El a biruit ispita

Emoțiile începutului de an școlar se risipiseră de mult. Elevii de clasa a XI-a de liceu se întâlneau acum la cursuri cu un simțământ de relaxare, exprimat mai cu seamă într-o voioșie tipic tinerească în relațiile dintre ei. Dacă aceasta era culoarea dominantă, desigur că se putea observa între ei și diferențe provenite din tiparul fiecărui caracter. Mai cu seamă cei câțiva tineri credincioși păreau diferiți între ceilalți colegi ai lor. Fetele au fost deosebite de la început, datorită vestimentației lor și au avut destule de înfruntat și de la colegi și de la profesori. Dumnezeu a găsit pentru ele un mijloc interesant de a închide gura tuturor: toate erau foarte bune la învățătură. Și cei câțiva băieți credincioși din clasă s-au impus prin felul lor de a fi, ba chiar au reușit să influențeze într-o mare măsură anturajul, astfel încât, de exemplu, în prezența lor nu se înjura și nu se spuneau vorbe porcoase și dacă cumva cineva se scăpa, s-a întâmplat chiar ca respectivul să-și ceară scuze.

În clasa lor, între altele erau două fete foarte apropiate între ele: una se numea Mariana și cealaltă Larisa, considerate printre cele mai frumoase din clasă. Într-una din zile, într-o pauză au venit amândouă la Alin, unul dintre băieții credincioși și Larisa, cu glas reținut îi spuse:

— Aline, spune-ne câte ceva despre religia ta!

— Chiar vrei să știi despre religia mea?

— Da, sigur... pe bune... m-ar interesa...

— Și de ce te-ar interesa, aș putea să știu?

— Pentru că - interveni Maria - religie avem și noi, dar religia noastră nu ne impune anumite modificări de comportament... sau mai degrabă de caracter, pe când la voi, am observat că e altfel; îmi pare rău că voi trăiți religia voastră sau mai degrabă religia voastră trăiește prin voi. Voi aveți ceva aparte... ceva pe care eu nu pot să definesc prea bine...

— Poate ne explici tu! ? - completă Larisa pe a cărei față se așternu un zâmbet ciudat.

Alin păru că nu observă zâmbetul acela aparte și așa începu o discuție, care măcar că a fost întreruptă de intrarea profesoarei în clasă, ea a continuat în perioada următoare. Alin le-a explicat multe lucruri de-ale Evangheliei și a încercat să le apropie de celelalte fete credincioase. Apoi într-o zi, le-a invitat la casa de rugăciune. Maria s-a scuzat, spunând că părinții ei sunt categoric împotriva pocăiților și încă nu este pregătită să înfrunte furtuna care s-ar dezlănțui dacă ei ar sfla că ea a mers la ei la adunare, dar a promis că de îndată ce situația ei se va schimba cumva, ar vrea să vadă ce se petrece acolo. Larisa, în schimb, s-a arătat gata să vină cu prima ocazie ce se va ivi. Și ocazii s-au ivit multe, dar Larisa n-a reușit niciodată să se țină de promisiune: ba a pierdut autobuzul, ba s-a ivit o problemă, ba n-a găsit un batic care să i se potrivească, ba câte altele... În schimb, nu pierdea nici o ocazie de a fi în preajma lui Alin și continua să fie interesată de tot ce spunea el despre credința în Dumnezeu. Nici Alin nu știa prea bine ce să creadă despre toate acestea, cu atât mai mult cu cât a sesizat câteva chestiuni care-l puneau pe gânduri. Zâmbetul și, mai ales, privirea Larisei de multe ori erau aparte: spunea ceva despre care Alin nu voia să creadă că este chiar adevărat. Apoi în câteva rânduri, alergând, ea n-a reușit să se mai oprească decât ciocnindu-se de el și nereușind să se desprindă prea repede de acesta. Ba chiar, într-un rând, părea că va cădea și a trebuit s-o prindă.

„Ceva nu-i în regulă cu sinceritatea acestei fete în ce privește interesul pentru Dumnezeu”, se gândea Alin.

„Nu pot să-l înțeleg,” se gândea Larisa. „Dacă m-aș fi apropiat așa de alt băiat, de mult i-aș fi furat mințile.” Și avea dreptate, pentru că a mai avut experiențe de acest fel.

La un timp, într-o zi de primăvară călduroasă, toată clasa era pe platoul de sport pentru o oră de educație fizică, dar profesorul nu mai venea. Unii au început să bată o minge, alții se adunaseră în grupuri și sporovăiau verzi și uscate în stilul lor vesel, gălăgios, alții își făcuseră alte ocupații, numai în clădirea școlii, nimeni nu voia să mai intre, sătui de lunile de iarnă când frigul îi obligase să stea mai mult înăuntru. Nimeni înafară de Larisa nu a intrat în clasă. Ea după puțin timp a intrat înăuntru, spunând câtorva care erau mai aproape că are de rezolvat o problemă la matematică și ar vrea să o rezolve. După puțin timp însă se întoarse iară și apropiindu-se de Alin îl rugă insistent să vină cu ea până în sala de clasă, măcar câteva minute să-i explice o chestie legată de matematica ei. Și s-a dus fără ca cineva din agitația de pe platou și din împrejurimi să observe aceasta. Ajunși în clasă, Alin s-a mai destins înlăuntrul lui, observând că mai erau două colege într-o bancă, aplecate asupra unor cărți în care citeau. Cuprinse de ocupațiile lor și obișnuite cu ușile care se deschideau și se închideau mereu, acestea nici n-au ridicat capul ca să vadă cine a mai intrat. S-au îndreptat spre banca Larisei care era mult mai în spate decât cea a acelor fete și discutând potolit s-au ocupat de problema lor. Problema s-a lămurit foarte repede, încât Alin s-a mirat că Larisa ar fi avut nelămuriri în această privință, totuși ea mai avea de discutat câte ceva. Alin se trăgea să plece, mai ales că era jenat de cei câțiva nasturi pe care probabil Larisa îi uitase descheiați la cămașă în dreptul pieptului. La un moment dat, cu o mișcare Larisa și-a descoperit genunchii mult prea mult.

- Larisa, pieptul descheiat, picioarele goale, ce ai de gând? De fapt matematica s-a rezolvat, așa că pot să plec...

— Ți-e frică de genunchii mei? La întrebat fata cu un glas în care răzbătea dorința firii.

Și fără ca el să se aștepte la asta, ea i-a apucat mâna și i-a tras-o așezându-i-o pe genunchii ei, în timp ce s-a lăsat spre el cu totul. Alin însă s-a tras repede, s-a ridicat și cu o grimasă pe față, a privit-o câteva secunde cu insistență, cu ochi din care răzbătea o milă profundă față de o ființă pierdută, apoi fără să-i spună nimic, s-a îndreptat spre ieșire.

***

Trenul accelerat alerga cu viteza lui, lăsând în urmă localitate după localitate. În compartiment, unii citeau, alții discutau potolit, alții moțăiau cu capul în piept. Pornind de la o revistă pe care o răsfoiau două tinere, între ele și bărbatul ce ședea pe locul din fața lor s-a început o discuție despre Dumnezeu, despre rostul omului pe pământ. La un moment dat, cea de lângă geam, frământându-și degetele, trădându-și astfel agitația lăuntrică, întrebă:

— Nu vă supărați că vă întreb, dumneavoastră sunteți pocăit?

— Ce anume ți-a creat impresia asta, domnișoară?

— Nu prea pot să definesc în cuvinte, dar observ la dumneavoastră ceva ce am observat la niște colegi de liceu. Un fel de siguranță de sine, o armonie a ființei, ceva...

Și spunând aceasta cu glas domol, privirea fetei țintea în peretele din față și se vedea clar că gândul îi era departe. Poate la anii de liceu... După câteva momente, oftă scurt și-și reveni din visare:

— Și n-am avut parte de niciunul din ei - continuă, aruncând o privire spre colega ei, zâmbindu-i cu subînțeles.

— Ai fi dorit?

— Da... cel puțin unul mi-a plăcut în mod deosebit.

— Și ai încercat?

— O, desigur...

După câteva clipe de reflecție, bărbatul continuă:

— E prea mult dacă întreb prin ce mijloace?

— Nuu! răspunse fata, zâmbind jenată - Ce mijloace... mijloace obișnuite oricărei fete: un zâmbet aparte, o atingere din greșeală, un genunchi uitat dezvelit... Și iarăși s-a uitat spre cealaltă ca și cum ar fi vrut să capete o încuviințare, dar aceasta prin seriozitatea ei nu prea părea că o acompaniază.

— Și care era răspunsul lui la toate acestea?

— Hmmm... Mă privea cu milă cumva, cu un soi de compasiune în ochi. Mă simțeam atunci ca o... , ca o fosilă cotonogită în fața unui fiu de rege...

Și cufundându-se din nou în visare, continuă:

— Totuși avea ceva deosebit. De fapt, nu numai el, chiar și ceilalți de religia lui. Avea un caracter și o purtare... ca și cum n-ar fi fost din lumea asta...

— Da... chiar așa: ca și cum n-ar fi fost din lumea asta... , completă cealaltă fată.

Erau Larisa și Maria.

***

Trecură anii. Alin terminase școala și deja, de o vreme, lucra în serviciul lui. Întors acasă într-o zi, uitându-se în cutia poștală, vede un plic. Când îl desface găsește o invitație la o căsătorie. Parcurgând rândurile, fața i se destinse de un simțământ de bucurie: era invitat la nunta Mariei, fosta lui colegă de liceu, cu care nu s-a mai întâlnit de la terminarea liceului. Dar nu asta era izvorul bucuriei lui, ci faptul că, după cum reeșea din invitație, Maria se pocăise și avea o căsătorie în credință.

Cu toate că pentru a ajunge în localitatea aceea trebuia să parcurgă câteva sute de km, Alin își dorea mult să ajungă acolo, mai cu seamă să afle cum s-a pocăit Maria, care în anii de liceu spunea mereu că nu vrea să facă prea mare întristare părinților care erau cu totul împotriva pocăinței. Ajuns în localitatea Mariei, a participat la slujbă și s-a bucurat până la lacrimi văzându-și colega, cu care de altfel s-a înțeles foarte bine, mireasă în casa Domnului. Se uita de asemeni cu luare aminte la părinții ei. Se putea vedea că nu sunt tocmai în largul lor în casa de rugăciune, ceea ce i-a creat impresia că ei nu erau încă la credință. După slujbă și alte festivități, Alin a ținut să discute puțin cu mirii înainte de a pleca și atunci a întrebat-o pe Maria cum a ajuns la pocăință. Ea i-a spus că până în clasa a XI-a, împărtășea și ea părerea părinților ei față de pocăință, pentru că așa se vorbea despre ei în familie. Dar când a observat felul lor de a fi a colegilor de liceu, în mintea ei lucrurile s-au schimbat. A început să prețuiască calitățile izvorâte din caracterul acestor colegi.

— Știi - i-a mai spus - eu eram prietenă cu Larisa. Știam intențiile ei de a te cuceri. Interesant că chiar de atunci, măcar că eram prietenă cu ea, n-aș fi vrut să te fi îngenunchiat. Și asta numai pentru că astfel tot frumosul caracterului tău creștin s-ar fi năruit și asta m-ar fi durut numai pentru că acest lucru îmi plăcea la voi, pocăiții din clasă, măcar că eu nu eram pocăită. Apoi după ce am intrat la lucru s-a întâmplat să întâlnesc alți pocăiți. Am fost atrasă de caracterele curate, virtuoase și așa, în timp, am pășit și eu între ele unde... am întâlnit unul care este cu totul deosebit - încheie ea, strângând mâna tânărului ei soț - un dar pe care mi l-a dat Domnul și de care sper că voi fi vrednică.

***

Despre fosila cotonogită nu mai avem informații ce s-a întâmplat cu ea.