Biruința Lui în mijlocul întunericului meu

Am ajuns într-un loc în care mintea mea nu mai era un adăpost, ci un câmp de luptă. Depresia m-a secat pe dinăuntru, iar tratamentul, deși necesar, a apăsat peste o durere care deja era prea mare. Zilele nu mai aveau lumină, iar nopțile erau pline de gânduri care mă împingeau spre moarte, nu pentru că o doream, ci pentru că nu mai știam cum să trăiesc. Au fost momente când am crezut cu adevărat că ar fi mai ușor să nu mai fiu. Nu pentru că nu iubeam viața, ci pentru că nu mai aveam puterea să o duc. Mă rugam, dar rugăciunile îmi ieșeau frânte. Îl strigam pe Dumnezeu, dar simțeam că cerul e închis. Și totuși… El era acolo. Chiar și când eu nu Îl mai vedeam. Cicatricile de pe trupul meu sunt urmele acelei lupte. De fiecare dată când le privesc, plâng. Pentru că mă întorc în locul disperării. Pentru că mult timp am crezut că ele mă descalifică. Că nu pot vorbi despre un Dumnezeu viu având pe trup semnele morții. Mă întrebam: Cum să-L arăt pe Dumnezeu prin rănile mele? Dar Dumnezeu mi-a arătat ceva ce nu puteam vedea atunci: El nu Se teme de rănile mele. Nu Se rușinează de ele. Așa cum Fiul Lui a rămas cu semnele cuielor, și cicatricile mele spun o poveste — nu a eșecului meu, ci a credincioșiei Lui. Pentru că lupta aceea nu am câștigat-o eu. Eu eram prea slabă, prea obosită, prea goală pe dinăuntru. Dumnezeu a câștigat-o pentru mine. El m-a ținut în viață când eu nu mai aveam dorința să trăiesc. M-a purtat în zilele în care existența mea era doar supraviețuire. A rămas lângă mine când eu nu mai puteam rămâne lângă mine însămi. Astăzi încă plâng uneori. Încă mă dor amintirile. Încă învăț să mă privesc cu milă, nu cu condamnare. Dar știu un lucru: dacă sunt aici, este pentru că Dumnezeu a spus „nu încă”. Pentru că viața mea are valoare chiar și atunci când mintea mea m-a mințit că nu are. Cicatricile mele nu sunt dovada că Dumnezeu a lipsit, ci dovada că harul Lui a fost mai mare decât întunericul meu. Ele nu vorbesc despre dorința mea de a muri, ci despre faptul că am fost aleasă pentru viață — chiar și atunci când eu nu mai puteam alege.