Pomul fara frunze (despre acceptare si speranta)

Intreaga livadă sărbătorea venirea primăverii. Pomii livezii erau infloriți. Pe unele crengi chiar se putea zări și cate o frunză proaspăt crescută. Păsările călătoare iși făcură cuiburi in coroanele bogate ale pomilor, iar animalele se jucau in voie la umbra lor. Veni și călduroasa vară. Toți pomii erau așa de ocupați, lăudandu-și coroana și fructele, incat uitaseră de pomul din colțul livezii, pe care il numeau: POMUL FĂRĂ FRUNZE. Așteptase și el cu nerăbdare să infrunzească, dar in zadar. Crengile lui erau tot golașe. Veni și toamna, ploile și vanturile. Frunzele pomilor incepură să cadă, iar pămantul rece fusese acoperit de un covor de frunze multicolor. Veni și iarna friguroasă. Fulgi mici de zăpadă cădeau pe crengile pomilor plictisiți. Nu mai sărbătoreau. Păsările iși părăsiră cuiburile și porniră lunga călătorie spre țări mai călduroase, iar frunzele erau demult căzute. Toată livada era in tăcere. Deodată din colțul livezii se auzi un cantec: -  Isus, in fiecare dimineață, sufletul imi umpli de speranță! Fermecate de tonurile cantecului, pomii din livadă iși indreptară, curioase, atenția spre locul de unde se auzeau. Și pentru prima dată, Pomul fără Frunze, fusese observat de către restul pomilor, care se alăturară in cor cantecului. In sfarșit, Pomul fără frunze simțea că face parte din livadă, că este ACCEPTAT.