Au trăit pentru slava lui Dumnezeu

Trecuseră mai bine de 40 de ani. Rând pe rând, în parcarea casei pentru funeralii intra mașină după mașină. Era o zi de duminică, dar slujba din casa de rugăciune a fost încheiată mai repede. Curând poarta din față a fost deschisă și doi angajați împingeau afară sicriul. Îndată acesta a fost înconjurat de familia numeroasă: Gabriela, o bătrânică cu fire de păr cărunt, înconjurată de cei 8 copii, dintre care 7 căsătoriți și 34 de nepoți, unii dintre ei ținuți în brațe de părinți. La câțiva pași, păstorul Bisericii lor se sfătuia oarecum agitat cu câțiva frați:

— Mă simt dat peste cap: uitați-vă aici câte solicitări de anunțuri care se cer făcute public și alte luări de cuvânt. Cum să le fac față la toate când am invitat și pe fratele Morărescu de la Biserica Betel?

După intonarea unei cântări și o scurtă rugăciune, secretarul Bisericii a fost anunțat să prezinte câteva telegrame primite din România și una din Republica Tuwa, din fundul Rusiei. După ce și-a dres glasul de mai multe ori, acesta începu:

— Voi da citire mai întâi celor 8 telegrame venite din partea a 8 familii din România, toate având aproximativ același conținut. De aceea, voi citi una și apoi voi menționa doar numele celorlați expeditori: „Ne arîtăm recunoștința față de familia Remus Alin și Gabriela pentru sprijinul dat regulat, timp de 9 ani, familiei noastre, până când ne-au crescut copiii mari și n-a mai fost așa mare nevoie de aceasta. Dumnezeu să îngrijească de cei care rămân în urma acestui om minunat.”

După ce a terminat cu menționarea celorlalți expeditori, a continuat citind o scrisoare trimisă dintr-un orășel situat la aproximativ o mie de km care cuprindea faptul că echipa de constructori condusă de fratele Alin, le-a construit casa de rugăciune, fără compensații bănești. Cei din Tuwa, scriau în termeni în care se poate scrie pe o telegramă că își arătau recunoștința, cu această ocazie, pentru primul lot de Biblii pe care l-au primit gratuit de la familia Remus și pentru desele scrisori prin care au fost încurajați să facă față valului de pseudocharismatizare a credinței din Rusia. Pe bilete de hârtie au mai fost aduse la cunoștință recunoștința unor persoane care au fost găzduite pe perioade scurte în casa familiei Remus, la venirea lor din România ca emigranți.

Când secretarul Bisericii a terminat alte câteva anunțuri de același fel, păstorul s-a scuzat față de public cu privire la mulțimea de anunțuri pe care le-au citit prin faptul că nici el și nici familia Remus nu s-au așteptat la aceasta, ci au fost solicitări apărute în ultima zi de la diverse persoane care au cerut insistent să li se dea această ocazie. Apoi a dat cuvântul la trei femei tinere care au venit aproape de sicriu și izbucnind în plâns au spus că într-un fel sunt și ele din această familie, pentru că pe când erau încă fetițe, provenite din familii demembrate, familia Remus le-a îngrijit ca și cum ar fi fost ale lor, timp îndelungat chiar locuind laolaltă. Încurajați de spusele acestor femei, fără să-și mai ceară voie, s-au ridicat pe rând alți câțiva bărbați care au spus că prin propovăduirea sau exemplul de viață între colegii de muncă, fratele Alin i-a adus aproape de Dumnezeu. Păstorii se uitau unii la alții. Nu știau când s-au petrecut toate acestea. Parcă ar fi fost vorba de un alt om. Undeva într-o parte, cineva întreba cu voce scăzută pe un altul, care era alături:

— Cum a putut face atâtea?

— Pentru că pentru el și casa lui totdeauna a socotit că este de ajuns cu mai puțin și mai vechi, și cu mai ieftin și simplu...

— În urma tuturor acestora - încheia fratele Morărescu scurtul cuvânt pe care l-a mai putut rosti - s-ar putea spune că viața acestui om a avut un motto permanent: „De ajuns!” Nu știu care a fost părerea celor care i-au fost mai apropiați și au cunoscut cel puțin o parte din toate cele care s-au spus aici, dar acum nu cred că este cineva aici care să nu fie de acord cu faptul că la plecarea în veșnicii, de fapt, acest fel de a fi merită.

„Sigur că merită, dar viața nu se mai poate da înapoi și mâine plec și eu, și... abia acum înțeleg că am trăit fără rost. Numai pentru trupul acesta... ” - erau reflecțiile lui Toader.