Salut din vest

Sunt Alex Vultur, din Baia Mare şi aş vrea să vă împărtăşesc din ce am trăit în ultimele vreo 3-4 luni. După terminarea anului universitar, am plecat să lucrez pe vară în Germania. Mi-am zis: ”Mă duc pif pof, stau două luni, cumpăr o maşină şi mai rămân şi cu bani aşa la greu de va trebui să-i ţin şi în gură. Acolo am prestat un job în natură, soare, adieri de vânt, păsărele ciripind, iepuri alergând pe câmp… căldură de-ţi venea să-ţi dai jos pielea de pe tine, praf. . . . de ţi se făceau ochii roşii ca la beţivi şi plin, plin de castraveţi. Am lucrat la cules de castraveţi. Munca a fost groaznică primele zile, toţi muncitorii, majoritatea studenţi, la ora 6 dimineaţa eram în câmp. Ca şi tânăr să te scoli la ora aia, era un chin, o batjocură. Nu ştiu, ca şi cum l-am pune pe un bătrân să tot sară coarda pe pioneze. Pedalau studenţii până la câmp, cu un echilibru de vacă pe tocuri. Aveam biciclete primite de la neamţul pentru care lucram, şi puteam hoinări cu ele, prin orăşelele, satele şi împrejurimile fermei, asta era partea bună. Îmi era rău de la nesomn, dar probabil nu puteam voma din cauză că eram prea obosit să mai fac şi acest lucru. Culesul castraveţilor se făcea de pe saltele, care erau aşezate pe un fel de remorcă joasă legată de tractor. Oamenii stăteau, logic, pe burtă, iar capul şi mâinile prin castraveţi. Nu chiar, dar aproape. La început în pauzele de lucru stăteam cu sticla de apă clocită-n mână şi mă uitam lung la rândurile verzi, verzi, verzi şi mă înterbam: “cum, dar cum am putut veni aici? Sunt tâmpit”. Nu puteam să mă gândesc să mă duc acasă, parcă şi vedeam faţa lui taică-meu râzând de mine la poartă: “Ce faci viteazule? ”. A fost aiurea…dar până la un moment dat.

Da, până la un moment dat când am văzut pe stradă o femeie cu batic pe cap. Aceasta se întâmplase cam după vreo lună după ce am ajuns în Germania. Îmi doream tare mult să găsesc o biserică şi oameni pocăiţi. La fermă era doar alcool, manele şi populară. (Dacă vă interesează ceva piese vă pot ajuta). Eram însetat aşa cum zice şi în Scripturi după auzirea unei cântări, a unui mesaj.

Când am văzut-o pe bătrâna cu batic pe cap, pe stradă, parcă am văzut-o pe Hilary Duff. M-am dus glonţ la ea şi aşa cu germana stricată am întrebat-o de o biserică. Era duminică. Am găsit biserica. Am intrat în ea şi m-am aşezat pe-o bancă.

Nu ştiu câţi a-ţi văzut filmul: Blonda de la drept. Fata aia care stătea printe studenţii toţi la costum, haine închise, priviri crunte şi ea, toată îmbrăcată în roz. Exact aşa eram eu printe fraţii şi surorile din biserică. Toţi cu vestimentaţie care mai de care şi eu cu nişte blugi, care erau rupţi într-o parte şi cusuţi aşa, cum cos băieţii şi cu un tricou viu colorat….. s-au uitat ăştia la mine ca la maimuţa vorbitoare.


La sfârşit au venit nişte tineri la mine să mă întrebe cine sunt, de unde, ce şi cum. Am povestit cu ei, am glumit şi m-au chemat câţiva la ei la masă. Acolo ne-am împrietenit, le-am spus despre viaţa din România, am cam scos în evidenţă punctele picante, aşa încât probabil s-au gândit: “Săracul băiat, a scăpat şi el de gheara autorităţilor, de foamete şi l-o călăuzit Domnul aici unde se poate bucura de o viaţă mai bună, de hrană destulă”….şi de astea. Am început să ies cu ei seara prin oraş, unul dintre ei m-a invitat la nunta lui şi am fost, iar acolo m-am putut bucura de o masă deosebită.

Ultima lună am ieşit des cu noii prieteni, iar când veneam seara acasă cam tot timpul aveam burta puţin umflată de la mâncarea care mi-o administrau. Am mâncat enorm în Germania. Care-i flămânzit, să facă cumva să plece acolo. Unul dintre ei mi-a făcut cadou patru jenţi plus patru cauciucuri de iarnă. Reuşisem, în sfârşit, să cumpăr o maşină, şi de aceea mi-au fost dăruite. Dar la vreo o zi –doua, am avut un accident şi am rămas cu o uşă puţin îndoită. (Trebuie precizat faptul ca am fost nevionvat, să nu se înţeleagă că conduc ca femeile). Trebuia umblat dintr-o parte într-alta din cauza asta şi eu cum de abia luasem maşina rămăsesem cu vreo 5 euro şi cam tot atâţia litri în rezervor. Cel de la care primisem roţile s-a oferit să-mi ia el maşina şi să meargă unde va trebui pentru rezolvarea socotelilor cu casa de asigurări şi să plătească el toată benzina necesară, pentru că eu nu aveam nici bani, nici cunoştinte lingvistice necesare, nici timp. Şi mi-a adus-o înapoi şi nu oricum, ci cu rezervorul plin, plin. Am primit vestea că cei de la asigurări îmi vor da 800 euro despăgubire pentru daună şi chiar i-am şi primit (reparea uşii am făcut-o în ţară).

Eram în culmea bucuriei, parcă şi culesul castraveţilor începu să capete farmec. Iar la terminarea perioadei de lucru, a fost grea despărţirea de noii mei prieteni.

Într-adevăr, m-am întors acasă cu maşină dar nu şi cu atâţia bani cât mă aşteptasem. (Probabil puteam ţine vreo câteva monezi în gură, dacă nu doream să le ţin în buzunare. )

Tot acest timp a fost unul binecuvântat, am învăţat multe lucruri, mi-am făcut prieteni şi am avut parte de foarte multe bucurii.

Acum sunt în Austria cu o bursă de studiu pentru o perioadă, e tare şi aici. Am putut vedea viaţa austriecilor, universităţile de aici. Mi-am găsit şi un loc de muncă unde trebuie să dau ziare oamenilor, pare o meserie de boscheţi dar îmi place, mai ales când vine câte o fată de aia calumea, ia un ziar şi mai bagă şi un zâmbet de mai să scap ziarele din mâini. La început şi aici au fost mai încurcate treburile cum de altfel se întâmplă mai peste tot. Locuiesc împreună cu un prieten, şi el cu bursă. O lungă perioadă am stat fără căldură, deoarece centrala era stricată. Era un frig prin Viena exact ca iarna. Stăteam în casă ca şi pe stradă, cu haină, căciulă-n cap, pantofi în picioare. Temperatura din casă, o puteam afla din ziare. A fost amuzant. Au venit de prin ţară, oameni, care au dormit la noi un timp, şi atunci aveam de grijă ca nu cumva să vină instalatorul. Multe lucruri aş mai putea să vă povestesc, dar dacă eseul ar fi prea lung nu l-ar mai citi nimeni.

Sunt fericit că mă pot bucura de fiecare zi. Vă sfătuiesc pe toţi ca fiecare zi să o trăiţi într-un mod special, ştiind că este cu un rost lăsată în vieţile voastre. Să nu pierdem timpul. Tocmai atunci când nu-şi iroseste creştinul timpul atunci este cel mai împlinit. Cel mai tare lucru care mi s-a fixat în aceste luni, probabil este acesta: că trebuie să mă bucur de fiecare clipă şi să trăiesc cu sens. Trăieşti cu rost când ai o direcţie în viaţă şi te ţi de ea, bineînţeles mereu luând aminte la glasul Duhului Sfânt. Cred că cea mai faina direcţie este aceasta: În drumul tău spre “Acasă” să te strădui să duci cu tine cât mai mulţi, iar până ce ajungi acolo, mereu să te lupţi să fi o binecuvântare, un izvor, pentru cei din jur. După ce-ţi vei consolida viaţa pe aceste idei, abia atunci vei fi un om serios.

La revedere.