndeplineam îndatoririle având în vedere doar un scop egoist, acum Hristos devine scopul nostru. În vreme ce un copil nemântuit trebuie să îşi asculte părinţii pentru că aşa este drept, dincolo de dragostea naturală, copilul mântuit va asculta deoarece aceasta Îi face plăcere lui Hristos. Şi când Hristos devine astfel scopul, poate fi cu adevărat spus că mergem după El şi că Îi slujim.
Dar, pe măsură ce Îl urmăm pe Hristos, creştem în cunoaşterea lui Hristos şi aceasta ne conduce către o etapă următoare a vieţii sufletelor noastre, devenim ataşaţi de El. Acest aspect este ilustrat într-un mod mişcător în viaţa lui Elisei. De trei ori, în timpul ultimei zile a acestei călătorii, el îi poate spune lui Ilie: „nu te voi lăsa”. Acesta este limbajul unei inimi care este ţinută prin dragoste. Iar dragostea este pusă la încercare. La Ghilgal, Betel şi Ierihon, Elisei este încercat prin cuvintele lui Ilie: „Stai aici, te rog”, doar pentru a întâlni triplul răspuns repetat „nu te voi lăsa”. Deşi drumul lui Ilie duce la Betel, cetatea viţelului de aur, la Ierihon, cetatea blestemului şi la Iordan, râul morţii, totuşi Elisei îl va urma prin puterea dragostei. Aşa după cum Rut a putut să spună în vremea ei „încotro vei merge tu voi merge şi eu”, iar cei doisprezece au putut să spună într-un timp ulterior, când mulţi I-au întors spatele şi nu au mai mers cu El: "Doamne, la cine să plecăm?”. Harul i-a atras înspre Hristos, iar dragostea i-a ţinut cu Hristos.
Mai mult de atât, ataşamentul inimii conduce la identificare deplină cu Ilie. De trei ori în timpul acestei ultime zile a călătoriei Duhul lui Dumnezeu foloseşte cuvintele “ei amândoi”, vorbind despre identificare. La Ierihon “au mers amândoi”. La râu “ei amândoi au stat lângă Iordan”, iar când apele au fost lovite “au trecut amândoi pe uscat”. Dragostea găseşte plăcere să accepte faptul că noi am fost identificaţi cu Hristos în locul judecăţii, la apele morţii.
În plus, dacă am fost identificaţi cu Hristos în moarte, atunci este pentru a putea păstra părtăşia dulce cu El în înviere şi aspectul acesta este, de asemenea, prefigurat în această frumoasă istorisire, deoarece, trecând pe un pământ nou prin râul morţii, citim: “...pe când mergeau ei încă şi vorbeau”. Poate că suntem mântuiţi de mulţi ani, dar mergem şi vorbim noi încă cu Hristos în timp ce străbatem calea noastră?
Cât de binecuvântat marchează Elisei calea pe care cel credincios este condus să Îl urmeze pe Hristos, afară din această lume condamnată la judecată, către locul Său nou al gloriei învierii. Atraşi către El în har, ataşaţi de El în dragoste, identificaţi cu El în moarte şi bucurându-ne de părtăşia cu El în înviere.
Ajunşi de cealaltă parte a Iordanului, afară din ţară, totul se schimbă dintr-o dată. Abia atunci spune Ilie: “Cere ce să-ţi fac”. Harul pune întreaga putere a unui om înălţat la dispoziţia lui Elisei. Moartea a deschis calea pentru revărsarea harului suveran. Vai! Cât de puţin realizăm noi faptul profund că întregul har şi puterea Hristosului înălţat sunt la dispoziţia noastră! Ce ocazie pentru Elisei; el trebuia doar să ceară pentru a obţine. A cerut el viaţă lungă, sau bogăţie sau putere sau înţelepciune? Ah, nu; credinţa sa ridicându-se deasupra a tot ceea ce inima firească şi-ar putea dori, el cere dintr-o dată o măsură dublă a duhului lui Ilie. El realizează că dacă trebuie să rămână pe pământ în locul lui Ilie, el va avea nevoie de duhul lui Ilie. Oare această scenă nu ne poartă gândurile în camera de sus din Ioan 14 ? Domnul urma să Îşi părăsească ucenicii şi să se înalţe în glorie şi cu toate că El nu spune “Cere ce să-ţi fac?”, totuşi El spune, să zicem aşa, “voi face o cerere pentru voi”. “Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna”. Cât de înceţi suntem ca să realizăm că o Persoană divină a plecat în ceruri şi o Persoană divină S-a coborât din ceruri pentru a locui în cei credincioşi. Iar Persoana care S-a coborât este la fel de măreaţă ca Persoana care S-a înălţat. Dacă suntem lăsaţi pe acest pământ pentru a fi imagine a lui Hristos ca Omul glorificat, vom avea nevoie, după cum spunea cineva, de “o putere corespunzătoare cu El”.
Elisei ceruse un lucru greu, totuşi acesta îi va fi dat dacă, spune Ilie, “mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”. “Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au descărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. Şi Elisei l-a văzut”. El îl vede pe Ilie suindu-se în glorie, dar pe pământ “nu l-a mai văzut”. Apostolul spune “şi chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem astfel”. Şi care este rezultatul faptului că apostolul L-a văzut pe Hristos în glorie? El răspunde: “Dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi”. Şi despre acest fapt ni se relatează în această întâmplare, deoarece citim că Elisei “şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi”. Dar mai mult, nu numai că el renunţă la “cele vechi”, ci el le face şi fără folos. El nu le-a împăturit să le pună deoparte cu grijă, pentru a fi gata să fie luate din nou în viitor, ci “şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi”. El a terminat cu ele pentru totdeauna. De acum înainte el este îmbrăcat cu mantaua lui Ilie. Dar aceasta este mantaua omului care se urcase la ceruri după ce trecuse pe la Ierihon şi prin Iordan. În mod simbolic, el trecuse prin judecată şi moarte şi, ca rezultat, Dumnezeu este liber să îl trimită înapoi pe Elisei cu un mesaj de har către o naţiune aflată sub judecată. Însă pentru ca acest martor să aibă vreo putere, el trebuie să fie cu adevărat un trimis al omului din ceruri. Ce binecuvântare a fost aceasta în cazul lui Elisei, deoarece, pe drumul de întoarcere la Ierihon de la scena răpirii, fiii profeţilor exclamă dintr-o dată: “Duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei. Şi au venit în întâmpinarea lui şi s-au plecat până la pământ înaintea lui”.
În acelaşi fel, văzându-L pe Hristos în glorie şi ochii noştri fiind umpluţi cu gloriile noii creaţii, este privilegiul nostru să renunţăm la “cele vechi” şi în puterea “Duhului de viaţă în Hristos Isus” să Îl reprezentăm pe Omul care S-a înălţat la ceruri în aşa fel, încât chiar lumea să fie silită să observe că noi am fost “cu Isus”, după cum au spus în vremea lui Elisei “duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei”.
sursa: https://comori.org/