"Copilul Meu, nu Te-am uitat!"

          Ziua aceasta fusese de mult planificată pentru mine. Toţi cunoşteau detaliile plecării, însă mai presus de orice Stăpânul planificase fiecare detaliu pentru a-mi arăta  că nu m-a părăsit. În acea dimineaţă m-am trezit mai devreme pentru a putea ajunge la timp la mijlocul de transport ce avea să părăsească satul pentru a se îndrepta spre oraş unde trebuia să fiu alături de o dragă prietenă ce se căsătorea. Nu îmi puteam imagina să nu fiu acolo, eram sigură că şi Dumnezeu credea la fel. La ora 5:20 însă, mama m-a anunţat speriată: "Abia acum mi-am amintit că astăzi nu circulă maxi-taxi. Doar la prânz!" Era duminică și îmi planificasem călătoria în acest fel deoarece munca la câmp m-a ţinut în sat şi sâmbătă. La auzirea veştii, totul s-a blocat, planurile mi-au stat pe loc şi m-am gândit că aș fi îndreptăţită să mă enervez pe mama care nu a fost atentă să îmi comunice un detaliu aşa de important. Dragostea şi respectul pentru ea însă m-au oprit să fac acest lucru, adăugând simplu: "Oh, nu e nimic... Voi merge totuşi în staţie, poate că se va găsi cineva care să părăsească satul la această oră!" Apoi mintea mea a început să meargă mai departe şi în gândurile mele m-am întâlnit cu Dumnezeu. "Dar Doamne..." Mama mea se uita speriată la decizia fermă pe care am luat-o. ”E foarte întuneric afară, e periculos să mergi singură acum." "Mama, tot merg! E prietena mea, trebuie să fac orice pentru a putea fi alăuturi de ea." Următoarele pregătiri le-am făcut în grabă, iar în jur de 5:40, am lăsat casa părinteasca copleşită în liniştea matinală, împreună cu vocea mamei spunând: "Domnul să te însoţească în călătorie, să te ajute să ajungi!" "Amin!" am şoptit cu vocea răguşită.

          Toată credinţa mea era spulberată, eram conştientă că nu este posibil ca cineva să călătoreasca duminica spre oraş. Era imposibil să ajung la nunta prietenei mele și dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat eram conştientă că meritam totul. Întunericul în care se odihnea satul îmi trezeau fiori pe care mă străduiam să îi ţin cât mai ascunşi. Atmosfera era sinistră, copacii parcă şopteau, iar fiecare zgomot îl priveam ca pe un atac la persoana mea. Îndată ce am păşit în stradă am murmurat o rugăciune simplă către Creator cerându-i să nu mă lase singură. Nu îmi puteam vedea paşii, rucsacul era greu, creându-mi o stare de disconfort de care cu siguranţă nu aveam nevoie acum. Aerul rece al dimineţii mi-a pătruns adânc, până în suflet lăsându-mă goală faţă de această situaţia. Ce mi se pregătea oare?

          Până la staţie aveam de mers puţin şi pentru a putea ignora cât mai bine bezna totală în care mă aflam, am început să mă gândeasc la starea mea din ultima perioadă. Da, cu siguranţă am trecut şi încă treceam printr-o perioadă grea, perioadă în care relaţia mea cu Salvatorul avea de suferit... Parcă El fusese absent, parcă nu mai simţeam că este acolo şi că mă iubeşte. Nici eu nu prea fusesem cu toată inima pentru El. Aveam o aşa mare nevoie de El, de un răspuns la rugăciuni, însă nimic... Dumnezeu era în Cer, știam aceasta, dar nu era parcă alături de mine aşa cum fusese înainte. Îmi era greu să recunoasc, dar mă simţeam părăsită de Cel pe care îl iubeam și îl iubesc nespus și simțeam că și eu l-am părăsit.

         Am început să vărs câteva lacrimi. Îmi iubeam și îmi iubesc Mântuitorul şi nu ştiam de ce s-a ajuns aici. În cele din urmă, prin întunericul dens am ajuns la locul în care ar fi trebuit să găsesc acel maxi-taxi. Ştiam că nu va fi acolo, aşa că mă aşteptam să nu fie nimeni. Spre neplăcuta mea surprindere, se zărea silueta unui bărbat. Groaza mi-a umplut sufletul. Mă temeam să nu fiu speriată. Cumva eram conştientă că nu mi se putea întâmpla nimic rău, dar mă temeam de trauma psihică. Am început să mă rog încetişor către Cel care vedea acea situaţie. "Tată, ştiu că Tu mă poţi păzi. Te rog să o faci. Mă încredinţez în braţul Tău!" Nu s-a întâmplat nimic care să mă poată speria din acest punct de vedere, dimpotrivă am simţit la un moment dat că şi acelei siluete îi era frică de situaţia dată.

          Aerul rece din nou îşi anunţa prezenţa, mi-am strâns mâinile în jurul corpului şi aşteptam ... o minune! S-a făcut ora 06, silueta a părăsit scena şi am rămas singură, tăcută şi ... tristă. Mi-am îndreptat din nou gândurile către Dumnezeu: "Iubite Domn, ştiu că nu merit nimic, ştiu că nu merit să ajung la această nuntă, dar Te rog să îngădui lucrul acesta. Îmi este ruşine să îţi cer ceva pentru că ştiu că nu sunt îndreptăţită să fac asta, nu ai avea nici un motiv să mă duci acolo! Tată, dar te rog... te rog să faci această minune!" Rugăciunea aceasta o repetam mereu şi mereu, sufletul meu plângând continuu parcă în surdină gândindu-mă la ce s-ar putea întâmpla dacă Dumnezeu ar alege să fie drept în această situaţie. Minutele se scurgeau lin, greu ...

         Fiecare clipă scursă era un aspru test la care eram supusă de El. Şansele ca să ajung la timp începeau să se scurgă. În jurul orei 06:30 am auzit motorul unei maşini. "Iată minunea! Oh, Tată eşti asa de bun cu mine, îţi mulţumesc." Puţin însă după aceea zgomotul a încetat şi am rămas tăcută, încercând să aud din nou sunetul şansei. Inima îmi galopa puternic. Nimic! "Oh, ştiu! Vrei să îmi arăţi că poţi crea şanse, dar să nu îmi faci parte de ele. Procedezi drept Doamne şi nu mă supăr. Te rog frumos să mă ierţi pentru tot ce am făcut greşit. Ştiu că te-am întristat aşa de mult. Îmi pare rău, Tată! Te rog să mă laşi să mă duc. Domnul meu, dacă vei îngădui acest lucru, nu voi crede că merit eu ceva ci voi crede că faci aşa doar pentru că TU eşti totul, pentru că Tu meriţi. Te rog să mă laşi să plec. Te rog!" Când mi-am ridicat privirea spre Cer am văzut soarele răsărind, creând un peisaj frumos încât respiraţia mi s-a tăiat pentru câteva secunde. "Tată, ce vrei să îmi transmiţi prin acest răsărit? Vrei să îmi spui că mă ierţi şi că laşi să plec?" 

          Soarele continua să îşi facă apariţia trimiţând întunericul într-un loc pe care nu-l cunoşteam. Am văzut maşina apropiindu-se. Ştiam că dacă Domnul a îngăduit acea oportunitate, era UNICA! Nu îmi place deloc să le fac semn şoferilor pentru a opri, dar mi-am propus ca de această dată să mă ”zbat” cum știu eu mai bine pentru a putea urca în acea maşină. Aşa am făcut. Maşina se apropia, se apropia, a trecut pe lângă mine si ... a plecat mai departe. Am rămas într-un loc fără a putea scote vreun sunet, fără a mă gândi la nimic. Lacrimile mi-au năvălit în ochi. Dumnezeu era drept. Nu meritam să plec. Soarele îşi răspândea razele. Vedeam maşina îndepărtându-se. La un momendat s-a oprit, a luat câteva siluete în ea ... Era cam la 600 m depărtare! Oh, nu voi putea merge!!!! Dar ce se întâmplă? Oh, da... maşina dădea înapoi. A oprit lângă mine şi un minut mai târziu mă aflam în drum spre locul dorit! Nu îmi venea să cred. "Oh, Tată, ai vrut să vezi ce spun aşa este? Oh, îmi pare rău că sunt rea. Îţi mulţumesc aşa de mult că m-ai lăsat să plec. Eşti un Stăpân aşa de bun. Te iubesc, Dumnezeul meu!" Mi-am strâns mâinile puternic pe lângă corp. Geamul maşinii lucea de lumina soarelui care dorea să transmită un mesaj. M-am uita la el şi l-am văzut lucind frumos.Atunci am simţit îmbrăţişarea caldă a Mântuitorului. Am simţit cum braţele Lui mă înconjurau. Oh, şi era atât de bine să te ştii pe braţul unui Dumnezeu atât de măreţ! 

          El m-a pus la încercare, a vrut să îmi arate dragostea Lui şi a făcut-o într-un mod aşa de minunat. Lacrimi de mulţumire mi se prelingeau pe faţa mea rece. Aveam un Domn atât de bun şi milostiv, un Domn care mă iubea nespus. După o călătorie de aproximativ 10 minute, vocea şoferului a anunţat: "Uitaţi un curcubeu pe cer!" Am ştiut că este pentru mine. Am înţeles că Măreţul Creator îmi transmitea că la cruce El şi-a jertfit Fiul declarându-ne că ne va iubi veşnic. Am înţeles cest lucru! "Iubitul meu Dumnezeu, mulţumesc pentru mesajul Tău!" Domnul continua să îmi spună:  "Copilul Meu, nu Te-am uitat!" Fiinţa mi s-a cutremurat. Ştiam că va trebui să îmi onorez şi mai mult Dumnezeul, ştiam că va trebui ca în fiecare zi să îmi arăt iubirea ce i-o purtam.

          Și eu L-am răstignit, păcatul meu a creat un zid de despărțire între mine și iubitul meu Dumnezeu, dar la cruce, prin Fiul Său, El L-a sfărâmat, dar pentru că sunt natură păcătoasă, tot ce este rău în mine începea din nou construcția aceasta care avea să mă despartă pentru totdeauna de Domnul meu, dar El a ales să îmi spună încă o dată că mă iubește și că mă vrea în Împărăția Sa. Cât despre mine, vreau să trăiesc pentru El și să nu mă abat nicidecum de la Calea ce mă duce înspre Stăpânul meu minunat... El vrea ca toți să facem exact același lucru, cu ochii țintă la răsplătire, să ÎL URMĂM ÎN FIECARE ZI!