"Grădinarul"

Categorie: Isus Hristos

Au oare cele ce se văd

Un nod care le leagă?

Un lucru doar te voi ruga:

Să nu citeşti în grabă!

E ca şi cum, orb fiind, m-ar privi nişte ochi de foc, care mă văd în egală măsură pe dinăuntru şi pe dinafară; nu le văd lumina, dar simt căldura care, curios lucru, nu mă îngrozeşte. Pielea şi măruntaiele sunt cuprinse de acel fior ce nu poate fi descris, dar care este, în mod cert, inconfundabil. Apoi deschid ochii, căci orb n-am fost niciodată, şi am senzaţia că ceva din acea lumină mi-a rămas pe pleoape…

Fiecare generaţie are întrebările şi nedumeririle ei; e normal să fie aşa. Fiecare om urmăreşte, cu mai multă sau mai puţină stăruinţă, să afle răspuns la întrebările care-l frământă. Uneori răspunsurile sunt surprinzător de simple, doar că întrebarea era prost pusă; dar ce înseamnă o întrebare bine pusă? Asta se întâmplă doar atunci când cineva cunoaşte deja răspunsul şi vrea să te ajute să-l găseşti şi tu.

Întrebările mele de ieri… Aşa gândeam atunci, aşa vedeam lumea, cu ochi de copil sau cu ochi încă tineri. Azi zâmbesc când mi-aduc aminte cum sunau întrebările de ieri, şi nu numai cum sunau, ci şi ce parfum, ce culoare aveau. Căci o întrebare te transformă nu numai când îi afli răspunsul, ci şi atunci când îl cauţi. De aceea te irită neghiobul care râde fără noimă, crezând că cel mai bun mod de a vieţui e atunci când nu te preocupă altceva decât mâncarea; sau banii, în fond e totuna. Ştii despre ce vorbesc – omul acela care parcă nu e capabil să facă diferenţa între ce e urgent şi ce e important. Tu eşti tentat întâi sa-l priveşti cu dispreţ, apoi te indignezi, iar când impactul moral a trecut, rămâi cu o întrebare grea: cum pot exista oameni care obişnuiesc să nu gândească? Sau poate, din cauză că întrebările te consumă, cer efort, cer luptă, acela era pur şi simplu un dezertor… Ori poate, atunci când ar fi fost încă vremea potrivită, nu i-a dat nimeni nici dreptatea ca scut, nici adevărul ca sabie.

E nevoie de curaj ca să poţi gândi tu însuţi; altfel nu vei face altceva decât să trâmbiţezi toată viaţa cele aflate de la alţii.

M-am întrebat adesea ce taină ascund copiii în ochii lor adânci. Te privesc prichindeii cu atâta profunzime şi par atât de înţelepţi! De fapt, ştii că nu este aşa, şi ar fi de ajuns să exprime vreun gând pentru ca adulţii să râdă; sau să ia un aer indulgent. Şi totuşi, există în ochii aceia ceva fascinant. Să fie oare sinceritatea? Oricum, fără ea nu voi afla niciodată răspunsuri, asta mi-e clar! Nu e vorba în primul rând despre sinceritatea faţă de prietenul meu de joacă, sau, mai târziu, faţă de cea care se odihneşte cu capul pe pieptul meu, ci de sinceritatea faţă de mine însumi. De ce le-ar fi oamenilor frică de moarte, dacă dincolo n-ar mai fi nimic? Iar dacă dincolo n-ar mai fi chiar nimic, de ce ne înspăimântă nimicul acesta absolut, chiar mai mult decât moartea însăşi? De ce vreau să dăinuiesc, dacă nu sunt decât un fir de praf? Şi apoi, cum se face că praful acesta gândeşte? Eu cred că realitatea e mai complexă decât ni se spune la şcoală. Oare doar fiindcă sunt limitat în spaţiu mă gândesc la infinit? Doar pentru că sunt limitat în timp mă gândesc la veşnicie? Aş fi dispus să accept că e vorba doar de imaginaţie, dar atunci nu mi-ai putea explica de ce gândul veşniciei se află, dintotdeauna, în conştiinţa noastră, a tuturor; de fapt, a fiecăruia dintre noi în parte, căci nu există om care să nu se fi preocupat cu ea; şi asta s-a întâmplat constant, în fiecare veac al mileniilor de istorie. Ne-am construit monumente, cetăţi, piramide, ca să dăinuim: de ce să dăinuim?

Poate te întrebi, dragul meu cititor, cum se face că am început aşa de brusc, de direct; ai dreptate: în fond, de unde ne cunoaştem? De ce mi-ai spune ce gândeşti? Sunt oare sincer, sau încerc să te fac să păşeşti, printr-o perdea de fum, pe un drum ce nu duce nicăieri? O întrebare e ca o sămânţă: odată ce a încolţit produce alte întrebări, aflate toate în legătură unele cu altele. Ai remarcat, cu siguranţă, frumuseţea legăturii, a relaţiilor dintre întrebări. De asemenea răspunsurile, când vin, sunt toate în relaţie unul cu altul. De exemplu când îţi priveşti viitorul partener de viaţă cu ochii din lăuntru, aceia cu care, dintr-o dată, vezi clar că e cel pe care l-ai aşteptat; când îl priveşti în liniştea dragostei, fără să-i fi spus încă ce simţi, atunci mulţimea de întrebări privitoare la chip, la fel de a gândi, de a râde, toate acestea primesc răspunsuri care se află în legătură unul cu altul. Ochii aceia mari, cu privire caldă, sunt expresia unui mod de gândire; poate tocmai de aceea te fascinează, pentru că au în ei o sinceritate fără de care nu poţi începe un drum în doi. Iar drumul e necunoscut, un alt pocal cu întrebări-sămânţă, ele însele în legătură cu el sau cu ea, persoana de sex opus, atât de asemănătoare şi totuşi atât de diferită, însă miraculos de complementară.

Aş putea argumenta la nesfârşit, fiindcă observ că există, în mod curios, o noimă, un sens al fiecărui lucru, că niciun obiect nu e lipsit de sens, că uneori sensurile pe care le dăm noţiunilor pot fi chiar diametral opuse, dar, oricum ar fi lucrurile, am în faţă un univers superb structurat pe care, culmea!, îl pot înţelege. Asta nu pentru că aş fi eu deştept, ci fiindcă există o ordine dincolo şi independent de mine însumi. Pot să explic, de exemplu, cum se face că râurile curg încontinuu şi totuşi marea nu se… umple. Pot fi sigur de faptul că, dacă o catetă a unui triunghi dreptunghic e de trei metri, iar cealaltă de 4, ipotenuza are fix 5 metri. Eu respir oxigen şi elimin dioxid de carbon; bradul din faţa casei respiră dioxid şi elimină oxigen. Curioasă coincidenţă! Şi toţi ceilalţi brazi procedează la fel…

Să fie oare întâmplarea cea care a produs structuri? Şi nu m-aş mulţumi să aflu cine le-a fabricat, ci vreau să ştiu cine le-a inventat!

Eu cred totuşi că ne-am întâlnit undeva. Îţi aminteşti de seara aceea când ai rămas pentru prima dată cu gura căscată şi cu ochii mari, pironiţi printre stele? Eram şi eu pe acolo, alături de atâţia alţii. Îndrăgostiţi de stele – şi parcă ne cunoaştem dintotdeauna.

Fiecare generaţie are întrebările ei, dar unele se repetă constant: Cine sunt? De unde vin? Unde merg? De ce se chinuie Universul să existe? Cât timp va mai exista timp?

Deşi, aparent, eu însumi şi numai eu sunt centrul acestor întrebări, totuşi ele par să fie în relaţie cu ceva care este mai presus de propria mea fiinţă. Ce caut de fapt când privesc la stele?… Dacă aş avea aripi, spre cine aş zbura? Iar dacă, având aripi, n-aş avea spre cine zbura, aş fi înspăimântător de singur. Şi poate că aşa şi sunt chiar acum, cu tot cu stele, ca într-o grădină fără grădinar. Dar există o gravitaţie care mă atrage spre ceva ce nu cunosc încă. Există oare ceva sau cineva în spatele întrebărilor mele? Un chip care, privindu-l, mi-ar aduce pe loc răspunsul la toate întrebările mele – iată ceea ce caut!

Dacă există şi nu l-am întâlnit încă, înseamnă că e tare departe, dar aici e relativ: el de mine sau eu de el? Dacă există, înseamnă că El e Cel ce m-a creat, iar dacă mie mi-e dor de El înseamnă că şi Lui ar trebui să-I fie dor de mine. Voi porni să-L caut, pe un drum care este asemenea unui drum de întoarcere. Oare mă vede? Oare vine şi El spre mine?

Ce-ai zice dacă ai citi într-o bună zi în ziare că s-au recepţionat din cosmos mesaje inteligente? Ţi-aduci aminte cum ne-a bătut inima când am descoperit pulsarii? Erau doar stele care emiteau ritmic semnale, dar noi am sperat că în sfârşit nu vom mai fi singuri. Dar dacă în coduri luminoase ar veni spre noi, de aiurea, Simfonia a noua, ar spune cineva că e întâmplare? Nu poate fi întâmplător că pe pietre antice apar gravate litere sau semne – nu vântul a făcut aceasta. Nu e întâmplător nici faptul că Pământul e aşezat faţă de Soare exact la distanţa care trebuie pentru ca tu să te bucuri de apă. De apă rece, iar asta înseamnă un interval de doar câteva grade Celsius. Haosul nu creează structuri. Nu, nu avem nevoie de semnale extraterestre. Dovada că nu suntem singuri o avem din plin aici, lângă noi, în roua de dimineaţă şi în gheţurile de la poli, în zâmbetul de copil şi în bucuria mamei care-l priveşte.

Cine a inventat cercul? Cine arată fulgerelor locul lor? Cine cheamă stelele pe nume, de nu lipseşte una? Câtă putere îţi trebuie ca să te asculte planetele? Cine a inventat puterile lui zece, în care se cuprind, ca într-o gropiţă în obraz, toate galaxiile în mişcare? Cine le-a trasat cărarea când încă nu existau? Cine le-a chemat din neant? Oricum, n-a fost întâmplarea.

Nu m-a deranjat niciodată faptul că nu putem defini punctul. Punctul este, pur şi simplu, şi de aici începe spaţiul. Două puncte definesc o dreaptă, trei puncte necoliniare definesc un cerc şi totodată un plan. O dreaptă însă e infinită, (din nou noţiunea aia!), ceea ce înseamnă că n-are nici început, nici sfârşit. Altfel stau lucrurile cu un segment de dreaptă – oricât ar fi de lung, are un început şi un sfârşit, adică are două capete. Dacă decizi care e alfa şi care e omega, ai dat deja segmentului de dreaptă un sens şi ai obţinut un model excelent pentru a descrie, de exemplu, viaţa unui om. Pentru fiecare din noi a existat un punct alfa.

Ca medic, am fost întotdeauna uimit de ce se întâmplă după acest punct, atunci când omul este doar «un plod fără chip», când începe să fie «ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului». E povestea fiecăruia dintre noi. La început e doar o sferă, o celulă. Apoi mai multe celule găsesc un loc cald, prielnic, moale, şi încep să sape. Dau de hrană – sângele mamei. Din clipa aceea parcă se liniştesc şi încep să se aşeze altfel, ca o farfurie – sau ca o clătită. Pe spatele clătitei se face o încreţitură. Ai ghicit, aici va fi măduva spinării, ce va avea la unul din capete o proeminenţă – creierul. Din el, ca antenele unui melc, se formează ochii. Apoi clătita devine tub şi se îndoaie uşor la capete. Se va umple mai târziu cu tot ce-i trebuie – inimă, plămâni, rinichi, stomac plus o mulţime de alte chestii despre care probabil cei mai mulţi n-au auzit şi nici nu vor auzi vreodată. Oricum, nimeni nu ştie tot, nici chiar despre acest adevăr atât de… palpabil. Şi mă refer aici nu la ceea ce este, ci la cum funcţionează şi mai ales de ce.

Dacă ţi s-a părut interesantă această descriere simplă – mai degrabă simplistă – a ceea ce, în variantă ştiinţifică, se numeşte embriologie, permite-mi să-ţi împărtăşesc câteva întrebări. De unde ştiu celulele unde să se ducă, cum să se aşeze? Unele decid să devină agenţi secreţi – celule imune – altele, funcţionari vamali sau muncitori – pielea, respectiv muşchii. Altele aleg să simtă, altele să gândească (oare?). Să nu-mi spui povestea cu hrana care, sub formă de proteine, glucide, lipide, ajunge de la mamă la… Vreau să fiu sincer până la capăt. În afară de materie şi energie mai trebuie ceva: informaţie. Ea este cea care structurează energia ca să devină materie şi apoi materia, ca să se aşeze cum trebuie într-o cursă contra-cronometru la capătul căreia se aude primul ţipăt al nou-născutului. Informaţie care se transmite de la o celulă la alta, de când sunt oamenii, împachetată, atunci când celula se divide, în două seturi de câte douăzeci şi trei de valize fiecare. Un număr ca oricare altul şi totuşi valabil doar pentru om… Încep, încet dar sigur, să cred că mă aflu într-o grădină care a fost minunat rânduită de către un mare grădinar. Iar dacă eu însumi sunt o plantă în această grădină, atunci cu siguranţă aparţin grădinarului şi nu-i sunt indiferent. Ceea ce nu pot înţelege încă e de ce nu mi se face cunoscut într-un mod clar, evident, de ce mă lasă să-l caut bâjbâind? Şi-apoi… în grădina lui sunt atâtea lucruri care merg prost – copii bolnavi, oameni fără scrupule, minciuna pusă în cinste… Dacă i-a scăpat situaţia de sub control înseamnă că nimeni, niciodată, nu va mai putea s-o repare. Ar putea oare să nu-i pese de tot ce se întâmplă? Iar dacă, aşa cum vreau să cred încă, poate face orice, atunci de ce nu intervine? Cu adevărat, sunt multe lucruri pe care nu le pot înţelege, dar nu voi face neghiobia să afirm că nu există Dumnezeu. Am însă atâtea întrebări să-I pun, dacă, în vreun fel, L-aş putea întâlni.

Într-o carte scrisă cu vreo trei milenii în urmă am găsit cugetările unui om pe marginea aceloraşi vechi dileme. Îl chema Iov şi era din ţara Uţ, pe undeva prin Peninsula Arabică. Se gândea la Dumnezeu şi spunea: „Iată, El trece pe lângă mine şi nu-L văd, Se duce şi nu-L zăresc. Şi eu, cum să-I răspund? Ce cuvinte să aleg? Căci El nu este om ca mine, ca să-I pot răspunde şi să mergem împreună la judecată, nici nu este vreun mijlocitor între noi care să-şi pună mâna peste noi amândoi“. Cugeta uneori cu voce tare, ca şi cum ar fi vorbit aievea cu Dumnezeu. Spunea: „Dacă omul, odată mort, ar mai putea să învieze, aş mai trage nădejde în timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci m-ai chema şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale. Mă rog lui Dumnezeu cu lacrimi să facă dreptate omului înaintea lui Dumnezeu. Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?“.

Cuvinte impresionante, care ne arată că cei de demult erau cel puţin la fel de înţelepţi ca noi. Cel puţin, pentru că Iov a înţeles ceea ce noi nu realizăm azi decât într-o mică măsură: că, dacă L-aş vedea, n-aş mai fi. Nu pot trăi fără să-L aflu, iar dacă-L aflu, sunt pierdut. Cum ar putea sta un om nedrept în faţa adevărului absolut? Şi dacă ar fi doar minciunile pe care le-am spus în viaţă…! Dar sunt atâtea lucruri pe care ştiu bine, în adâncul inimii mele, că le-am făcut, pe care le văd cu conştiinţa pe care tot El, Dumnezeu, mi-a dat-o. Dar mai sunt oare drepte reperele conştiinţei la o făptură care este în incompatibilitate morală cu Creatorul ei?

Şi totuşi ceva mă atrage spre El. Iată ce mai spunea Iov: „O, aş vrea ca vorbele mele să fie scrise, să fie scrise într-o carte. Aş vrea să fie săpate cu un priboi de fier şi cu plumb în stâncă pe vecie. Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, Îl voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu“.

Ar fi o mare uşurare dacă aş putea tânji şi eu după aşa ceva. Iov vorbea doar în dreptul lui; nu e vorba de mine. Când voi simţi şi voi gândi aşa, va fi avut loc cea mai mare minune posibilă: eu, eu însumi, crezând că Dumnezeu există şi arzând de dorul Lui!

Sunt multe lucruri pe care le-am făcut în tinereţe şi pe care aş vrea să nu le fi făcut. Dacă ţi le-aş povesti, ai zâmbi probabil cu tâlc şi ai spune despre conştiinţa mea că e prea sensibilă. Dar nu uita, dragul meu, că numai pe tărâmul conştiinţei mă pot întâlni cu Dumnezeu. Aşa că, sensibilă sau nu, voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să nu o reduc la tăcere.

Ai citit cu siguranţă cele zece porunci. Ţi-aduci aminte cum sună? Aproape toate încep cu „să nu“. Ca şi cum mă aflu pe sens interzis. Merg fix invers faţă de cum îmi cere Dumnezeu. E de asemenea ca şi cum ai încerca să ridici un bolovan pe vârful unui munte. Nu contează dacă pot să fac lucrul acesta sau nu. Întrebarea e: de ce nu e totul plan, sau mai bine vale? De ce sunt tendinţele firii mele atât de opuse faţă de cerinţele drepte ale lui Dumnezeu? Iar ultima poruncă, „să nu pofteşti“, e ca şi cum mi-ar spune să nu fiu om. Ca şi cum un olog din naştere ar sta lângă izvorul tămăduirii şi i s-ar cere să facă un pas, doar un pas, pentru a fi vindecat. O maimuţă poate sări prin aer, dar nu va fi niciodată pasăre, nici nu se va afla în mod natural în compania condorilor. Pot sări uneori foarte sus din punct de vedere moral, dar revin întotdeauna acolo unde mi-e locul. Nu doar că fac păcate, dar sunt, ca natură, păcătos. Fără o natură nouă nu voi putea sta niciodată înaintea Aceluia care m-a creat. Iar dacă lucrurile stau aşa, atunci viaţa nu mai are noimă, iar moartea, cu definitiva neschimbare, e cel mai cumplit lucru care mi s-ar putea întâmpla. Mă gândesc însă ca şi Iov că, dacă totul ar fi iremediabil pierdut, nu m-ar mai atrage Domnul către El. Iar dacă o face, înseamnă că a pornit înspre mine cu mult înainte să mă îndrept eu înspre El. Aşa că sensul vieţii mele va fi să-I aud glasul. Ar fi groaznic să ajung în eternitate departe de El în modul cel mai definitiv cu putinţă şi să-mi aduc aminte că nu I-am răspuns atunci când mă chema. Şi dacă totuşi ar vrea chiar El să Se pună zălog pentru mine, să fie Răscumpărătorul meu? Să fi avut oare Iov dreptate? Oricum, altă speranţă nu există. Aceste lucruri trec însă cu mult dincolo de tot ceea ce mi-aş fi putut imagina. Cât de adânc este întunericul meu, dacă nu pot percepe lumina Domnului? Dacă, atunci când mă priveşte, simt doar o căldură care îmi învăluie pleoapele, atunci sunt orb spiritual. Încep, prin urmare, să înţeleg că, dacă S-ar arăta, aş fi pierdut; am pieri cu toţii. A ales să-Şi restaureze grădina începând cu cel care I-a stricat-o: cu mine, cu noi. Iar pentru a mi Se descoperi, trebuie să mă transforme cu totul, până când, într-un uimitor răspuns la dragostea Lui, Îl voi putea privi în ochi.

Cuget din nou la cele întâmplate demult. De ce m-a creat, dacă ştia tot ce va urma? De ce nu m-a făcut perfect ascultător de El, aşa, în mod automat? De ce ne-a dat atunci, la început, libertatea de a alege? Dar poate ne-a făcut acest cadou minunat, libertatea, pentru că, fără ea, nu L-aş fi putut iubi. Căci nu există răspuns la dragoste din partea unui robot programat, chiar dacă robotul ar fi programat să iubească. Cel care ne-a creat ne-a făcut liberi, chiar cu riscul ca într-o zi să-I întoarcem spatele sau, mai rău, să-L urâm; sau şi mai rău, să-L ignorăm până într-atât încât să ne astupăm conştiinţele cu mărunţişurile din viaţă.

Dar oare Dumnezeu riscă? Ori poate a avut un plan de la început? Ar trebui să fie un plan uimitor de măreţ, încât să-l facă pe omul căzut să se întoarcă la Dumnezeu, deşi, în condiţiile cele mai prielnice, omul inocent a ales neascultarea.

Eden

Am visat într-o noapte că trebuia să dau admiterea la facultate. Mi se permitea să-mi aleg subiectul – ce ştiam eu mai bine. A fost un coşmar teribil, pentru că am realizat că, luat la bani mărunţi, n-aş fi putut trata niciun subiect cu maximă acurateţe. (Am uitat să-ţi spun, era proba de chimie.)

Cred că orice creştin ar putea să redea acceptabil istorisirea din Biblie despre Adam şi Eva. Ar face-o probabil la fel de bine orice evreu şi orice musulman; dacă însă ar fi să verificăm cu originalul, majoritatea am pica la examen. Ne scapă prea multe detalii. De exemplu, felul în care Adam, pe când Eva nu exista încă, dă nume animalelor. A fost un act de extremă inteligenţă să recunoască marca distinctivă pentru fiecare specie şi să vadă că el e singurul… singur. Ce mi se pare uimitor e că a ţinut minte toate denumirile. N-ar fi putut face asta dacă numele date de el n-ar fi exprimat trăsături distinctive, care să poată fi stocate în mod ordonat, logic. Oricum va fi fost, a realizat că e singur şi că nimic din tot ce mişcă pe pământ nu se potriveşte cu el. Cred că a fost prima dată când un om ardea de dor după ceva ce nu exista încă. Avea tot ce-şi putea dori. Era stăpân a toate. Putea vorbi cu Dumnezeul care-l crease. Ar fi putut întreba despre stele, despre munţi, despre îngeri, despre flori şi arbori şi, cu siguranţă, ar fi fost deplin satisfăcut cu răspunsul primit. Totuşi, îi lipsea ceva, sau mai degrabă cineva. Va fi adormit suspinând, cuprins de un sentiment pe care nu-l cunoscuse încă. S-a trezit apoi şi a privit un miracol mai mare parcă decât întreaga creaţie. Primise cel mai frumos cadou. A ştiut îndată că nu e la fel cu ce mai văzuse, ci este os din oasele lui, carne din carnea lui, regina care va stăpâni pământul alături de el. A numit-o Işa, fiindcă el, omul cel întâi creat, se numea Iş. Mai târziu a numit-o şi Eva, adică „viaţă“, înţelegând că din ea se vor naşte toţi cei vii. Dar asta s-a întâmplat mai târziu, după marea tragedie din ziua care începuse probabil ca toate celelalte.

Era în grădină un pom interzis. Mai erau mulţi, mulţi alţii din care puteau mânca în voie. Şi mai era şi Pomul Vieţii. Povestea Evei, povestea noastră: i s-a părut interesant ce era interzis.

M-am gândit odată că cel mai bine ar fi fost să nu existe un fruct oprit, deşi, sincer vorbind, dacă era unul singur în mijlocul unei lumi de altfel perfecte, ar fi fost uşor de evitat. Apoi însă mi-am dat seama că pomul acela nu era decât un martor, un senzor care avea să arate dacă şi când inima omului va pune la îndoială cuvintele Creatorului. Nu, nu e pomul de vină, nici Dumnezeu, aşa cum, dacă se încinge motorul, nu e de vină becul de la bord. El n-a făcut decât să indice o stare, un fapt, o situaţie. Întrebarea e cum şi de ce s-a ajuns acolo. Mă refer evident la inima omului. Ispita a fost perfect gândită, pentru că atingea toate nevoile omului. Nevoia de hrană pentru trup, nevoia de estetic pentru suflet, nevoia de înălţare pentru spirit. Aşa era fructul – „bun de mâncat, plăcut de privit şi de dorit ca să deschidă cuiva mintea“. Descrierea e prea exactă ca să fie falsă. Denotă o cunoaştere perfectă a fiinţei omeneşti. E unul dintre acele lucruri care te pot convinge că Biblia e adevărată. Cu o reclamă astfel concepută poţi vinde aproape orice. Trebuie doar să aducă beneficii trupului, plăcere sufletului şi înălţare pentru spirit. Nu vreau să spun că suntem construiţi defect. Aceste calităţi, aceste capacităţi trebuie să fie satisfăcute însă cu fructul din Pomul Vieţii. Numai că, de atunci, de la primul păcat, ne aflăm aproape mai tot timpul pe sens interzis. Spune-i de exemplu nepoţelului tău, care la cei opt ani împliniţi a început să fie îngrijorător de gras pentru cât e de înalt, spune-i că trebuie să mănânce sănătos. Vei vedea că nu-i plac deloc legumele crude. Fructele dulci nu sunt rele, dar nu se compară cu ciocolata! Apoi pune-l să aleagă între o ciocolată făcută în casă şi una cumpărată. Puţin îi pasă care e cu conservanţi şi care nu; o vrea pe cea cu poleială şi cu ambalaj frumos. În plus, nu poate să nu fie şi el ca ceilalţi. Să vezi probleme când „ceilalţi“ vor începe să fumeze – doar e semnul distinctiv al oamenilor mari! Ştii reclama cu sticla de jumătate de litru, colorată, evident, pe care o flutură bucuros un tânăr atrăgător, care pe lângă sticlă, mai are în dotare o fată drăguţă şi îndrăzneaţă şi o motocicletă puternică. Şi uite aşa a înghiţit momeala. Ce e în sticlă contează mai puţin, atâta timp cât acel lichid este asociat cu dulce, frumos şi puternic. Nu poţi avea acelaşi sentiment dacă mănânci o piersică, deşi e dulce, n-arată rău şi chiar conţine ingrediente ce te pot face mai puternic. De ce suntem oare atât de puţin atraşi de ceea ce e bun, drept, curat, sfânt? Spre sfârşitul Cărţii Sfinte, cele trei elemente despre care am vorbit sunt descrise uimitor de exact, din nou arătând o perfectă analiză a fiinţei omeneşti: „Pofta ochilor, pofta cărnii şi lăudăroşia vieţii“. Valabil, evident, independent de obiectul în discuţie. De exemplu, o maşină de curse. Îţi dă senzaţii tari, dar trebuie să arate şi bine, şi mai trebuie să fii văzut circulând cu aşa ceva. Iar dacă totuşi nu te interesează privirile uimite şi gurile căscate ale prietenilor şi ale vecinilor şi, în general, ale trecătorilor, ci doar propria ta satisfacţie interioară, ăsta e maximul de lăudăroşie a vieţii: mă laud eu mie însumi.

Era, cum spuneam, o zi care începuse probabil ca oricare alta, dar nimic n-a mai fost la fel de atunci încoace.

Când aveam zece ani, tata mi-a cumpărat un ceas. (N-am uitat asta niciodată şi imediat ce am avut banii mei i-am făcut şi eu cadou… un ceas.) Nu după multă vreme, am intrat cu ceasul în apă. Greşită mişcare! Nu puteam să cred a doua zi, când l-am văzut ruginit! Era incredibil, fiindcă imediat după scufundare, timp de vreo câteva ore, a continuat să ticăie de parcă nu se întâmplase nimic; a fost, cum s-ar zice, un efect întărziat.

Mulţi cred că moartea este pedeapsa dată de Dumnezeu pentru neascultarea noastră, a tuturor şi a fiecăruia în parte. Eu cred că o descriere şi mai exactă ar fi că moartea e o consecinţă a păcatului. E ca în întâmplarea cu ceasul: o vreme parcă nu se întâmplă nimic, apoi urmează consecinţa inevitabilă: totul se opreşte. Dacă am părăsit poziţia de ascultare, singura care ni se potriveşte în calitate de făpturi create, nu putem da vina pe Creator pentru urmările acestei alegeri. S-ar fi cuvenit însă, cred că vei fi de acord, ca El, Cel Atotputernic, să facă ceva pentru noi, pentru mine, copilul fără minte, chiar dacă o dată – sau mai tot timpul – I-am întors spatele. Să fi făcut ceva pentru Adam, şi-aşa speriat cum nu se poate, ascuns pe undeva prin grădină, după copaci, exact aşa cum făceam şi eu când mă ştiam cu musca pe căciulă. Fiindcă, dacă El, Creatorul, nu mai are nicio soluţie, dacă am ieşit din angrenaj şi sunt iremediabil pierdut, ca un scafandru la o sută de metri sub apă care rămâne fără oxigen şi se pierde de colegi şi de navă, înseamnă că tot planul Lui iniţial e complet eşuat. Şi totuşi, spunând asta, realizez că L-am pus prin neascultarea mea în cea mai dificilă situaţie. Dacă nu intervine, mă va pierde, iar dacă aşa stau lucrurile, mi-e mai teamă de ce va urma decât mi-e teamă pentru reuşita planului iniţial. Da, ar fi trebuit să ascult; n-am făcut-o. Acum să mă salveze, dacă mai poate! Spune-mi sincer, dragul meu prieten, poţi gândi o aşa monstruozitate? Ai avea îndrăzneala să-I spui asta Celui ce te-a creat? Şi dacă, atunci când ai face-o, ai vedea, năucit şi cu un nod în gât, că Dumnezeu plânge? De ce tresari?

Există oare ceva înăuntrul nostru care să poată răspunde dragostei Lui? Iar dacă da, atunci cine, când şi cum a pus aşa ceva într-un bulgăr de ţărână?

A venit atunci El, Creatorul, către Adam cel căzut. L-a chemat pe nume, aşa cum face de atunci încoace cu fiecare dintre noi. Iar Adam, cel mai perfect model al rasei umane, s-a ascuns, fiindcă era gol. Fusese însă aşa de la început. Ce trebuia acoperit înaintea Aceluia care-l crease? Nu mă îndoiesc că ai deja răspunsul la această întrebare: trebuia acoperit păcatul. Interesant e că el, omul, în situaţia extremă în care se găsea, făcuse deja şorţuri din frunze de smochin, exact cum încercăm noi prin fapte bune să ascundem ceea ce suntem de fapt: păcătoşi pierduţi. Însă, atunci când Domnul a fost de faţă, omul a realizat că, acoperit cu frunze sau nu, e tot gol, tot păcătos. Nu-i aşa că sună cunoscut? „Nu pot trăi dacă nu-L aflu, iar dacă-L aflu, sunt pierdut.” Şi e drept să fie aşa, iar dacă, nu ştiu cum, Dumnezeu totuşi mă iartă, atunci ar fi El Însuşi nedrept. Cineva trebuia să plătească, iar plata păcatului este moartea.

Sunt aproape sigur că n-ai şti să-mi spui ce s-a întâmplat în grădină atunci, demult, când Adam şi Eva au apărut timizi, înveliţi în frunze, din spatele copacilor. Şi asta pentru că scrierea sacră vorbeşte simplu, sobru, despre acel lucru, ca şi cum ar fi prea solemn pentru a fi spus cu uşurătate. Atunci, imediat, adică îndată ce şi-au recunoscut fapta şi starea, îndată ce au ieşit în lumina privirilor Sale, Domnul i-a îmbrăcat cu haine din piele. Iar asta înseamnă, simplu, că a murit un miel curat, nevinovat. Acum înţelegi de ce Scriptura spune că, fără vărsare de sânge, nu este iertare de păcat? Iar lumina Noului Testament e pentru o inimă frământată – poate a mea, poate a ta – ca un răsărit ce nu se mai termină: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi, El, Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu“. Dumnezeu şi îngerii priveau spre patriarhul lumii şi spre mama tuturor celor vii: perfecţiunea mielului jertfit trecuse asupra lor. Apoi, cu o simplitate monumentală, Domnul, în bunătatea Lui, le-a spus ce va urma: vina păcatului fusese acoperită şi urma să fie deplin iertată atunci când Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Acesta este deci planul Lui pentru a-l împăca din nou pe om cu Sine: va veni El Însuşi, născându-Se din femeie, dar fără păcat; va veni în tăcerea dragostei Lui, care are motivaţie doar în ea însăşi, şi va lua locul cel mai de jos – locul nostru; va străbate praful uliţelor noastre, călcându-l cu tălpile Lui sfinte şi ne va privi pe fiecare în ochi, El, Cel Sfânt, El, Dumnezeu – şi totuşi unul dintre noi; apoi, la fel ca în istorisirea din Eden, în taină şi fără cuvinte, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, va ieşi purtându-Şi crucea ca să moară în locul meu … şi-al tău. Este cea mai mare minune din Univers. E tot ce poate fi mai înalt în cugetările minţii mele. E cel mai înalt sentiment ce mi-ar putea umple inima. Ce altceva decât o tăcere plină de închinare se potriveşte în faţa acestei iubiri care L-a făcut să coboare din glorie în iesle şi să meargă apoi de la iesle la cruce? Cu lacrimi în ochi ştiu, în adâncul inimii mele, că niciodată niciun om nu ar fi putut concepe aşa ceva. Numai Domnul putea concepe şi împlini un astfel de plan.

Golgota

orbiţi întregii adunări a lui Israel, zicând: „În a zecea zi a lunii acesteia să-şi ia fiecare un miel, după casa părintească, un miel pentru o casă. Şi dacă o casă este prea mică pentru un miel, să-l ia el şi vecinul său cel mai apropiat de casa lui, după numărul sufletelor; veţi număra, pentru un miel, după cât poate mânca fiecare. Mielul vostru să fie fără cusur, parte bărbătească de un an; să-l luaţi dintre oi sau dintre capre. Şi îl veţi păstra până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia; şi toată mulţimea adunării lui Israel să-l înjunghie între cele două seri. Şi să ia din sânge şi să pună pe amândoi uşorii uşii şi pe pragul de sus, în casele în care-l vor mânca. Şi în noaptea aceea să mănânce carnea friptă la foc şi cu azime; cu ierburi amare s-o mănânce. Şi să nu mâncaţi nimic crud din el, nici fiert în apă, ci fript la foc: capul lui şi picioarele lui şi măruntaiele lui. Şi să nu lăsaţi nimic din el până dimineaţa; şi ce va rămâne până dimineaţa să ardeţi în foc. Şi să-l mâncaţi aşa: cu coapsele încinse, cu sandalele voastre în picioarele voastre şi cu toiagul vostru în mâna voastră; şi să-l mâncaţi în grabă: este paştele Domnului. Şi Eu voi trece prin ţara Egiptului în noaptea aceasta şi voi lovi pe orice întâi-născut din ţara Egiptului, de la om până la animal; şi voi face judecăţi împotriva tuturor dumnezeilor Egiptului: Eu sunt Domnul. Şi sângele vă va fi semn pe casele în care sunteţi; şi Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi; şi, când voi lovi ţara Egiptului, nu va fi nicio plagă peste voi, ca să vă distrugă“ (Exod 12:3-13).

Privesc din când în când în urmă, aşa cum faci imediat după decolare, când oraşul pe care-l părăseşti se aşterne cu clădiri şi probleme prea mărunte. Un loc în care poate vei reveni, dar care acum, când îl priveşti, rămâne în urmă. Aidoma şi viaţa mea, dar şi a noastră, a oamenilor, pe când aveam numai întrebări, dar nu şi răspunsuri. Se aşterne totul ca o istorie trecută, acum când ştiu că la cruce este răspunsul pentru tot ce m-ar putea frământa în cele privitoare la absolut. Înţeleg, cu puţina mea pricepere, că taina aceasta e prea înaltă pentru mine, şi totuşi mi-a fost dat s-o contemplu şi să-mi fie suprema bucurie. Ştiu acum că pedeapsa a căzut asupra Domnului şi astfel eu, cel păcătos, sunt privit ca şi cum n-aş fi păcătuit niciodată. Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie acest simţământ uimitor ce mă învăluie în faţa unei lucrări perfect împlinite atunci când eternitatea a străpuns timpul acolo, la Golgota. O bucurie cu adevărat cerească, dar care se amestecă, ciudat, în acel lăuntru în care cuget, iubesc şi aştept, cu un gust de ierburi amare. Fiindcă ştiu bine că ceea ce L-a condus în acel moment suprem a fost dragostea, dragostea Lui pentru mine, cu motivaţia doar în propria Lui fiinţă divină, căci nimic din mine nu L-ar fi putut determina să mă iubească. Ştiu, spun, că din dragoste a luat locul meu, mi-a purtat păcatele.

Nu-i singur Iuda vinovat de sângele ce s-a vărsat, nici marii preoţi, nici Pilat,

Ci lumea-ntreagă prin păcat – şi eu, şi tu.

Greşesc poate aşezând în proză versurile unui mare poet, dar ştiu că el, poetul, acum la Domnul, s-ar fi bucurat să-şi vadă poemul, pasărea sa cu pene de argint, lăsându-se aproape de rana unui suflet ce-şi găseşte tihna la piciorul crucii.

Voi privi deci în urmă la taina celor petrecute atunci. Îmi voi privi inima, cu acest amestec de miel jertfit şi ierburi amare, cum deapănă în tăcere descrierea simplă a celei mai mari taine din Univers. Vom fi deci, dragul meu prieten, din nou, aproape, printre stele. Dar înainte de asta dă-mi voie să te întreb: Ţi-ai aşternut inima la picioarele Domnului? Ai primit iertarea din mâna Lui străpunsă? Te-ai adus pe tine însuţi înaintea Lui, aşa cum eşti? I-ai auzit glasul blând, inconfundabil, care spune păcătosului care se pocăieşte: „Iertate îţi sunt păcatele“?

Veniseră noaptea, cu făclii şi cu arme, ca să-L prindă. Mesajul Lui simplu şi profund în egală măsură îi atrăgea pe oameni, de aceea devenise incomod mai-marilor zilei. L-au găsit repede în grădina în care Se retrăgea adesea alături de ucenicii Săi: unul dintre ei Îl trădase. I s-au adresat direct, spunându-I că-l caută pe Isus din Nazaret. A fost de ajuns să le răspundă simplu: „Eu sunt“, pentru ca muritorii să cadă la pământ. Cu adevărat, El este; dintotdeauna şi pentru totdeauna Acelaşi. Era înainte de a-i crea pe îngeri, cu mult înainte de a crea Universul. Era înainte de orice început, suficient şi deplin în propria Persoană, Dumnezeu binecuvântat în veci. Acum ar fi putut chema îndată mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri – ciudată aritmetică a oştirilor cereşti! – şi s-ar fi terminat repede cu sărmanele suflări trecătoare. Însă dincolo şi mai presus de puterea îngerească era autoritatea intrinsecă a numelui Lui, Eu sunt. Putea pleca din lume la fel cum venise: tainic de simplu şi neînchipuit de măreţ. Dar El venise pentru a-Şi da viaţa pentru salvarea mea – şi a ta. A plecat deci în tăcere, dus de cei care nu înţelegeau nimic din cele întâmplate, cei cărora El le dădea încă suflare de viaţă pentru ca vreodată, luminaţi în străfunduri, să ajungă la pocăinţă.

L-au întrebat mai întâi, în palatul Marelui Preot, despre învăţătura Lui şi despre ucenicii Lui. Apoi au adus martori care să-L învinuiască de ceva, orice: nu asta era important – trebuia să I se găsească o vină. Şi n-au văzut, în temeinica lor încăpăţânare, că se află în faţa Singurului drept. L-au întrebat apoi despre propria Lui persoană: „Eşti Tu Fiul lui Dumnezeu?“. Cu greu mă apropii de clipele acelea în care toţi, încordaţi, aşteptau răspunsul. Mă gândesc ce va fi simţit El, Creatorul, şi cum vor fi fost ochii Lui blânzi şi pătrunzători de conştiinţă atunci când a răspuns „Da, sunt!“ A fost singura vină pe care I-au putut-o găsi: că S-a întrupat şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Aş vrea să-L întreb dacă S-a gândit la mine atunci când au strigat cu toţii, într-un glas, că e vrednic de moarte. Fiindcă ştiu că din dragoste a acceptat să meargă pe acest drum, să intre în acel loc în care mă condusese pe mine păcatul. Ar fi făcut tot ce a făcut chiar dacă eu şi numai eu eram singurul păcătos care trebuia salvat.

L-au dus apoi la guvernatorul roman pe când se crăpa de ziuă. Era mai mult decât ura faţă de un învăţător care le făcea concurenţă, era ura întunericului în faţa luminii, a minciunii în faţa adevărului. De aceea trebuia neapărat să moară, pentru că a spus că este Fiul lui Dumnezeu. Mă îngrozesc la gândul că, dacă aş fi fost în locul lui Caiafa, marele preot, aş fi gândit şi aş fi procedat la fel.

Dar guvernatorul roman nu ştia nimic din toate astea şi nici nu voia să ştie. Era încă una dintre frecventele neînţelegeri ale evreilor pe teme de religie – evreii, poporul acela ciudat, care nu înţelegea că Roma şi numai ea va domina lumea. Oricum, la acea margine de imperiu, orice răzmeriţă trebuia evitată. Cezarul nu avea nici timp, nici chef de aşa ceva. De aceea Pilat decide să-i asculte cu răbdare. L-au acuzat de multe lucruri; ideea principală era că ar instiga populaţia la revoltă. Nu numai că nu făcuse niciodată aşa ceva, dar, în ochii Lui blânzi şi profunzi, Pilat vedea că toate acestea erau doar minciuni ţesute de cei care voiau să-L zdrobească folosindu-se de puterea pumnului Romei. Căci lor, evreilor, nu le era îngăduit să ucidă pe nimeni. Erau sub ocupaţie romană şi numai Roma putea decide cine trăieşte şi cine moare. A căutat deci să afle adevăratul motiv pentru care Îl acuzau cu atâta înverşunare şi a priceput repede că făceau totul din invidie. Dar invidia are şi ea un motiv…

Pentru că lucrurile trenau şi pentru că era ziua de Paşti (iarăşi imaginea aceea a mielului jertfit!) s-au decis să i-o spună clar: „Dacă n-ar fi fost un răufăcător, nu L-am fi adus noi la tine“. Era ceva cu totul nou pentru Pilat, căci el, guvernatorul roman Ponţiu Pilat, nu mai auzise niciodată asemenea lucruri, şi nici nu era pregătit moral să le audă. Să caute anume, cu stăruinţă, o vină pentru un nevinovat. Să fi simţit atunci aceeaşi tresărire ca şi Adam când s-a ascuns după pomii din grădină? Dacă nu atunci, cu siguranţă puţin mai târziu, când a avut ocazia să stea de vorbă cu El, cu cel acuzat.

L-a întrebat Pilat înainte de toate dacă este împăratul iudeilor, iar răspunsul a fost, pe cât de complet şi de minunat, pe atât de uluitor; un răspuns care-i muta brusc pe Pilat şi pe preoţi în boxa acuzaţilor. E nevoie de multă atenţie în citirea din Scriptură a acestui dialog scurt pentru a înţelege greutatea argumentelor pe care le conţine. „Eşti Tu împăratul iudeilor?“, începe Pilat discuţia. Iar răspunsul vine brusc şi scurt: „O spui tu de la tine, sau ţi-au spus-o alţii despre Mine?“. Părea o tragere de timp, o deviere de la subiect, dar curând romanul avea să afle că nu este deloc aşa. Cred că e o întrebare bună pentru oricine, în orice timp: vrei să ştii tu însuţi cine este acest Isus din Nazaret, sau preferi să te iei după ce spun mulţimea sau preoţii? Fiindcă acest „alţii“ cuprinde perfect ambele grupe de oameni, preoţi şi mulţime.

Pilat încearcă să evite deci acest aparent obstacol. „Sunt eu iudeu? Ai Tăi mi Te-au adus. Ce-ai făcut?“ O, dacă ar fi ştiut bietul muritor că nimic din ce-a fost făcut n-a fost făcut fără El…! Domnul continuă dialogul fără să ia seama la argumentul lui Pilat. A vrut mai întâi să îi atragă atenţia că adevărul se caută cu stăruinţă, şi nu din auzite. Apoi îi spune care este acest adevăr. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat să nu fiu dat în mâinile iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.“ Pilat prinde repede ideea, era un om inteligent. Cel căruia Îi vorbea Se pretindea a fi un împărat dintr-o altă lume, a cărui împărăţie va domina pământul, dar într-o vreme viitoare. Prea puţin conta însă pentru Pilat vremea viitoare: el doar trăia prezentul! Voia totuşi să ştie dacă se afla sau nu în faţa unui împărat, de aceea, uşor autoritar poate, a spus: „Atunci un împărat tot eşti“. „Da, a răspuns Isus, Eu sunt împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.“ Inima începe să-mi bată mai tare pe măsură ce înţeleg, dincolo de simplitatea lor, profunzimea acestor cuvinte. Există deci o împărăţie a adevărului, dar ea nu este de aici, nu este din lumea noastră, căci, dacă ar fi, i-ar exclude automat pe toţi cei care nu sunt din adevăr. Şi câte minciuni am spus în viaţă! Câte minciuni am încercat să-mi spun chiar mie însumi, ca apoi să-i pot convinge pe alţii în mod sincer! Dar Împăratul acestei împărăţii S-a născut, El, care este şi rămâne Cel veşnic, şi a venit în lume ca să mărturisească despre adevăr. Îl vom asculta oare brusc cu toţii sau, pentru că suntem diametral opuşi din punct de vedere moral, nici măcar nu vom realiza că Se află printre noi? Cine este din Adevăr ascultă glasul Lui; dar cine este din adevăr? Ar trebui să mă nasc din nou, dar nu ca întâia dată, din carne, ci din apă şi din Duh.

Acum încep să înţeleg ce i-a spus Domnul lui Nicodim atunci, în grădină, în seara aceea, sub stele. Venise omul cu teamă să stea de vorbă despre cele sfinte cu Cel pe care Îl recunoştea ca pe un învăţător mai deosebit, plin de putere de sus. Iar El, Domnul, îi spune direct: „Adevărat, adevărat îţi spun, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu“. Şi L-a întrebat uimit Nicodim cum s-ar putea face aşa ceva, iar răspunsul a fost, ca de obicei, neaşteptat: „Vântul suflă încotro vrea şi îi auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Aşa este cu oricine este născut din Duhul“. Şi, fiindcă tot nu înţelegea, a adăugat: „Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“. Să privesc deci la Isus cel înălţat pe cruce la Golgota şi voi căpăta viaţa veşnică dacă îmi voi pune încrederea în El şi în jertfa Lui! Ceea ce simt să fie oare tocmai acea adiere de vânt despre care îi vorbea El lui Nicodim? Iar după ce pe toţi cei ce nu vor fi respins chemarea Sa îi va fi strămutat în împărăţia adevărului şi a luminii, va veni cu împărăţie cu tot în mijlocul lor chiar aici, unde a fost odinioară respins şi răstignit. Adu, Doamne, mai degrabă această clipă! Dar poate că tocmai astăzi, tocmai acum, mă cheamă pe mine – pe tine. Alţi Pilaţi, alţi mari preoţi, alţi pioni din mulţimea parcă mereu aceeaşi. Iar Pilat, nebănuind nimic din toate acestea, încheie dialogul devenit prea apăsător. Se îndepărtează încet şi grăieşte stins: „Ce este adevărul?“.

Cum ai putea, trăind în două dimensiuni, să înţelegi ce-i aia un măr, de exemplu? Îşi schimbă forma în mod ciudat atunci când trece prin planul vieţii tale. E când un punct, când un cerc, apoi o elipsă, apoi o formă mică şi neregulată, apoi din nou un punct… şi dispare. Ce-a fost oare? Sau cum să-i explici unui pigmeu din junglă ce este un avion? Spune-i că e un fel de pasăre şi vei vedea că-l caută prin copaci. Asta, bineînţeles, dacă ai putea comunica cu pigmeul pe limba lui, fiindcă e puţin probabil ca el să ştie engleza. Întrebarea deci a fost pusă greşit. Dacă vreau să aflu răspunsul, trebuie să mă întreb nu ce, ci cine este adevărul. Iar adevărul era acolo tot timpul, vorbea cu mine, mă chema de pe paginile Sfintelor Scripturi – apa din care trebuie să mă nasc din nou. Iar eu, ca şi Pilat, când vedeam că e aproape să mă convingă, mă duceam afară – la iudei, la mulţime, la o ţigară, nu contează. Ieşeam, că doar sunt liber, condamnatul e El! Ce bine că împărăţia Lui nu e încă de aici! O, Doamne, ai milă de mine, un biet orb! Deschide-mi ochii să Te pot vedea!

Afară aerul era mai rece, iar marii preoţi aveau deja un alt argument. (Să fi fost oare inspiraţi de aceeaşi fiinţă super-inteligentă care a înşelat-o pe Eva?) Împărat sau nu, dacă a afirmat lucrul acesta se află automat în contradicţie cu Cezarul. Iar Pilat n-ar fi fost capabil să renunţe la prezent pentru a dobândi viitorul. Prezentul cel de-o clipă şi viitorul etern – ce mai târg ciudat!

Dar, înainte de acest moment culminant, Ponţiu Pilat mai face câteva mişcări inteligente, deşi, în calitate de militar, probabil simţea că va pierde. Se întâmpla (ce-o fi aia întâmplare?) să fie Paştele, eliberarea poporului din Egipt. Era un lucru sărbătorit după cuviinţă, în fiecare an, în prima lună a anului, Nisan. Şi cum lucrul cel mai de preţ pentru om alături de viaţă este libertatea, Pilat, ca să le cucerească inimile şi să evite tulburările (care anume din cele două conta mai mult e deja limpede) avea obiceiul să le elibereze de Paşti un întemniţat, pe care-l cereau ei. Să le facă pe plac lor, iudeilor, adică mulţimii, poporului. Marii preoţi erau scoşi din scenă. Pilat atrăgea masele de partea lui! Că doar era de-al lor Isus şi timp de trei ani făcuse bine atâtora! Vor accepta cu certitudine oferta, căci este sărbătoarea eliberării, paştele Domnului! Ce nu ştia bietul Pilat era că, în spatele întregii scene, o minte de o inteligenţă poate neegalată vreodată la o făptură creată veghea din umbră ca să-şi îndeplinească planurile. Atunci, încă o dată (a câta oară), diavolul a umbrit ochii şi mintea oamenilor care refuză să-L primească pe Dumnezeu, iar marii preoţi, cât de incredibil poate să pară, tocmai preoţii au revenit în forţă, cerând mulţimii să accepte nu numai condamnarea Celui fără vină, ci şi eliberarea unui tâlhar, a unui criminal, Baraba.

Baraba, un nume ce dă şi azi fiori, nu de spaimă, cum ar produce în auzul oamenilor pronunţarea numelui unui criminal, ci de indignare – Baraba, dispreţ al oricărei dreptăţi, Baraba, pus în balanţă alături de Isus, Baraba ucigaşul, alesul marilor preoţi, Baraba, alesul poporului, căci vulgul e aşa uşor de înduplecat! Baraba care merita moartea, Baraba, cel în locul căruia a murit Isus, Baraba, chip al nostru al tuturor! Doamne Isuse, eu am fost Baraba! Da, Baraba sunt eu! A plecat liber, fericit, Baraba omul zilei, Baraba stăpân peste clipă, ovaţionat de mulţime, miop însă, nevăzând mai departe de lungul nasului, incapabil să se desprindă de clipă şi să respire din eternitate, Baraba, chip al nostru, aproapele meu, eu însumi. Căci nici eu nu m-aş fi întors să-I cad la picioare lui Isus cel etern, cel drept, cel bun, cel blând astăzi, chip şi expresie deplină a divinităţii, lumina care-mi învăluie pleoapele chiar şi când Îi întorc spatele, chemându-mă tainic; iar eu plec, stăpân peste clipă, hotărât parcă să pier odată cu ea…

Pilat însă nu renunţă. Caută în continuare să atragă masele de partea lui. Probabil că şi eu aş fi făcut la fel, dacă m-ar fi dus capul. Avea să ordone biciuirea lui Isus. Iar masele, dacă nu s-au plecat nici în faţa dreptăţii, nici în faţa clemenţei (clemenţa faţă de un nevinovat e o crimă în ea însăşi) se vor înmuia aşa, ca într-o hipnoză colectivă, când îl vor vedea suferind pe nedrept. O suferinţă pe care Pilat nu se sfieşte sa I-o producă, deşi scopul părea bun: să-I scape viaţa.

Venită în acest moment al confruntării, decizia de a-L umili public şi de a-L face să sufere pe Cel ce era încă un acuzat necondamnat, nu însemna neapărat intenţia de a-L batjocori pe Împăratul iudeilor în faţa unui vulg ce va fi el însuşi suprem umilit în felul acesta, ci era probabil intenţia de a apela la mila omenească, la acea solidaritate a fiinţelor omeneşti faţă de unul de-al lor care suferă. Greşeala psihologică majoră pe care o face însă Pilat este aceea de a asocia regalitatea cu umilinţa, fapt ce a distrus întotdeauna în ochii poporului imaginea unui monarh; căci regele este puternic chiar şi atunci când suferă, iar dacă ajunge să fie umilit, nu mai este rege, nu neapărat în mod practic, ci în ochii supuşilor săi. Există în noi furia turbată de a insulta până la paroxism pe cel ce a fost văzut mare, dar care, prin umilinţele la care este supus, ajunge în ghearele poporului. De aceea, când i-a întrebat, avându-L pe Acuzat alături, plin de sânge: „Să răstignesc pe Împăratul vostru?“, toţi au strigat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L“. Prea slab şi acoperit probabil de vuietul mulţimii, a mai întrebat o dată: „Ce rău a făcut? Eu nu găsesc nicio vină în El“.

Instinctul de judecător roman nu-l lăsa să comită o nedreptate, dar ar fi fost gata s-o accepte tacit dacă ar fi făcut-o ei, evreii. Pilat cel falnic intră în odaia de judecată alături de Isus, dar, ca un animal prins în capcană, încearcă să obţină o soluţie de la El, de la Cel acuzat. Acum era palid, plin de teamă, pentru că iudeii tocmai îi spuseseră că, după legea evreiască, Acela trebuia să moară, pentru că „s-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu“. Asta era de fapt adevărata lor problemă, iar păgânul ia în calcul posibilitatea de a se afla cu adevărat în faţa unui zeu. Nu, nu era pocăinţă, era doar teamă ce conduce aproape inevitabil la misticism, la superstiţie. Încet, dar sigur, Pilat este condus în punctul în care să decidă el însuşi cu privire la Isus. Era adevărat că evreii împreună cu conducătorii lor religioşi erau cei mai vinovaţi pentru ce se întâmpla. A crede că altă naţiune s-ar fi comportat mai bine dovedeşte doar o mare superficialitate în analiza propriilor noastre inimi. Dar responsabilitatea revenea unuia singur, el trebuia să decidă. O situaţie limită în care se potrivesc aşa de bine cuvintele aceluiaşi mare poet, exprimând o dilemă mereu actuală, dar reală pentru fiecare dintre noi la un moment dat:

Acum Isus, Cel condamnat, te-ntreabă astăzi, da ori nu,

Aflat-ai sângele vărsat? eu am spus „da“ şi-am fost iertat. Dar tu?

Avea autoritatea, iar faptul că s-a spălat pe mâini în semn de dezavuare a faptei ce urma a fi comisă nu însemna, mai ales din partea unui militar, decât dezertarea; o dezertare în plan moral. Pare iarăşi cunoscut, nu-i aşa? Dezertorii morali pe care-i dispreţuiai pentru că-şi trăiau viaţa strâmb, cei care refuzau să gândească la altceva decât la bani şi la plăceri, aceia sunt poate mai puţin vinovaţi decât gânditorul, moralistul, romanul, care dezertează jalnic în faţa celei mai importante întrebări: eşti pentru Împăratul, sau împotriva Lui? Căci Împărat este Unul singur, ceilalţi trec prin palatele lor ca prin nişte hoteluri. Mâine, locul pe care l-au umbrit nu-i mai cunoaşte; iar oamenii, fie că-i laudă, fie că-i detestă, îi tratează pe toţi la fel: foşti. Unul singur este „Eu sunt“. Sărută-I picioarele, fiindcă astăzi încă te mai primeşte în acele braţe, deschise pe cruce ca să-i cuprindă în suprema iubire pe toţi câţi vor fi primit chemarea harului Său! Azi însă Împărăţia Sa nu este de aici. Totuşi, aceasta nu înseamnă că „mâine“ îţi aparţine. Apa cu care te-ai spălat pe mâini te lasă tot murdar. Acelaşi sânge vărsat odată pe cruce îţi este fie iertare, fie condamnare, dar, oricum ai decide, îl porţi pe mâini. Neagă asta şi vei fi dezertorul moral suprem, vei fi Ponţiu Pilat!

Ultimul act când a trebuit să aleagă între Împăratul Etern şi cel efemer de la Roma s-a desfăşurat cu repeziciune. Reprezentantul Romei, înfrânt şi neputincios din cauza respectului faţă de propriul împărat – ce contradicţie absurdă! – găseşte de cuviinţă să se spele pe mâini, arătând public că dezaprobă actul pe care este forţat să-l aprobe! Mai putea face un singur lucru: să scrie pe cruce motivul pentru care era răstignit Isus; şi cum motiv nu exista, a scris în trei limbi doar atât: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor“. Voia să le arate că de fapt Roma triumfă, căci iudeii îşi văd răstignit propriul împărat. Zadarnic şi amar triumf al celui care eşuează lamentabil în impunerea ordinii şi a dreptăţii! Singurul triumf real era cel al lui Satan asupra noastră, căci, într-o supremă batjocură, ne-a făcut să-L dăm morţii pe singurul care ar fi putut să ne salveze din ghearele lui. Peste puţine ceasuri, moartea–aliatul Diavolului, moartea–consecinţa judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului, avea să-şi aştearnă mantia grea, rece şi tăcută, peste seninul trudit al ochilor lui Isus, Cel din Nazaret, fiul tâmplarului Iosif, iar aceasta chiar sub privirile mamei Sale, Maria, cea căreia i s-a dat har – moartea care-L va lovi ca dreaptă judecată pe Cel ce a ales de bunăvoie să poarte păcatele în trupul Său pe lemnul crucii. Îl va strivi oare povara păcatelor? Căci era mare, iar dreptatea lui Dumnezeu trebuia satisfăcută. Vântul nu mai adia uşor, cum făcea adesea printre măslinii de la marginea Ierusalimului, ci începuse să bată mai tare. Confruntarea adevărată abia acum începea, iar noi, muritorii, i-am văzut doar efectele pe care le-a avut asupra naturii, atunci când în plină zi s-a făcut întuneric timp de trei ore.

O singură minciună este de ajuns să ne arunce, pe fiecare dintre noi, în pierzarea veşnică. La Golgota însă, un Om perfect purta judecata prin care păcatele întregii omeniri puteau fi iertate, chiar şi cele ale lui Pilat, ale lui Caiafa sau ale celorlalţi actori-figuranţi-spectatori. Atât doar a avut de spus: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“. El, Cel de trei ori sfânt, purta păcatele noastre, iar noi, în cea mai temeinică absurditate, I-am cerut să Se dea jos de pe cruce ca să credem în El. Era deja întuneric profund, iar oamenii, ca vitele fără minte, simţeau straniul unui supranatural pe care nu-l puteau percepe şi cu atât mai puţin înţelege. Era un întuneric tăcut, dar nu calm; zbuciumat, dar în sfere inaccesibile nouă, în care Omul Isus Hristos, Cel care este Dumnezeu, şi totuşi Unul dintre noi, suferea judecata divină, fiind despărţit de Dumnezeul care, din ceruri, nu-I mai putea răspunde, căci purta păcatele omenirii şi trebuia judecat ca şi cum El ar fi fost păcatul însuşi, rădăcina morală a tot ce s-a făcut împotriva gândurilor lui Dumnezeu. Judecata dreptului Dumnezeu, iată marea dramă din ceasurile de întuneric!

În fiecare zi dintâi a săptămânii, un număr imens de creştini ar trebui să-şi aducă aminte de El, de suferinţele Lui, luând din pâine şi din vin.

Părăsit de prieteni (cine L-ar fi putut urma?), părăsit de Dumnezeu (cum I-ar fi putut răspunde?), singur cu păcatele mele înaintea judecăţii divine, El, Omul Isus, m-a învăţat la cruce că dragostea este mai tare decât moartea. Acolo am aflat cât m-a iubit! Privea cu sfâşiere spre Tatăl Său din ceruri şi mă întreb adesea ce a simţit Dumnezeu Tatăl în acele trei ore, din care noi am perceput doar întunericul, în acele ceasuri în care inima Domnului se făcuse ca ceara topindu-se înăuntrul Lui, în care săgeţile judecăţii drepte ale lui Dumnezeu se înfigeau în rărunchii Săi şi limba I se lipea de cerul gurii. El, Cel Desăvârşit, era adus în ţărâna morţii. Din toate acestea a răzbit până la noi doar un strigăt: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“.

Însă Omul Perfect, deşi făcut păcat pentru noi, nu putea fi îngenuncheat de povara păcatelor; le-a purtat, le-a îndepărtat pentru totdeauna dinaintea lui Dumnezeu şi a plătit preţul eliberării nu doar pentru Baraba, ci pentru toţi oamenii; iar noi azi, moderni, emancipaţi, cultivaţi şi sceptici, refuzăm să primim iertarea din mâna Lui. Nimeni şi nimic nu L-a putut birui; toţi demonii înspăimântaţi priveau, înmărmuriţi şi neputincioşi, triumful Domnului. Cu adevărat, totul se terminase. A fost ultimul cuvânt pe care l-a rostit Isus în auzul nostru: „S-a isprăvit“. „Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.“

Putea pleca biruitor, căci nu L-a putut înghiţi moartea. Totuşi, Biruitorul alege să moară; nu moartea ca şi consecinţă a păcatului, căci pe aceasta o zdrobise, ci a ales să moară, dându-Şi viaţa de bunăvoie pentru mine - fiindcă fără vărsare de sânge nu este iertare de păcat - pentru ca eu să am parte de biruinţa şi de învierea Lui. A intrat în moarte şi a luat cheile închisorii ei, a intrat ca să-i scoată de acolo pe ai Săi; căci, în alte timpuri, au fost mulţi cei care L-au aşteptat cu lacrimi, sperând în străfundurile credinţei în salvarea care le va fi adusă atunci când va veni. A intrat în moarte şi a luat cheile morţii. Pentru ei, cei morţi în Hristos, şi pentru toţi cei adormiţi în Isus de atunci încoace, va deschide acele porţi negre în ziua a cărei strălucire nu poate fi nici intuită, nici descrisă în cuvinte.

Învierea

Ai Săi din vremea aceea nu ştiau nimic din toate acestea, deşi fuseseră scrise şi profeţite cu mult înainte şi deşi chiar El le spusese tot ceea ce urma să se întâmple şi că după trei zile va învia. Dar moartea avea o aşa putere asupra inimilor, încât, punându-I trupul în stânca ce avea să-I slujească drept mormânt pentru trei zile, ei, cei pioşi, erau trişti şi fără speranţă. Aşa au venit şi duminică dimineaţă la mormânt, căci inima omului, dacă nu-L are înaintea ochilor pe Isus Biruitorul, Cel Viu, nu poate fi altfel decât tristă.

Au venit dimineaţa, ca să-I aducă un ultim omagiu prin mirurile ce se cuvenea să-I acopere trupul. Era dimineaţa zilei dintâi, nu doar a săptămânii, ci a unei noi creaţii care nu putea începe decât cu El, Creatorul. O creaţie inversă celei dintâi, o creaţie care începe cu Omul înviat, apoi cu aducerea alor Săi pe terenul învierii, după care vor fi create ceruri noi şi un pământ nou, pentru ceea ce se numeşte, pe scurt – ameţitor de simplu – starea veşnică; pentru eternitatea în care nu va mai fi nimic de corectat, de administrat, în care nimic nu va mai fi în contrast cu caracterul moral al lui Dumnezeu, ci în care „Dumnezeu va fi totul şi în toţi“. Iar dacă aceste lucruri nu-mi umplu privirile până la a da pe deasupra, înseamnă că nu măsor încă harul: ştiu de unde m-a luat când m-a mântuit, dar nu ştiu unde m-a dus, ce a găsit cu cale să facă dintr-un fost «Mr. Mulţime Pilat Caiafa Baraba».

Ele însă, căci dis-de-dimineaţă nu veneau spre mormânt decât femeile, se apropiau cu pioşenie de Cel pe care, ştiau bine, nu-L vor uita niciodată. Triste, timorate, tăcute şi resemnate, păşeau totuşi mânate de o dragoste şi de o recunoştinţă de nespus. Făceau parte, poate, dintre cei mulţi care beneficiaseră, spiritual sau prin vindecarea trupească, de prea grăbita-I prezenţă printre noi. Le văd şi astăzi, nu cu mintea, ci aievea, mirosind a levănţică şi a tămâie, îmbrăcate în negru, unele venind cu o dragoste ce nu poate fi pusă la îndoială la locul acela din sat în care ar trebui să se întâlnească cu Dumnezeul cel Viu. De două mii de ani sunt la fel, negre şi tăcute, gata să îndeplinească un ritual pentru un Hristos mort pe care Îl iubesc din tot adâncul inimii. O să-mi spui că imaginea asta idilică nu mai există acum, în secolul XXI. Mai întâi, nu este tocmai idilică; ştiu că duminică dimineaţa sunt mai toţi mahmuri, de prea mult vin sau de prea multă muncă, sau de amândouă. Ştiu că nu mai este nimeni interesat să se trezească pentru a se întâlni cu Domnul. Totuşi, în harul Său, Şi-a păstrat inimi ce bat pentru El, indiferent cât de naive sau de neştiutoare ar fi. Le vor urma într-un fel sau altul şi bărbaţii, ca Petru şi Ioan odinioară, nelămuriţi cu toţii cum se face că în mormânt nu este nimeni. Mulţi vor pleca acasă, mulţumiţi că au făcut ce se cuvenea pentru Cel ce a murit pe cruce, pentru că, prin semnul pe care cu pioşenie nu uită să-L facă, arată limpede că nu au trecut dincolo de Golgota. Din când în când însă, câte un suflet trăieşte ceva ciudat: rămâne pe gânduri. Nu se duce să-şi îngrijească vitele, nici să pună masa pentru cei dragi, sau, chiar dacă o face, în duh este tot acolo, lângă mormânt, ca Maria cea din Evanghelie. Un mormânt gol şi învins, dar care, lor, atâtor suflete scumpe, de două mii de ani încoace nu le produce decât uimire. Totuşi, binecuvântată este ziua în care rămâi lângă mormânt, chiar în ignoranţă.

Şi, stând Maria şi privind pierdută, Se apropie de ea chiar Isus. Curios lucru, ea nu-L vede. Privirea noastră este atât de încăpăţânată când e vorba să ştie instinctiv unde este El, Cel Viu, atât de temeinic hotărâtă să privească spre mormânt, şi nu spre glorie. Iar Domnul, Păstorul cel Bun, Păstorul cel Mare, cum fac toţi păstorii de care mi-i aşa drag, o cheamă pe nume chiar în clipa în care ea, crezând că este grădinarul, Îi cere să-i înapoieze trupul pentru a-l îmbălsăma: Marie! Şi nu ştiu cum n-a izbucnit în plâns El, Domnul. Dar oare plâng trupurile de glorie, trupurile de înviere? Cu sau fără lacrimi, simţământul este acelaşi, iar cuvintele nerostite dau şi mai multă greutate gândului fără glas: Marie, de ce Mă iubeşti ca pe un mort, că viii n-au nevoie de ritualuri… De ce trăieşti de două mii de ani în pioşenia tristă, plină de parfum religios, a celui ce nu s-a întâlnit încă aievea cu Cel ce este viu în vecii vecilor? Când unul dintre aceste suflete trăieşte întâlnirea cu Domnul pe paginile Scripturii sfinte, primeşte, aidoma Mariei, minunatul prototip, porunca de a spune şi celorlalţi fraţi ai Domnului că El este viu, în glorie, la Tatăl Său, de acum şi Tatăl nostru, la Dumnezeul Său şi Dumnezeul nostru. Fiindcă oricât de uimitor ar putea să pară, El, Isus Dumnezeu, Hristosul din glorie, rămâne Om, şi ca Om, va stăpâni peste toate, El, care este şi rămâne Cel veşnic, Părintele eternităţii. Dacă ar fi cu putinţă să flutur un steag alb printre cei credincioşi, aş scrie pe el cu albastru cuvintele acestea: „Există un Om în glorie!“. Marie, şterge-ţi lacrimile!

Privesc deci cu dragoste spre toţi cei care îşi zbuciumă gândurile, aşteptând ca „grădinarul“ să-i îndrume spre „dreptul ritual“ faţă de Persoana iubită. Iar dacă ar fi să aleg, mai degrabă aş sta alături de ei decât de aceia care, la facultatea de teologie (!) au învăţat să cânte tare şi vesel despre învierea Aceluia cu care cei mai mulţi nu s-au întâlnit vreodată. Nu vor putea vedea din locul în care sunt aşezaţi nici măcar o sclipire din răsăritul acelei zile în care „Grădinarul“ te cheamă pe nume. Şi nu vor putea înţelege de ce nu te alături orchestrei lor creştine peste care însă n-a trecut nici măcar izul ierburilor amare şi care se exprimă într-o manieră nedemnă chiar de maiestatea sa, regele cel pământesc, iubit de cei puţini şi ignorat de cei mulţi, şi cu atât mai puţin demn de Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Da, azi e la modă să ajungi la Biserică la miezul zilei şi atunci nu cu aloe şi cu smirnă, ci cu mireasma propriei voinţe arse pe un altar cu foc străin. Prin harul Domnului pot totuşi să fiu alături de credincioşi care doresc să se strângă în fiecare dimineaţă a zilei dintâi pentru Numele care este mai presus de orice nume; Numele Aceluia care a spus: „Acolo Eu sunt în mijlocul lor“.

Există un Om în glorie, dar aceasta s-a întâmplat doar după învierea Domnului Isus. Mă gândesc adesea la o pagină a Bibliei pe care, în chip aparent nelalocul ei, se găseşte o rânduială ciudată, cu privire la o posibilitate ipotetică, dar extrem de improbabilă: ce să se facă atunci când un rob evreu, al unui stăpân tot evreu, primeşte de la acesta o soţie care-i naşte copii; căci, după şapte ani, robul poate ieşi liber, după lege. Vor ieşi cu el şi soţia şi copiii? Sau ei vor rămâne ai stăpânului? Mă gândesc ce aş fi făcut eu dacă aş fi fost pus într-o astfel de situaţie. Rânduiala de pe acea pagină din Scriptură continuă şi spune că, evident, robul evreu trebuie eliberat după şapte ani, potrivit poruncii Domnului, dar soţia şi copiii aparţin stăpânului. Există însă o soluţie pentru ca familia să rămână desăvârşit împreună: robul să vrea să rămână rob, spunând, simplu, că-şi iubeşte stăpânul, soţia şi copiii şi că nu vrea să iasă liber; şi va rămâne rob din dragoste. Nu-i aşa că începe să se lumineze? Stăpânul e Tatăl ceresc; Robul e El, Domnul, Cel care de bunăvoie a ales să ia un trup omenesc, un trup de rob, un trup, adică să devină făptură, deşi n-a încetat nicio clipă să fie ceea ce este, Dumnezeu. Iar făpturii i se potriveşte ascultarea, ca şi robului, ascultarea de Stăpânul Creator. Robul din rânduiala din vechime este doar o palidă imagine a Aceluia care este Fiul Stăpânului, El Însuşi stăpân a toate, dar care a devenit rob şi a primit o soţie – Adunarea alcătuită din toţi cei născuţi din nou în vremea harului – şi copii – toţi credincioşii din vremea scursă după biruinţa de la cruce. Iar El, Stăpânul-Rob, adică Dumnezeu-Om, iubindu-L pe Tatăl şi pe ai Săi, alege de bunăvoie să rămână om şi să-i aibă pe ai Săi alături atunci când, ca Om, va stăpâni universul, căci este Fiul şi este vrednic. Inima Sa nu va fi mulţumită deplin decât dacă ai Săi Îi vor fi alături atunci când va sta pe tron. Dar ai Săi nu vor fi altceva decât oameni, deşi, curând, în trupuri de glorie, ca al Hristosului înviat. Prin urmare, ca să rămână cu ei, va rămâne Om pentru totdeauna, dar Om glorificat, ca şi ei. Harul devine ameţitor! Căci Cel ce a ales să rămână Rob-Om este nimeni altul decât Stăpânul Domnul; şi nu un înger, ci un Om va stăpâni universul, iar noi alături de El, Domnul şi Mântuitorul nostru. Da, atunci Împărăţia Lui va fi de aici, dar va fi mai mult decât atât, va fi cerească, ca şi ai Săi, cereşti atunci şi cu trupul, nu doar cu duhul şi cu năzuinţa, ca acum în lumea lui Pilat şi a lui Caiafa. Va fi aievea ca la înălţarea Domnului Însuşi, la 40 de zile după înviere, într-un contrast izbitor cu ce înseamnă astăzi „a zbura“. Atunci

„un Om ceresc pornea la drum, fără motoare, fără fum, fără pufniri de nor fierbinte; 

… nu se mişca un strop de lut, nu tresărea o frunză-n zare, Se înălţa spre absolut

Cel mai slăvit cosmonaut, dar fără spasm şi reactoare.

Şi omul binecuvânta, iar fraţii Săi, cei unsprezece,

vedeau în ochii Lui o stea

sau poate o lacrimă era,

ei nu ştiau ce se petrece“.

Ai ghicit, sunt versurile aceluiaşi poet, acum la Domnul.

Va reveni aşa cum a plecat, fiindcă Îşi iubeşte soţia şi copiii, iar planul divin nu înseamnă numai recuperarea oilor pierdute, pocăinţa răzvrătiţilor şi plătirea preţului pentru iertarea păcatelor lor, ci aducerea celor cândva muritori în gloria învierii Domnului şi a dragostei de nepătruns dintre Fiul veşnic şi Tatăl veşnic, în duioasa armonie perfectă a Duhului cel Sfânt, Duhul cel veşnic, Duhul slavei. Este mult peste puterile minţii noastre de acum.

Ce este şi mai uimitor pe acea pagină sfântă scrisă acum 3.500 de ani este că imediat deasupra tronează cele zece porunci date de Dumnezeu pe Sinai; porunci drepte, fără îndoială, dar care nu au putut aduce decât dreapta condamnare pentru un păcătos ca mine. Iar El, Domnul, care a dat acele porunci, ştia aceasta prea bine. De aceea, alături de lege, a pus şi unica posibilitate de satisfacere a cerinţelor ei: propria Sa întrupare ca Om-Rob, moartea şi apoi învierea Lui ca Om în glorie. Miracol al Sfintelor Scripturi! Numai cei care nu le cunosc se pot îndoi de inspiraţia lor divină, căci astfel de sensuri profunde se află pe fiecare pagină, la fiecare pas. Mă voi cufunda oricând bucuros în parfumul lor de eternitate!

Ne apropiem de aeroport. Pilotul a scos trenul de aterizare. Privesc prin hublou elicea cu şase pale. Mă întreb câţi dintre pasageri, grăbiţi să ajungă acasă, la copii, se gândesc la clipa când vom pleca de pe pământ pentru a nu ne mai întoarce niciodată pe el aşa cum am plecat. A fost încă o aterizare reuşită, obişnuită, deja banală, pentru că au fost oameni care au iubit zborul, atunci când asta cerea temeritate. Ce simt oare când zbor? Cât sunt sentimente deşarte de înălţare şi cât e suspinul după ceea ce va veni? Ce binecuvântare să priveşti lumea prin ochii Domnului! Va fi curând, simt şi aud acea clipă; dar fără spasm şi reactoare.

Te întrebi poate de ce n-am spus nimic despre învierea în sine, de ce am trecut peste acest eveniment constatând doar efectele şi realitatea, autenticitatea lui. Cei care cunosc Scriptura vor observa cu uşurinţă că n-am făcut decât să urmez descrierea ei. Nu se spun multe despre înviere, în afară de faptul că au fost implicate toate cele trei Persoane ale Divinităţii: Tatăl, cu nemaipomenita Sa putere, Fiul veşnic care a ridicat El Însuşi templul trupului Său dărâmat de oameni cu câteva zile mai devreme, şi Duhul etern, pentru a dovedi divinitatea Aceluia pe care moartea nu L-a putut reţine. Cum anume s-a produs evenimentul, nu ştiu; nici n-am avea cuvinte pentru a descrie aşa ceva, nici măcar percepţia intelectuală şi spirituală. Căci dacă ea ne-ar putea călăuzi până în această taină, probabil s-ar naşte şi cuvintele pentru a exprima cele percepute; asta dacă i-ar fi îngăduit cumva unui muritor să le rostească…

Nu se spun multe despre înviere, dar ni s-a dat să privim în stâncă după ce piatra a fost dată la o parte, iar ceea ce a rămas acolo, ca semn, vorbeşte cu putere despre ceea ce ştim că este adevărat în modul cel mai divin cu putinţă: învierea Domnului.

Nu se spun multe despre înviere, tocmai pentru că este autentică şi nu are nevoie de explicaţii convingătoare, cât mai detaliate şi mai coerente, pentru a deveni credibilă. Învierea ni s-a lăsat ca o taină sfântă pe care o putem desluşi la nivelul nostru prin semnele pe care le-a lăsat printre noi. Semne puţine, e drept, dar suficiente pentru un suflet sincer. Dezertorii s-au pierdut de mult pe drumul greu către adevărurile Bibliei.

Dacă vom intra în mormântul gol, ca Petru şi Ioan în duminica oricărui început, o vom face ca şi cum n-am fi intrat acolo; vom păşi ca şi cum n-am călca pământul cu talpa picioarelor. Vom atinge giulgiul doar cu privirea, sub blânda licărire a luminii datorită căreia nu mai suntem orbi. Totuşi, deşi vom lăsa totul aşa cum am găsit, noi înşine nu vom mai fi la fel când vom ieşi de acolo, căci, spre deosebire de ucenici în ziua dintâi, intra-vom în însemnele tainei ca unii care L-au întâlnit deja pe „Grădinar“. Iar dacă nu este aşa, ruga-te-voi, prietene, aşteaptă-ne afară, căci omul în Adam nu poate respira în acel loc. Şi ştii bine că nu vorbesc despre un loc fizic, pe care oricum nu-l mai ştie nimeni cu certitudine, ci despre ceea ce se află în duh dincolo de piatra rostogolită. Iar pe aceia care, cu conştiinţa deschisă, doresc să-L vadă, îi va găsi El Însuşi în modul cel mai simplu şi mai surprinzător, după ce va fi lucrat pocăinţa în inimile lor. Nădăjduiesc deci să ne întâlnim curând înăuntru, laolaltă cu pocăiţii, acolo unde omul natural n-ar vedea decât piatră care i-ar umple chipul de uimire, nicidecum inima de închinare.

Aici e linişte. Respiri, dar nu-ţi auzi suflarea. Seamănă mult cu zborul cosmonautului fără reactor, chiar fără foşnet de aripi, fiindcă, nu-i aşa, dacă te atrage cerul, nu ai nevoie de aripi pentru a te desprinde de pământ. Pe jos zac neputincioase fâşiile de pânză care I-au înfăşurat trupul. Sunt tot atât de nemişcate cum le-a găsit Ioan şi cum le-a statornicit pentru totdeauna pe paginile Evangheliei acum două mii de ani; fâşii de pânză, cochilie de acum inutilă, pe veci goală, semn al frontierei dintre moarte şi ceea ce este dincolo de ea pentru marele Biruitor şi pentru toţi ai Săi; semn al faptului că paharul amar a fost băut până la fund de către El, Înainte-Mergătorul; fâşii zăcând pe jos ce sunt, pentru ochii credinţei, capătul de parâmă de pe malul de acum; dar parâma este ancorată deja în lumea care va veni, în ceruri. Fâşiile de pânză, cochilie goală dar intactă, ca un pachet nedesfăcut din care s-a sublimat conţinutul, căci trupul de înviere este de altă sorginte decât pânza însăşi. Este ceva uimitor şi minunat, pentru că nu ţine nici de lumea aceasta, nici de cealaltă, ci de cea care va veni, căreia îi este dovadă, trâmbiţă şi steag; uimitor pentru oameni, căci putea fi văzut şi atins, şi purta (oare va înceta vreodată să le poarte?) semnele cuielor în mâini şi semnul suliţei în coasta străpunsă; uimitor pentru îngeri, care n-au înţeles cum se face că muritorii caută în mormânt pe Cel ce este viu. Văzuseră, bineînţeles, taina întrupării, atunci când au privit din ceruri spre iesle. Era pentru prima dată când îşi priveau Creatorul. Dar aici era altceva, era începutul celei de-a doua creaţii. De altă sorginte spun, nu doar decât pânza şi piatra, ci decât orice existase până atunci. Cel care este Dumnezeu şi de bunăvoie a devenit Om pentru a ne mântui, Cel care a fost Om perfect, care n-a făcut păcat, care n-a cunoscut păcatul şi în care nu s-a găsit păcat, Se afla de-acum dincolo de moartea în care a intrat pentru a ne elibera. Îmi văd cuvintele strivite de povara sfântă şi glorioasă pe care, oricum, n-ar fi putut-o purta. Numai El, Domnul, poate aşeza slovele după priceperea-I divină ca să stea ca o boltă peste care se aştern grele, deşi fără trup, adevăruri ce sunt mai presus de cuvinte; şi nu numai de cuvinte… Iar El, Omul glorificat, S-a descris pe Sine către ucenicul care odinioară obişnuia să se plece cu capul pe pieptul Lui. I-a vorbit în întâia viziune a Apocalipsei în cuvinte perfect rânduite ce poartă fără putinţă de naufragiu esenţa a tot ceea ce este, a fost şi va fi: „Nu te teme, Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, dar iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“. Este începutul, căci este Dumnezeu înainte de orice ar putea vreo făptură să conceapă ca punct zero. Este Cel de pe urmă, pentru că este Părinte al eternităţii, cea care va veni, dar care, ca şi El, este dintotdeauna. Iar asta pentru că El este dintotdeauna. Este, prin urmare, Cel ce este, căci doar El Se numeşte „Eu sunt“. Ar mai fi oare ceva de adăugat la asta? Ar mai fi nevoie de alte cuvinte, dincolo de cele prin care eternitatea înconjoară timpul pe dinainte şi pe dinapoi punându-şi mâna peste el? Dacă mai există astfel de cuvinte, atunci ele exprimă o glorie vrednică să stea alături de „Eu sunt“, cuvinte pe care numai Omul glorificat le poate adăuga vorbind despre Sine în auzul nostru, al celor care în lumea de acum trăim cu speranţă. El, Cel care este dintotdeauna şi pentru totdeauna viaţa veşnică şi sursa ei, Se defineşte ca „Cel viu”. Viu ca Om, căci Dumnezeu este, simplu, fără a avea vreo legătură cu moartea, plata păcatului nostru; dar viu pe un teren pe care moartea este pentru totdeauna apusă.

Da, Scriptura nu vorbeşte mult despre înviere, ci despre gloria Celui ce este viu. El dă greutate evenimentului, şi nu invers, El care este viaţa alor Săi, viaţă ascunsă împreună cu El în Dumnezeu Însuşi. Asta e lumina pe care o vezi în ochii lor şi pe care niciun nepocăit n-o poate înţelege, deşi îl tulbură până în străfunduri. Lumină divină purtată pe pleoape încă muritoare, far al dragostei spre iertare către cei încă răzvrătiţi.

Ai păşit înăuntru, sau ne aştepţi încă la intrare? Piatra de la gura mormântului n-a rostogolit-o Domnul ca să iasă, ci îngerii, ca să putem intra noi.

În locul unde fusese pus capul lui Isus, şade împăturit giulgiul ce I-a acoperit faţa. Nu S-a grăbit să iasă ca un întemniţat căruia i se redă libertatea, ci Şi-a luat răgazul de a lăsa totul în acea rânduială minunat grăitoare pentru toţi cei de aceeaşi natură cu El, pentru toţi cei născuţi din nou. Nici nu avea de ce să Se grăbească, oricum cheile sunt la El şi zilele morţii sunt numărate.

Şi pocăiţii plâng la înmormântări, dar lacrimile lor sunt perle, culese fiecare cu grijă în burduful Domnului. Le vor fi odată şirag de glorie pe frunţile pe veci schimbate, şirag împletit chiar de El, cu aceleaşi mâini străpunse cu care îi va fi purtat în vremea pribegiei lor, aceleaşi care au luat un peşte fript şi un fagure de miere pentru a le mânca înaintea celor ai Săi, în seara aceleiaşi zile, duminica oricărui început. Nu pentru că I-ar fi fost foame, căci foame nu-I va mai fi Domnului niciodată, ci ca să ştim că trupurile de glorie sunt la fel de reale ca solzii şi ca mierea, deşi dincolo şi mai presus de forţe şi de structuri.

* * *

Vei şti deci, prietenul meu de sub stele, că nu ţi-am scris pentru a te tulbura, ci pentru a-ţi striga să te opreşti şi să faci cale întoarsă. Domnul vrea să-I fii şi tu alături când va găsi cu cale să oprească timpul şi să regenereze toate lucrurile. Nu mă întreba cum va face asta. Ţi-am mai spus: nu contează cum, ci Cine. El este lumina care ţi-a păzit paşii şi gândurile în toate clipele, fie vesele, fie triste, fie ştiute, fie neştiute de inima ta. Şi El aşteaptă de la tine expresia ţâşnind printr-o inimă sinceră dintr-o conştiinţă adusă la viaţă: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul“. Inima ta, asta vrea de la tine, pentru fericirea ta veşnică; nu-ţi poate cere mai puţin, nu-I poţi da mai mult!

Iosif

Mi-a plăcut de mic cartea Genezei, întâia carte a Bibliei. Are atâtea personaje ce pot aprinde imaginaţia unui copil: Abel, Enoh, Noe, apoi Avraam, Isaac, Iacov şi, la urmă, Iosif şi fraţii săi. Despre unii se spun puţine lucruri, despre alţii se vorbeşte pe pagini întregi. Unele istorisiri te ţin cu sufletul la gură până le afli sfârşitul. Este aşa de uşor să vorbeşti unui copil despre acele lucruri. Când m-am făcut mare am înţeles că Geneza, cartea începuturilor, este un miez, o sămânţă, ce conţine în imagini uimitor de exacte toată istoria pe care parcă o prefaţează. Geneza, cu lumina ei de după-amiază caldă de vară, cu afirmaţiile ei simple şi absolute despre o vreme ce ne scapă, o vreme căreia nu i-au supravieţuit decât opt suflete care au trecut prin apele potopului, prin credinţă… Geneza, cu descrieri simple, precise, despre ginţi şi naţii, Geneza, cu istoria începuturilor de după Babel, Geneza, cufărul cu amintiri de pe vremea când învăţam să mergem. Între istorisirile ei este una ca o bijuterie ştearsă de praf, căci mulţi au fost cei care au privit-o, au atins-o, au învăţat-o de mici aproape pe dinafară: istoria lui Iosif. Era al unsprezece-lea fiu al lui Iacov, el însuşi nepotul lui Avraam, părintele tuturor celor care au spus „Amin!“ la cuvintele Domnului. Era, şi asta conta cel mai mult, întâiul-născut al soţiei iubite, al aceleia pentru care Iacov a trudit paisprezece ani în slujba socrului său. Trecuseră însă de atunci şaptesprezece ani, iar Rahela cea iubită murise, dând naştere celui de-al doilea fiu, Beniamin, al doisprezecelea şi ultimul fiu al lui Iacov. Iosif era însă cel rânduit să poarte, deşi nu era întâiul-născut, tot tezaurul promisiunilor divine încredinţate de Dumnezeu celor care erau atunci doar o ceată de rătăcitori. Iosif, cel iubit de tatăl său, căci urma să poarte spre zări tot ceea ce de atunci încoace obişnuim să numim speranţă. Iosif, căci numai el dintre toţi fraţii preţuia cu adevărat acele lucruri sfinte, era rânduit să aducă împlinirea, nu doar pentru el, ci şi pentru fraţii săi. Tatăl său i-a făcut o haină pestriţă – am zice noi, multicoloră. Era cu adevărat altfel decât ceilalţi, iar tatăl său a vrut ca asta să se vadă şi în afară, ca şi cum ar fi fost prea dureros să-l privească cineva ca fiind doar unul dintre fraţi. Nu vreau să spun că istoria de atunci este o reproducere exactă a ceea ce s-a întâmplat şi încă se mai întâmplă cât navigăm prin timp. Nici nu poate fi, căci imaginile proiectate ca umbre nu pot niciodată să redea perfect trupul care le produce. Totuşi, dacă intuieşti conturul, poţi distinge ceva din realitatea de dincolo de el. Iar dacă te-ai întâlnit cu „Grădinarul“, Îl vei vedea de atunci încolo pe fiecare pagină a Scripturii, căci totul vorbeşte despre El. El este Fiul iubit al Tatălui, altfel decât fraţii Săi, singurul în care sunt „Da“ şi „Amin“ toate făgăduinţele lui Dumnezeu. El este singura noastră speranţă. Ruină şi întuneric e viaţa fără El! A purtat întotdeauna o haină specială, ce s-a desluşit clar privirilor noastre atunci când Tatăl a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea“. Nu mă prea pricep la gramatică, dar ştiu că verbul din greacă înseamnă deopotrivă trecut, prezent şi viitor. Fiul veşnic, Copilul din iesle, Robul ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce, la fel ca şi Omul din glorie, El, una şi aceeaşi persoană, este plăcerea Tatălui dincolo şi independent de timp, deşi cuprinzându-l, aşa cum o perlă se formează în jurul unui fir de nisip. A coborât însă atât de jos şi a fost în toate asemenea fraţilor Săi, cu excepţia naturii păcătoase. Ţi-aduci aminte de fiul stăpânului, rob de bunăvoie?

Şi lucrurile păreau să continue aşa, cu Iosif lângă Iacov şi cu fraţii lui departe, cu gândurile doar la prezent, la mâncare, la îmbogăţire, neîndoielnic şi cu gândul la haina pestriţă pe care fiecare şi-ar fi dorit-o, dar de care erau străini din punct de vedere moral. Zece fraţi plini de ură, căci Beniamin era prea mic pentru toate acestea. Zece fraţi pe care invidia şi ura faţă de cel drept în toate căile lui i-a condus până la tentativa de omor. Îi judecăm pe bună dreptate pe fraţii săi, evrei ca şi el. Sunt la fel ca cei care strigau în urechile lui Pilat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!“. Ce s-ar fi ales de ei dacă dispărea Iosif? L-am răstignit pe Singurul care putea să ne salveze. Mai ai îndoieli cu privire la inspiraţia Scripturii? Ascultă mai departe istorisirea celor petrecute acum aproape patru mii de ani, pe vremea când se dăinuiau imperiile din sud, căci despre Europa nu se putea spune… mai nimic.

Fraţii lui Iosif se îndepărtau tot mai mult de tatăl lor, nu doar moral, ci şi fizic. Nu se mai simţeau bine în prezenţa bătrânului. Prea multe reguli, prea multe porunci. Voiau să-şi clădească viaţa în libertatea de a păcătui, căci ce altceva este neascultarea? Aveau din belşug ce să mănânce, că doar păşteau turma tatălui lor; iar zilele păreau a trece indiferente ca o călătorie absurdă spre aiurea. De o vreme însă, fraţii nu mai veniseră acasă cu turma, iar tatăl, plin de dragoste, îl trimite pe cel preaiubit să-i caute. Nu putea să le arate o dragoste mai mare. Aici, din nou umbra parcă se suprapune perfect peste realitate, „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“. Nu i-a găsit la Dotan, unde ar fi trebuit să fie, ci a coborât mai jos după ei, la Sihem, la fel cum Isus din Nazaret nu i-a găsit pe fraţii Săi, evreii, acolo unde s-ar fi cuvenit să fie potrivit legii date pe Sinai, ci i-a găsit jos, mult mai jos. L-au primit cu ură şi nicidecum cu un semn al dragostei şi s-au gândit să-l omoare. Ar fi făcut-o, dacă n-ar fi intervenit providenţa divină: trecea tocmai atunci şi tocmai pe acolo o caravană a unor ismaeliţi, verii lor de gradul doi, dar care nu mai aveau nicio legătură nici cu Dumnezeu, nici cu făgăduinţele Lui. Iar fraţii, cei zece, s-au gândit că cel mai bine este să-l vândă pe Iosif ca să fie dus rob în Egipt. Au încasat (bucuroşi?) douăzeci de arginţi - poate sunt chiar monedele pe care le vezi la British Museum, la etaj -  arginţii aflaţi la putere timp de milenii, până să se inventeze bani mai sofisticaţi; arginţi, la fel ca cei pe care i-a încasat Iuda de la preoţi când L-a vândut pe Domnul.

În Egipt nimeni nu vedea în el un prinţ al cerurilor. Nu era nici prea voinic la cei şaptesprezece ani. A fost suficient să i se încredinţeze însă lucrările cele mai mici, ca să se vadă că totul prospera în mâna lui. Curând a ajuns intendentul casei stăpânului care-l cumpărase, al lui Potifar, şeful, cum se zice acum, Serviciului de Pază şi de Protocol al Faraonului. Era, cum ar veni, omul de încredere al omului de încredere al celui mai puternic om al lumii de atunci. Dar ceea ce-l făcea să fie cu adevărat mare era nu stăpânul pământesc, oricum vremelnic şi ca stăpân şi ca suflare, ci Cel ceresc, care-l purta oriunde s-ar fi găsit, care-l purta pe braţe când îi era drumul mai greu şi dorul de casă mai sfâşietor, Dumnezeul pe care Iosif îl purta în inimă şi care, iată, binecuvânta casa lui Potifar, datorită lui Iosif. Nu ştiu cum şi dacă le va fi vorbit despre Dumnezeu celor pe care îi avea sub stăpânire sau stăpânilor lui. Dar e sigur că toţi au văzut că este altfel. Iar atunci când va fi fost întrebat despre purtarea lui, le-o fi vorbit idolatrilor despre Dumnezeul cel viu şi adevărat. Nu, nu era, simplu, ideea de monoteism; nu era vorba de a abandona multitudinea de chipuri de animale la care se închinau ca să adore, de exemplu, soarele. Ci Iosif le vorbea despre Creatorul soarelui, şi al universului pe care nici azi nu-l putem cuprinde nici măcar cu gândul. Iosif venea dintr-o altă lume, faptele şi vorbele lui arătau clar acest lucru. Era tânăr, frumos, inteligent, deosebit de toţi ceilalţi, el, cel venit de niciunde. Iar soţia stăpânului a pus ochii pe el.

E tare curioasă combinaţia de patimă şi viclenie la o femeie. Clar că între ea şi soţul ei ceva nu mergea; sau poate nu mergea mai nimic. Însă căsătoria nu poate fi pur şi simplu părăsită. Doar şobolanii încearcă să facă asta când corabia ia apă. Totuşi, atât de mulţi dezertează şi cu atâta uşurinţă! Probabil că dificultăţile sunt mari, cât Goliat, dar atunci ar trebui să simtă, în sfârşit, că au nevoie de eroul cu păr bălai şi cu faţa frumoasă, adică de un David, de cel adevărat, de Cel care intervine tainic atunci când pământenii strigă către El. Vorbesc despre Domnul şi simţi probabil din nou că-mi tremură vocea. În faţa sabiei Lui se pleacă Diavolul, Moartea şi Locuinţa morţilor; cu atât mai neputincioşi pieri-vor monştrii morali plăsmuiţi din minciună, din neîncredere, din patimă şi din cuvinte nebune care, dacă ar fi fost înghiţite la timp de raţiune, n-ar fi produs răni inutile. Căci adevărul alungă minciuna, iar odată cu ea piere şi neîncrederea, cea mai mare piedică în calea împăcării. Patimile se vor topi la umbra coastei străpunse de suliţa romană; se vor topi ca nişte meduze hidoase scoase pe uscat. Nu doar că nu vor mai avea atracţia pe care o exercitau în apa iluziilor, dar le vei vedea în lumina adevărului, asta, bineînţeles, dacă nu eşti un dezertor. Da, dezertorii se complac în băltoaca cu meduze, al căror trup inform este sugestiva imagine a viitorului pe care-l poate clădi cineva pe infidelitate. Ceea ce i-ai făcut tu azi soţiei îţi va face ţie mâine amanta. Eşti chiar atât de naiv? Sau poate ar trebui să spun altfel, căci prostia se însoţeşte repede cu patima şi cu viclenia: e exact soţia lui Potifar.

Iosif însă face faţă ispitei, fiindcă trăia cu Dumnezeu. A fost credincios Stăpânului ceresc, Celui care a creat căsătoria, şi celui pământesc, căruia parcă nu-i păsa de ea; credincios şi biruitor asupra păcatului care-l ispitea pe dinăuntru în timp ce stăpâna nu-i dădea pace. Aici e doar o palidă imagine a Celui care, venit ca Om, a fost ispitit în toate felurile, căruia Satan nu i-a oferit ceva, ci totul, adică tot ce are el: lumea de acum. Iar Domnul, Cel care a fost Singurul fără păcat în fiinţa Sa, a grăit divin de simplu şi totuşi potrivit locului de rob pe care-l luase: „Înapoia Mea, Satan“. Lui, Celui Sfânt, păcatul nu-I producea decât dezgust. Cu un singur cuvânt a dovedit înaintea tuturor fiinţelor inteligente pe care le crease că exista printre noi un Om perfect, pe care Diavolul nu are cu ce să-L ispitească. Cu Iosif, lucrurile stăteau altfel, fiindcă el era exact ca noi, adică păcătos pe dinăuntru; dar un păcătos care a ales să asculte de Dumnezeu: un biruitor prin har.

Ar fi vrut să-i sărute părul, dar nu ei, meduzei, ci soţiei lui. Dar ea nu-i fusese încă dăruită; şi aştepta cu răbdare şi cu un sentiment pe care-l ştia doar el când se cufunda în mantia Domnului. Fiecare avem de înfruntat tirania desfăşurată la vreun Termopile mai vechi sau mai nou. Biruitorii vor sta acolo înfruntând ispitele până le va fi dăruită fiecăruia dintre ei minunea cu păr lung şi ochi blânzi, ea care parcă vine de atât de departe… Aşa o aştepta Iosif, nu cu nerăbdarea răzvrătirii, ci cu liniştea dragostei tăcute, dar care creşte, clădindu-se, zi după zi. Meduzei nu i-a spus nimic din toate acestea. Oricum, ea nu putea înţelege cum e să aştepţi şi să primeşti totul din mâna Domnului, fiindcă ea îşi construise viaţa pe ce putuse apuca şi, deşi avea probabil unghiile roşii de sângele prăzilor din trecut, era tot atât de nesătulă ca moartea. Era, nu mă îndoiesc, ea însăşi înşelată de duşmanul lui Dumnezeu şi al oamenilor, de Şarpele cel vechi, de cel care este de la început mincinos şi tatăl minciunii. Sărmanele familii fără Dumnezeu! Sărmane suflete rătăcite îndreptându-se într-o goană nebună şi hotărâtă spre iad, culegând din mers, cu ochii scăpărând de pofte, bucăţi dintr-o lume ce se prăbuşeşte sub greutatea propriei răzvrătiri; bucăţi inutile dintr-o carcasă care oricum s-a spart din izbitura cu eternitatea; bucăţi puse de-a valma într-o desagă de amintiri ce nu vor fi altceva decât regrete eterne, prea târzii, în iadul fără structuri. Şi vor fi singuri pentru eternitate, faţă-n faţă doar cu conştiinţa care-i va acuza, neîmblânzită, arzătoare, sfredelitoare. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, aşa cum a descris chiar Domnul locul ce ni se cuvine, dar de care ar vrea să-i scape pe toţi oamenii. Cât de răzvrătit trebuie să fii ca să întorci spatele chemării Mielului jertfit şi să-ţi alegi cu înverşunare iadul!

Stăpâna care-l ispitea pe Iosif fusese şi ea odată o fetiţă cu ochi veseli şi curioşi. Nu mă îndoiesc că existau multe lucruri bune ce se puteau spune despre ea. Există foarte puţini oameni răi cu totul, răi în absolut toate privinţele; însă vina ei nu se socotea nicidecum punând lucrurile în balanţă: câte bune, câte rele. Vina ei e doar aceea că nu s-a pocăit atunci când Iosif i-a vorbit despre Dumnezeul care vede tot şi ai Cărui ochi sunt prea sfinţi ca să poată privi păcatul. Mângâierile ei nu i-ar fi adus nicio bucurie dacă din braţele ei n-ar mai fi putut privi spre Domnul, spre Cel ale Cărui oracole le ascunsese în adâncul inimii încă de când era copil. Căci el, prinţul-rob, nu avea pe nimeni altul în cer şi, de câtăva vreme, nici pe pământ. Dumnezeu era tot ce-i mai rămăsese. Binecuvântată fii, suferinţă!

A ajuns în închisoare după ce meduza şarpelui i-a înscenat vina, lui, cel prea curat ca să ştie să se ferească de viclenie. Indiferent sub ce pretext, atât pe vremea lui Potifar, cât şi pe vremea lui Pilat, cel drept trebuia eliminat. Mai bine să plece şi să ne lase în pace cu misterele şi cu mizeriile noastre! Cei ce gândesc aşa nu numai că merg spre iad, dar nici în lumea asta de care se agaţă cu disperare nu vor fi fericiţi, căci fericirea înseamnă să cânţi în suferinţă cu ochii pironiţi nu spre o speranţă vagă de mai bine, ci spre Singurul care va aduce cu adevărat eliberarea.

A fost aruncat în temniţă şi va fi strigat din adâncul inimii către Cel spre care privea de i se topeau ochii: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“. Aici, vezi, e altă diferenţă între umbră şi realitatea pe care o prefigurează. Căci Cel cu adevărat părăsit de Dumnezeu în clipa marii confruntări a fost doar El, Domnul şi Mântuitorul, expresia supremă a dragostei, viaţa veşnică şi totodată sursa şi dătătorul ei. Iosif a stat doi ani în închisoare; Domnul, doar trei zile în mormânt. Diferit şi totuşi asemănător, impunând din nou conştiinţei obişnuite cu culmile abrupte efortul de a cugeta. Fiindcă în închisoare Domnul l-a binecuvântat, încât a ajuns, ca peste tot unde era pus, mâna dreaptă a şefului; a ajuns el, cel închis, să ţină cheile închisorii - oare cine ţine cheile morţii? Ştii ce spun, nu-i aşa? E prea exact ca să fie întâmplare, mai ales că Biblia e plină de astfel de „exactităţi“. Ascultă mai departe.

Întemniţaţi de rang înalt, persoane apropiate faraonului, dar căzute, cel puţin pentru un timp, în dizgraţie, au avut vise care i-au tulburat. Era vorba de paharnicul şi de brutarul împăratului.

Visele se nasc din mulţimea grijilor. Mai totdeauna este aşa. Problema e că nu absolut întotdeauna. Poate tocmai de aceea ne tulbură. De obicei când ai un vis îl spui celor apropiaţi, să vezi ce cred şi ei despre asta. Ce te faci însă dacă şi cei apropiaţi au avut vise asemănătoare, chiar în aceeaşi noapte? Atunci nu-i mai zici întâmplare, ci premoniţie. Sincer să fiu, nu contează cum i s-o fi zicânând, dar e evident că visul în cauză e mai mult decât un simplu vis. Aşa s-a întâmplat cu cei doi despre care vorbeam. Amândoi au visat vise despre ei şi despre faraon. Amândoi purtau câte ceva: unul struguri, altul pâini, după specificul meseriei lor. Şi în ambele vise era ceva legat de cifra trei. Şi cum între ei se afla omul lui Dumnezeu - căci credinciosul evlavios va fi întotdeauna cunoscut şi recunoscut de cei din jur, privit cu un amestec de teamă şi admiraţie, deşi tratat cu dispreţ adesea din cauza blândeţii lui - s-or fi gândit că e bine să-i istorisească şi lui visele acelea. Nu i-au spus-o de la început, dimineaţa, dar el i-a văzut trişti şi, cu un instinct de păstor deloc disimulat, i-a întrebat despre ce e vorba. Aşa a aflat despre visele lor, despre tulburarea lor cauzată şi de concomitenţa viselor, care veneau asupra unor oameni aflaţi în necaz şi, în plus, în nesiguranţă cu privire la viitor.

Dumnezeu vorbeşte omului în multe feluri, însă, cel mai adesea, omul nu ia aminte. Curând ajunge insensibil şi incapabil să înţeleagă mesajele divine.

Dumnezeu vorbeşte în creaţie. Nu trebuie să fii om de ştiinţă ca să înţelegi că structurile nu pot proveni din haos. În plus, dacă haosul, întâmplarea oarbă, a făcut ca tu să te naşti, înseamnă că tot ceea ce eşti e condamnat să fie fără noimă. Ai fost şi vei fi nimic, iar acum ai ghinionul, sau norocul, să exişti, căci gândeşti; gândeşti la origini şi la destinaţii, adică la nimic şi la nimic. Eşti un mare nimeni gândind profund la nimic, dacă Dumnezeu nu există. Dacă însă provii din mâna Creatorului, atunci suprema-ţi împlinire – şi singura deplină – e să ajungi lângă inima Lui. Mă întreb de ce a creat atâtea celule, atâţia atomi, atâtea flori şi atâţia fluturi. De ce totul se numără cu zerouri multe, când putea crea un univers mic, în care nimic să nu semene cu nimic, nici o constantă a vreunei legi a fizicii să nu fie în relaţie cu vreo alta; un univers în care stele să fie cu zecile, nu cu… poate ştii tu, că eu m-am pierdut. Oamenii văd cu toţii aceste minuni şi totuşi majoritatea se întreabă „cum“, nu „cine“.

Dumnezeu vorbeşte şi conştiinţei. Gândurile care ne frământă sunt o expresie clară a faptului că gravităm în jurul unui centru moral pe care o conştiinţă bună, adică funcţională, îl va recunoaşte întotdeauna, indiferent de numele pe care i-l va atribui. Iar gândurile nasc vise. Uneori deci, cum spuneam, visele sunt rodul gândurilor, gânduri care fie se învinovăţesc, fie se dezvinovăţesc între ele. Alteori însă, visele sunt înştiinţări cereşti ca să-l abată pe om de la rău şi de la pieirea veşnică.

Iosif cunoştea el însuşi aceste înştiinţări, aceste dezvăluiri ale viitorului, căci visase pe când era încă acasă că viitorul lui va fi glorios. Nu ştia el să spună când anume va veni acel viitor, dar ştia că va fi aşa. Şi mai ştia că dacă un vis e de la Dumnezeu, atunci trebuie să cauţi explicaţia la El, şi nu la vrăjitori sau astrologi. Cei doi însă nu ştiau prea multe despre Dumnezeu. Fundamentul gândirii lor nu era providenţa, ci superstiţia. Să nu-i dispreţuieşti. Tu, de exemplu, eşti gata să recunoşti că Domnul e Cel ce te-a păzit, te-a binecuvântat, ţi-a dat tot ceea ce ai, te-a înconjurat întotdeauna cu dragoste ca să te atragă la El? Ateul superstiţios e un om tare chinuit.

Dumnezeu mai vorbeşte prin împrejurări. Mi-aduc aminte de prietenul meu atunci când îi mergea bine. Avea bani într-o lună cât aveam eu pentru doi ani. Seara era la bal şi la biliard, iar ziua dormea, flămând de dorul după seara următoare. Atunci când, melancolic, devenea disponibil pentru o discuţie despre Dumnezeu, se deda la speculaţii atât de bine ţesute, încât mintea i se încâlcea în ele. Apoi venea, cu minte cu tot, spre mine, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Acum na!, descurc-o! Ce mai zici faţă de toate aceste argumente?“. Ani buni mai târziu, la vremea celui dintâi seceriş, era cu mâinile goale. Ar fi rămas fără absolut nimic dacă n-ar fi intervenit în bunătatea-I inconfundabilă Dumnezeul pe care acum nu mai îndrăzneşte să-L nege, dar pe care nici nu e gata să-L asculte. De aceea nu are nicio certitudine cu privire la viitor, fie el ceresc sau pământesc; incertitudine ce îi este esenţă a nefericirii; incertitudine, rod al necredinţei şi al neascultării.

Dar Dumnezeu decide uneori să ne vorbească prin vise. Cel care nu a ascultat însă glasul divin nici în conştiinţă, nici în creaţie, nici în împrejurările evident neîntâmplătoare, va fi oare capabil să înţeleagă visele? Nu îi vor fi ele o povară în plus la o superstiţie şi aşa prea apăsătoare? Dar tocmai o astfel de apăsare este necesară ca să-l determine, în sfârşit, să caute răspunsuri la Dumnezeu.

După trei zile, paharnicul a fost repus în funcţie în prezenţa faraonului, iar brutarul a fost spânzurat, exact aşa cum explicase Iosif, prinţul ceresc, omul lui Dumnezeu, necunoscut până atunci, respectat în clipa cea grea, uitat imediat după aceea. Abia după doi ani şi-a adus aminte paharnicul de Iosif, şi asta doar pentru că Domnul a găsit cu cale să tulbure prin vise chiar somnul lui faraon.

O lume întreagă a fost pusă în mişcare atunci când Domnul a vrut să-l înalţe pe Iosif. Totuşi, începutul acestei lucrări a fost cel puţin bizar. Faraon a visat că după şapte vaci ce ieşeau din Nil, frumoase şi grase, se suiseră alte şapte, slabe şi urâte, care le-au înghiţit pe primele de nici nu se cunoştea că au ceva în măruntaie: rămăseseră la fel de sfrijite şi de urâte. Şi în aceeaşi noapte a avut un al doilea vis: şapte spice frumoase, şi după ele alte şapte spice, urâte, care le-au înghiţit pe primele. Asta a fost tot. Îndată ce a fost chemat Iosif, monarhul a primit şi interpretarea pe care ai lui înţelepţi fără Dumnezeu nu i-o putuseră da. Vor fi şapte ani de belşug urmaţi de şapte ani de foamete. O interpretare la fel de simplă ca visele, la care Iosif a adăugat că, din moment ce au fost două vise în aceeaşi noapte, lucrul este hotărât şi se va împlini îndată. Şi cum faraon privea uimit la acest necunoscut ce se prezenta atât de sigur şi totuşi atât de decent în smerenia lui, Iosif a adăugat propriile propuneri, căci, atunci când Dumnezeu vorbeşte, omul se cuvine să ia aminte şi să facă ceea ce este drept. A şti ce este visul şi a nu face nimic e pură nebunie. Se cuvenea ca în primii ani să se strângă în grânare special construite toate bucatele ce vor prisosi – şi aveau să fie din belşug – pentru a putea fi folosite în anii de secetă. Faraon realizează îndată că în mâna unui singur om poate izbuti un astfel de plan grandios întins pe paisprezece ani: în mâna lui Iosif. Şi astfel, prinţul-rob întemniţat ajunge stăpân peste toate – bineînţeles cu excepţia celui ce-i dăduse totul în stăpânire. Aici faraon este o imagine a Tatălui care-L înalţă pe Fiul Său spre a fi Cel prin care să fie salvată omenirea. Căci „Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului“. Pe lângă stăpânirea universală, Iosif mai primeşte şi o soţie. Detaliile sunt prea exacte ca să nu-mi atragă atenţia. După ce a fost respins şi vândut de ai Săi, aruncat în închisoarea morţii, Domnul a fost înălţat în glorie şi a primit autoritate asupra tuturor lucrurilor. În plus, a primit o soţie, Biserica alcătuită din celi născuţi din nou, din păcătoşii care au venit la El pentru a primi iertarea. E la fel ca la Iosif, pentru că pe soţia lui o chema Asnat, care tradus înseamnă „Stricată“. Aşa am fost toţi cei ce suntem astăzi, prin har, Mireasa Celui binecuvântat.

Fiii ce i s-au născut lui Iosif în cei şapte ani de belşug, Manase, adică uitare, şi Efraim, adică rodire, sunt o expresie grăitoare a vremii pe care o trăim, în care rodul pentru Dumnezeu vine din relaţia Domnului cu credincioşii dintre naţiuni, în timp ce poporul Său, Israel, este parcă uitat. Aşa au mers lucrurile în viaţa lui Iosif până la anii de foamete, când pe tot pământul locuit s-a dat de veste că este grâu în Egipt. Atunci, printre mulţi nevoiaşi, au venit cu saci şi cu măgari şi fraţii lui, ca să cumpere merinde. E mişcător şi instructiv felul în care s-a purtat Iosif cu fraţii săi, cu aceia care-l vânduseră. Nu doar pentru că e o profeţie pentru vremuri încă viitoare, de restabilire a Israelului pământesc în relaţia cu Mesia pe care L-au vândut şi răstignit, ci şi pentru că e o imagine a intervenţiei harului asupra omului ajuns la ananghie şi care strigă după ajutor spre Cel pe care, prin patimi şi păcate, L-a dat odinioară la moarte. Ţii minte? „Nu-i singur Iuda vinovat,… ci eu şi tu.“

Bănuia probabil că vor veni, dar a tresărit când i-a văzut înghesuiţi prin mulţime. Când aveau de toate, nu le-a păsat de el. Acum le era singura speranţă, dar nu-l puteau recunoaşte. Presupuneau că mai-marele Egiptului le va vinde grâu, adică li-l va da pe arginţi, poate pe aceia pe care îi încasaseră chiar când l-au vândut. Ar fi fost atât de simplu: veneau, cumpărau şi plecau: ca toţi ceilalţi! Vine însă o clipă în viaţă când nu mai eşti înaintea Domnului „ca toţi ceilalţi“, atunci când parcă toate îţi sunt împotrivă, atunci când se face întuneric în mijlocul zilei şi când Cel spre care strigi este aspru şi distant. Ce va fi simţit oare Iosif în înţelepciunea dragostei lui când i-a acuzat că sunt spioni? Voia să-i facă să reconsidere trecutul. Ştia că vor suferi, ştia că va suferi şi el, căci nu-i uşor să-i disciplinezi pe cei pe care îi iubeşti, chiar dacă o merită. Iosif, o imagine a Domnului Isus şi în această privinţă, căci, în neobosita-I căutare a oii pierdute, El este Cel care exercită în mod desăvârşit acest privilegiu al dragostei care este disciplina.

Deşi cele descrise de Scriptură au semnificaţii profetice şi morale profunde, ele reprezintă o relatare a unor evenimente reale, cu oameni ca şi noi. Mă gândesc la ei ca şi cum aş asista direct la scena dialogului lor. Iosif, evident, vorbea cu ei printr-un interpret. I-a acuzat că sunt spioni doar pentru a-i face să vorbească. Ei au presupus (şi ce altceva poţi face când nu-l cunoşti pe Iosif, decât să trăieşti din supoziţii) că ceea ce atrage atenţia este prezenţa lor într-un grup compact de zece inşi. Prin urmare, se explică, afirmând că ceea ce-i face să fie împreună e faptul că sunt fraţi, nu spioni. De altfel era logic că zece spioni n-ar fi stat perfect grupaţi, ca să atragă atenţia, nici Iosif n-ar fi crezut aşa ceva. Dar ei speră că, legitimându-se cu apartenenţa lor la o singură familie, vor înlătura dubiile ce planau asupra lor. Căci nimeni n-ar fi trimis zece spioni, toţi fii ai unui singur tată. Dar atunci când au pronunţat acele cuvinte, au aflat cu uimire că străinul e interesat de tatăl lor şi de restul familiei din care făceau parte. „Mai trăieşte tatăl vostru?“ i-a întrebat Iosif, căutând să-şi ascundă emoţiile. Fiindcă tata era pentru el portul de unde plecase şi unde urma să se întoarcă. Era cel care-i pusese în inimă teama de Dumnezeu, iar mai apoi, în tihna serilor fericite ale copilăriei, îl încărcase încet cu toată greutatea legământului făcut de Dumnezeul cel Atotputernic cu înaintaşii săi: Avraam, Isaac, şi Iacov – adică Israel. De la tatăl său a aflat Iosif că străbunicul, bunicul şi părintele său n-au fost nişte nomazi visători, ci depozitarii făgăduinţelor divine. A aflat că cele ce se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice. A aflat că el însuşi va trebui, în generaţia lui, să ducă mai departe comoara de preţ ca pe o încărcătură sacră pe care s-o transmită copiilor săi, ca ei s-o dea intactă celor ce vor veni după ei. Aşa, ca o ştafetă a credinţei peste milenii, până când Domnul va aduce binecuvântarea promisă; până în ziua în care Împărăţia Lui va fi de aici, ziua în care toţi credincioşii vor striga cu mâinile întinse, printre lacrimi de fericire: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru în care ne-am pus încrederea“. Nimic nu e mai nobil pentru un tată, decât să pună aceste adevăruri în inima copiilor lui. Numai că această corabie, Iosif, fusese smulsă prea devreme din portul casei părinteşti, iar pentru tatăl său era pierdut pentru totdeauna, „mâncat de fiare sălbatice“, căci Iacov nu putea decât să creadă ce-i spuseseră ceilalţi zece fii ai săi. E adevărat că-i mai rămăsese unul, Beniamin, fratele cel mai mic, născut din aceeaşi mamă ca şi Iosif; Beniamin crescut doar de tata, căci mama a murit când i-a dat lui viaţă. Beniamin, ultima speranţă a unui tată pribeag, el însuşi purtător de făgăduinţe divine, care trebuia acum să ia totul de la început în educarea fiului cel mic, a aceluia în care retrăia copilăria lui Iosif. Era atât de neînsemnată această familie, pierdută la marginea deşertului, atât de neinteresaţi de cele sfinte cei zece fraţi mai mari, atât de plăpând blândul Beniamin! Iar Iacov se temea că nu va putea încredinţa mai departe tezaurul binecuvântărilor lui Dumnezeu. Se vedea atât de mic, de neputincios în faţa unei asemenea răspunderi. Durerea pierderii lui Iosif era încă la fel de chinuitoare; şi se regăsea pe sine, revenind din aceste meditaţii vecine cu disperarea, strângând cu putere între pleoape chipul lui Beniamin. De aceea nu l-a trimis cu ei, cu ceilalţi zece, în Egipt. Nu putea risca să-l piardă.

„Mai trăieşte tatăl vostru?“ Da, Iacov era încă în viaţă, dar nu reprezenta pentru cei zece nici o fărâmă din ce reprezenta pentru Iosif. El însă avea să producă în ei înţelegerea profundă a ceea ce înseamnă pentru un tată să-şi trimită fiul iubit în căutarea altor copii răzvrătiţi, ce înseamnă să piardă ce are mai scump! Tot aşa, Domnul lucrează în inima păcătosului ca să-l facă să priceapă ce a simţit Tatăl ceresc atunci când Fiul atârna pe cruce pus între doi tâlhari. După ce a aflat despre tatăl său că-i bine, sănătos, i-a întrebat dacă mai au vreun frate. Iar ei, repede, ca şi cum s-ar fi bucurat că spun adevărul şi prin asta dovedesc sinceritate deplină ca să nu mai poată fi acuzaţi de intenţii rele, mărturisesc că sunt doisprezece fraţi. Unul e acasă, iar unul nu mai este. Emoţia lui Iosif gândindu-se la Beniamin s-a amestecat atunci cu amintirea clipelor trăite de când fusese vândut şi până în ziua aceea. Da, ar fi putut să nu mai fie; să nu mai fie deloc, nu doar să nu fie ceea ce era acum. Dar Dumnezeu făcuse ca lucrurile să decurgă altfel, căci El, care uneori îngăduie încercări în viaţa celor credincioşi, are întotdeauna un plan dincolo de ele. „Unul nu mai este“, spun cei zece cu aceeaşi răceală cu care spun azi, cei mai mulţi, că Isus din Nazaret nu a fost altceva decât un întemeietor de religie, ca toţi ceilalţi; şi că nu mai este, ca toţi ceilalţi. Ca şi în zilele din vechime, ei nu ştiu că adevăratul Iosif e viu, îi aude şi-i înţelege. Nu realizează că cer hrană tocmai de la Cel a cărui existenţă o neagă; o hrană pe care El le-o dă în bunătatea Lui, chiar şi atunci când găseşte cu cale să le atingă conştiinţele prin greutăţile prin care îi face să treacă. Nu li se poate descoperi în starea în care se află ei, căci nu există teren moral pe care să poată sta împreună. Li se va face cunoscut doar când se vor fi pocăit. Din nou, profunzimea semnificaţiei Sfintelor Scripturi, căci este la fel de valabil în relaţia dintre Iosif şi fraţii săi, ca şi pentru intervenţia Domnului în conştiinţa omului păcătos!

Unul nu mai este, iar altul, cel mic, ultimul, cum ar veni, e acasă cu tatăl cel bătrân. Ce mare greutate să priceapă cineva cum stau lucrurile! Zece fraţi oneşti, comunicativi, convingători în afirmaţiile lor, neavând nimic de ascuns, veniseră să cumpere grâu din Egipt. Fuseseră doisprezece; de unul nu mai ştiau, o fi plecat la muncă în străinătate, ce mai contează… Pe cel mic îl lăsaseră acasă cu tatăl lor; şi asta era tot. E imaginea completă a zilei prezente ce ascunde, nebănuită, drama unei trădări, a unei dezertări morale înainte de toate, urmată de o crimă pe care cei zece o au pe conştiinţă dincolo de aerul jovial şi sincer pe care-l afişează în faţa celui de-al unsprezecelea. Oricare dintre noi e unul din cei zece; iar al unsprezecelea ne priveşte şi tace, aşteptând.

Nu ştiu cine a inventat îndemnul „crede şi nu cerceta“. Vine probabil de undeva din evul mediu, fie el istoric sau intelectual. Ni-l spuneau comuniştii la şcoală ca să ne facă cu orice chip să dispreţuim Biblia. Căci da, dacă aşa ar fi fost îndemnul „sacru“, atunci sacrul acela era şchiop – cel puţin. Eu ştiam, instruit fiind de bunica mea, „Lois”, ştiam de mic adevăratul îndemn al Bibliei: „Vino şi vezi!“, sau o altă expresie: „Cercetaţi Scripturile, căci tocmai ele mărturisesc despre Hristos“. Când L-am răstignit ne-am comportat ca mulţime, ca gloată. Când am păcătuit, am făcut-o fiecare în dreptul lui. Acum El ne cheamă pe fiecare personal, căci nu există conştiinţă colectivă la piciorul crucii, ci e un loc în care fiecare păcătos trebuie să şadă singur: azi încă spre iertare, mâine… Totul este între mine şi Cel răstignit! Totuşi, Iosif şi familia sa au trăit acele experienţe puse de Domnul în Scriptură şi în timp exact acolo unde trebuie ca să-mi vorbească peste milenii. Iosif, el însuşi cu aceleaşi vechi întrebări ale fiecărei generaţii în parte, vărsând asupra fraţilor săi potirul disciplinei, spre iertare. E nevoie de dragoste şi de înţelepciune pentru a face aşa ceva. El le avea pe amândouă, şi nu oricum, ci date de Dumnezeu în acel tainic tezaur din adâncul inimii, tezaur sau cufăr cu binecuvântări ajuns azi prin har în atâtea inimi, care, neştiute, suspină şi aşteaptă marea zi a împlinirii depline: „Vie Împărăţia Ta!“.

Beniamin era şi el, prin urmare, sănătos şi bine. Inima lui Iosif simţea acea uşurare ca apusul senin după o furtună pe mare care a durat zile întregi. Corabia poartă urmele muşcăturii valurilor, dar e deasupra apei; apă calmă acum ca un lac liniştit.

Îl iubea Iosif, bineînţeles, pe fratele lui. Nu-l uitase nicio clipă, nici chiar când i-a pus primului său fiu numele Uitare, ca semn că a uitat casa tatălui său. Uitarea însemna putinţa de a nu se întoarce acolo odată devenit liber, şi asta pentru că avea o misiune din partea lui Dumnezeu: era rânduit să fie salvator al multor suflete, salvator al lumii. Uitarea era pentru el putinţa de a merge pe calea divin trasată lăsând în grija Domnului tot ceea ce era scump inimii sale. Acum însă venise vremea regăsirilor şi ce bine ar fi fost dacă s-ar fi aflat şi Beniamin acolo! Totuşi, poate că era mai bine că Iacov nu-l trimisese cu ceilalţi zece, căci Beniamin nu putea fi disciplinat împreună cu ei; ei, care nu ştiau nimic din ce se petrecea în inima lui Iosif, ci doar l-au auzit rostind, după câteva clipe de tăcere, cea mai uluitoare cerere pe care le-ar fi putut-o adresa: „Aduceţi pe fratele vostru aici!“. Da, era drept: dacă prin prezenţa lui Beniamin în Egipt puteau dovedi veridicitatea spuselor lor, aceasta era suficient pentru a nu mai fi consideraţi spioni. Şi cum nu ştiau ce să răspundă, i-a aruncat trei zile în temniţă. Trei zile de cercetare a conştiinţei, trei zile de introspecţie în tihnă, trei zile de remuşcări, dacă ar mai fi fost cumva cu putinţă, adică dacă nu cumva inimile lor erau deja definitiv împietrite. Trei zile, după care puteau ieşi liberi, cu condiţia ca unul dintre ei să-l aducă pe Beniamin în Egipt. Trei zile prea uşoare pentru ei, căci Iosif trecuse prin clipe incomparabil mai grele, când nu ştia cum ar fi putut ieşi din drama în care îl aruncaseră ai săi. Ei ştiau exact ce li se cere, ce au de făcut. De data asta nu spuseseră nicio minciună; acum aveau adevărul de partea lor, dar îi reţinea un singur gând: ce va spune tata? Era poate prima dată când se gândeau serios la sentimentele părintelui lor, şi asta nu pentru că deveniseră mai buni cu trecerea timpului, ci pentru că văzuseră cum se topeşte Iacov de durere după Iosif. Nu ştiuseră până atunci cât de iubit de tatăl era cel cu haina pestriţă. Nu spun că, dacă ar fi ştiut, nu l-ar mai fi vândut, dar acum, când era vorba să-l aducă pe cel mic de cealaltă parte a deşertului, se înfioară la gândul de a rosti această cerere înaintea bătrânului. Ar fi putut să îl ia pe Beniamin prin vicleşug – erau meşteri la aşa ceva – cum făcuseră şi cu Iosif, dar dragostea unui tată, a tatălui lor, nu-i mai lăsa indiferenţi ca odinioară. Deveniseră şi ei, unii dintre ei, părinţi, şi începuseră să vadă lucrurile altfel. Ţi-am spus, nimeni nu e complet rău şi Unul singur a fost desăvârşit bun. Erau nişte ticăloşi de treabă, bucurându-se de copiii lor, ca toţi oamenii, şi simţind pe undeva dragostea şi durerea celui care le dăduse viaţă. Ce n-ar fi putut produce niciodată pedeapsa sau renegarea s-a produs prin contemplarea, chiar şi involuntară, de către cei vinovaţi, a dragostei imense pe care le-a arătat-o tatăl când a trimis după ei pe fiul iubit. Exact în acest fel vorbeşte Domnul Însuşi în ceea ce credincioşii numesc versetul de aur al Bibliei: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…“. Aşa-i că aproape ai învăţat acest verset pe dinafară? Nu, nu te poate lăsa indiferent, doar că n-ai timpul să meditezi îndeajuns la el. Îţi trebuie poate câteva zile de introspecţie sub disciplina dragostei, ca să cugeţi la ceva ce e mult peste foame sau sete, ani de belşug sau ani de secetă, ceva ce este etern, după cum Tatăl este veşnic, la fel ca Fiul Său preaiubit. Zile de introspecţie pe care marele Iosif ţi le va acorda, chiar în ciuda voinţei tale, atunci când va crede El de cuviinţă. Zile preţioase ce-ţi pot aduce un imens beneficiu, dacă nu te vei răzvrăti.

Apunea soarele peste întâia zi în care lucrurile se aşezau după cuviinţă: ei în închisoare, Iosif în palat.

Palatul era al lui; stăpânea de altfel peste tot Egiptul. Avea să i se supună toată lumea în căutarea grâului său. Căci grâul era al lui, nu încăpea îndoială. Avea autoritate asupra oricărei făpturi, dar folosea această autoritate spre binecuvântarea oamenilor, nu spre asuprirea lor. Era unul dintre puţinii stăpâni buni, imagine frumoasă, dar palidă, a Celui ce va veni. Înăuntru, în palat, avea robi şi roabe, fericiţi să-i slujească celui binecuvântat, o mulţime gata să-i împlinească orice poruncă. Dar palatul acela, casa lui, însemna mai mult decât atât. Acolo era, mai presus de orice, soţ şi tată.

L-au sărutat copiii, Manase şi Efraim, poate doar cu privirea, căci erau cam mici ca să-şi îmbrăţişeze tatăl. Se lăsau cu bucurie îmbrăţişaţi de el, a cărui întoarcere le aducea singurul lucru ce lipsea unor copilaşi prinţi, cărora nu le lipsea, de altfel, nimic. Totuşi, tata este de neînlocuit, asta, bineînţeles, dacă vine acasă, acolo unde îl aşteaptă ai săi. Iar Iosif nici nu se gândise vreodată să facă altfel. Căci el însuşi era acum portul de la care într-o bună zi aveau să plece două corăbii: Efraim şi Manase, bine rânduite, cu chingile încărcăturii strânse, spre a purta pe oceanul timpului spuma de lumină a luceafărului de dimineaţă; lumină a speranţei care dădea sens încărcăturii de învăţătură, altfel seacă, despre ginţi şi naţii, despre genealogii, despre jertfele străbunilor pe altarul de la Betel şi despre parfumul Beer-Şebei. Căci toate acestea nu-şi aveau noimă a fi purtate dacă nu pentru speranţa împlinirii în împărăţia dreptăţii. Nu spun că nişte copii pot înţelege astfel de profunzimi; nici adulţii nu le prea pot pătrunde; dar dincolo de puţinul pe care fiecare generaţie de credincioşi l-a putut pricepe, a existat întotdeauna acea lumină – şi ea crescând cu val după val scurs pe marea timpului – lumină a speranţei într-un Dumnezeu care este şi care răsplăteşte pe cei care-L caută. Numai dacă aceste adevăruri domină inima copilului, ea va fi cu adevărat o corabie spre gloria Domnului. Iar ei simt de mici că, dincolo de porunci, principii şi versete, părinţii lor sunt cu adevărat mânaţi de bucuria unei speranţe binecuvântate. Şi numai Dumnezeul acestei speranţe aduce desprinderea simţămintelor de mărunţişurile lumii de acum.

Copiii se cresc greu; ca orice lucru de mare preţ, cer trudă, dăruire; dar părintele credincios dăinuie pentru gloria Domnului prin ei. Nu că şi-ar pierde poziţia înaintea lui Dumnezeu dacă cei din casa lui nu-i urmează pe calea credinţei, dar, dacă o fac, nu există fericire mai mare pentru el în această lume.

Erau veseli şi jucăuşi, ca toţi copiii. Erau atât de plini de energie, că nici nu-ţi dădeai seama că le trebuie doar o clipă ca să adoarmă. Asta, bineînţeles, după ce în casă nu mai mişca nimic, căci altfel, curioşi cum erau, n-ar fi închis un ochi de frică să nu piardă ceva, orice. În plus, cum să doarmă când venise tata? Şi totuşi, le era aşa de somn! Iosif însuşi, obosit de povara zilei, mai mare azi ca de obicei, s-a aşezat încet la povestea de seară, ştiind că obligaţia cea mai minunată e educarea copiilor lui. Iar Asnat, prietena, doamna, prinţesa şi iubita lui, îl privea cu dragostea împlinită pe prinţul-tată. Ştia că mai presus de toţi şi de toate o iubeşte pe ea, mama copiilor lui. Ştia că o iubeşte şi el cu o dragoste împlinită, adesea tăcută, profund înţeleaptă şi întotdeauna caldă. Şi mai ştia că îi este totdeauna în gând, nu doar alinare aşternută lin peste dragostea celui ce răzbise prin suferinţă, ci şi răsplată şi motivaţie pentru truda fiecărei zile, ea, grădină închisă, a cărei cheie o avea doar el, grădină cu parfum uneori de crin, alteori de trandafir sălbatic, ce se deschidea cu toate tainele pentru singurul care-i cunoştea dulceaţa şi care o învăluia în mantia privirilor lui; mantie care era acum, după şapte ani, la fel de caldă ca atunci când le cuprinsese întâia clipă de fericire.

Copiii îi sorbeau vorbele, aceleaşi care-i umpluseră şi lui copilăria, spuse cu aceeaşi intonaţie şi accent de la Set până la Metusala, de la Enoh la Noe, mai târziu de la Avraam la Isaac, apoi la Iacov. Cuvinte ale nomazilor năzuitori de eternitate, spuse cu simplitate, fie în corturile Canaanului, fie în palatele Egiptului. La fel de încărcate de adevăr pe malurile Eufratului, ale Nilului, la fel de pline de putere şi azi ca şi atunci, azi, când privim spre Golgota nu ca spre o taină viitoare, ci ca spre mântuirea deplină ce ne-a fost adusă prin moartea Celui binecuvântat. Corăbiile se încărcau, scufundându-se încet, cu fiecare zi, în maturitate: copii ce au avut privilegiul să fie crescuţi în teama de Dumnezeu!

Apusese deja soarele peste această nouă zi din viaţa lui Iosif. După baia de cuviinţă, regească, cum se cuvenea rangului, s-a aşezat lângă Asnat cu o tresărire în respiraţie pe care ea o desluşea clar, distinct, căci nu mai trăise încă acest sentiment alături de el; sentiment al lui, devenit îndată al ei, căci una erau în suflet, ca şi în trup. Copiii adormiseră şi puteau acum să-şi depene povestea zilei ce trecuse, fiecare grăind-o către celălalt aşa cum a văzut-o prin propriii lui ochi. Aşa făceau aproape în fiecare seară, căci dragostea se clădeşte pe timpul petrecut împreună după ce truda şi obligaţiile sunt doar ecouri în noapte. În noaptea aceea însă era un sentiment nou în inima lui, iar ea îl simţea, deşi nu-l putea pricepe. Ştia, căci inima este cea care întocmeşte gândul şi intenţia, că se întâmplase ceva, nu grav, dar care pentru el însemna mult. N-a încercat să ghicească despre ce este vorba, fiindcă el întotdeauna îi destăinuia tot, precum făcea şi ea faţă de el. Nu, ei n-au fost niciodată nevoiţi şi nici tentaţi să joace jocul periculos al ghicirii sentimentelor celuilalt. Aşa că ea, cu duhul blând şi liniştit, marcă a oricărei regine, i-a aşternut cu privirea covoraşul din o mie de flori de hena, covoraş devenit deja ritual al dragostei, pe care el să-şi aşeze gândul inimii cu certitudinea că va fi primit şi iubit; gând ce se îndrepta spre fraţii săi, deşi în înţelepciunea dragostei îi lăsase închişi; gând ce se rânduia în cuvinte simple şi profunde ca să se poată încredinţa florilor de hena culese cu grijă din inima ei.

E minunat când priveşti în urmă, în viaţă, şi recunoşti că Dumnezeu te-a condus, ţi-a rânduit clipele, ca şi anii, şi ţi-a dat tot ce înţelepciunea dragostei Lui a găsit de cuviinţă: senin, furtună, apoi iar senin – când poate nimeni nu mai credea – bucurii, însoţite de privilegiul imens de a fi trăite alături de El, Dăruitorul; întristări şi mângâieri, ca să ştii că fără El totul este lipsit de sens. E minunat spun, când îţi priveşti partenerul de viaţă şi recunoşti că este darul Domnului. Aşa e binecuvântat omul care trăieşte în temere de El, adică în sentimentul spiritual al abandonării întregii vieţi în mâna bună a Domnului; sentiment sau stare spirituală care-ţi aduce pacea cu care primeşti totul cu bucurie din partea Lui.

Se contopeau acum în inima lui Iosif gânduri cu privire la responsabilităţi atât de mari şi totuşi nicicum comparabile, responsabilităţi ce aduceau cu ele privilegii şi pe care el le trăia în simţământul compasiunii faţă de cei pe care-i păstorea. Era răspunzător pentru viaţa unei naţiuni, a celei mai mari naţiuni a lumii de atunci: nu ştiu dacă numeric, dar cert ca importanţă şi cultură. Vieţile oamenilor îi fuseseră încredinţate, iar el le purta de grijă ca unul care ştia ce-nseamnă să fii sărac, sclav, străin, să fii ca al nimănui, să nu ai pe nimeni. Simţea cu toţi sărmanii ce-şi ridicau mâinile spre el. Ştia în schimb că lumea, deşi binecuvântată, îşi va urma cursul, va continua să se ridice împotriva lui Dumnezeu. Şi, deşi îşi marca profund epoca, nu avea să schimbe cu nimic lumea. Totuşi, misiunea lui era de la Stăpânul ceresc, care vorbeşte oamenilor chiar şi atunci când îi binecuvântează … Acum însă, în plus, era răspunzător pentru cutremurarea de conştiinţă ce trebuia să se producă în inima fraţilor săi. Evident, şi lor avea să le salveze vieţile laolaltă cu cele ale pruncilor şi soţiilor lor. Dar în cazul celor ai săi, păstorirea mergea mult dincolo de nevoile materiale; iar nevoia lor cea mai mare era pocăinţa, lucru de care ei uitaseră cu totul. Şi la fel cum simţea cu flămânzii, simţea şi cu cei aflaţi în temniţă. Compasiunea lui Iosif era atât de cuprinzătoare! Spune-mi însă, tu, care ai început să intuieşti unde mi se îndreaptă gândurile chiar înainte de a le citi, care responsabilitate era mai mare şi care aducea cu ea privilegii mai mari? Sunt sigur că Iosif, omul lui Dumnezeu, nu se înşela în această privinţă. De recuperarea morală şi sufletească a fraţilor lui depindea viitorul unui neam încă nenăscut, a unui popor ce poartă azi numele tatălui lui Iosif: Israel. Un popor care avea să se formeze în Egipt sub oblăduirea aceluia care salvase deopotrivă şi pe egipteni şi pe evrei, evrei ce erau pe atunci vreo şaptezeci de toţi; popor pe care Dumnezeu îl alese ca să fie al Său, deosebit dintre toate popoarele, nu ca să le dea cumva vreun temei de laudă, ci ca să arate în ei că nu ne-a uitat pe niciunul dintre noi; şi ca să facă să se nască în acest popor Cel care este din eternitate Dumnezeul atotputernic, dar venit în mijlocul nostru ca să ne mântuiască. Ştiu că nimeni şi nimic n-ar fi putut împiedica acest plan divin; dar atunci şi acolo responsabilitatea purtării acestei poveri de veşnicie şedea pe umerii lui Iosif. Iar acum simţea cu fraţii săi în toate privinţele, căci ştia ce-nseamnă să fii plecat de-acasă printre străini, să te gândeşti că cei dragi nu ştiu nimic despre tine, poate te cred mort; să te gândeşti că le-o fi foame şi n-ai cu ce să-i ajuţi, că privesc spre tărâmul belşugului cu speranţa că te vei întoarce şi că-ţi vor desluşi curând mersul animalului tău de povară prin mirajele de la orizont. Da, asta vreau să spun, că Domnul Isus nu pedepseşte niciodată cu plăcere pe fiii oamenilor. Noi suntem de vină, fiindcă nu-I lăsăm altă opţiune. Ei trebuiau să se pocăiască. El însă, ce trebuia să facă mai departe? Căci lucrul cu inima omului e greu nespus: ori apăsarea e prea mică şi atunci crusta de încăpăţânare nu cedează, ori e prea mare şi sărmana făptură rebelă cade în leşin. Disciplinarea este un privilegiu al dragostei, e adevărat, dar responsabilitatea împlinirii ei este imensă pentru o inimă ce-i măsoară cu adevărat greutatea pe care o are în ochii lui Dumnezeu. Le-a spus deci, după cele trei zile, că, fiindcă se teme de Dumnezeu, îi va lăsa să plece pe toţi, cu excepţia unuia. Şi ca să nu-i pună în situaţia de a alege care să fie cel care s-ar sacrifica pentru ceilalţi, căci nu erau pregătiţi încă pentru aşa ceva nici sentimental şi nici moral, l-a ales el pe Simeon, unul din cei zece. Părea nedrept. Era, cum zic oamenii azi, ghinionul lui Simeon. Dar în realitate el a fost singurul care n-a suferit de foame alături de ceilalţi când au isprăvit merindele; fiindcă porunca rămăsese aceeaşi: se vor întoarce cu Beniamin sau nu mai aveau să-i vadă faţa omului aceluia, stăpân al Egiptului. Şi cum Beniamin era exclus să le fie încredinţat, îi aştepta foametea, din nou, curând. Disciplina trebuia să-şi continue cursul potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu, prin mâna bună a lui Iosif.

Au plecat spre casă nouă fraţi, schimbaţi, dar nu de tot, nu destul, nu pentru totdeauna, nu deplin; schimbaţi însă, căci nu poţi rămâne acelaşi când mâna puternică a Domnului apasă asupra ta. Sau poate că poţi. Dacă mă gândesc mai bine, aş fi capabil chiar şi de aşa ceva. Au plecat, spun, spre casă nouă fraţi, cu măgarii – impresionantă delegaţie a moştenitorilor lui Avraam! – şi la primul loc de popas, deschizând sacii cu grâu, au găsit că fiecare avea arginţii, cu care îşi plătiseră supravieţuirea lor şi a familiilor lor, puşi la gura sacului. Cum crezi că s-au simţit: bucuroşi, sau stânjeniţi? Morala e simplă. Marele Iosif nu va primi niciodată banii tăi, dacă ai de-a face cu El personal. Dincolo de grâul binecuvântărilor materiale vrea să ştii că te cheamă la pocăinţă, iar dragostea care L-a condus la cruce nu se poate răsplăti cu bani. Nu se poate răsplăti nici cu fapte evlavioase, oricât de nobile ar fi ele. Nu se poate răsplăti cu nimic, asta e realitatea. Nu-i aşa că aveam dreptate? Inima ta, asta vrea de la tine. Nu-ţi poate cere mai puţin, nu-i poţi da mai mult. Dacă dragostea cu care te-a iubit te apasă ca o datorie de care ai vrea să scapi, nu-I produce durerea de a încerca să-I dai altceva. Îi vei rămâne oricum dator pentru totdeauna, tu, finit, El, infinit, El, deplin, tu tânjind după El. Dator chiar şi atunci când, după ce te vei fi pocăit, dragostea Lui îţi va umple inima cum intră apa oceanului într-o găleată scufundată dintr-o corabie de vreun marinar ce vrea să ude puntea: nu-i tot oceanul în găleată, dar ea e plină. Aşa e şi credinciosul: plin de Hristos şi deplin în Hristos. Când îţi vei găsi deci arginţii la gura sacului, adu-ţi aminte că e prea bogat ca să aibă nevoie de faptele tale bune sau de banii tăi. Şi dacă te simţi cu adevărat dator, întoarce-ţi simplu privirea spre El. A perle îţi vor rodi lacrimile!

Ca să-l înţelegi pe Iacov, trebuie să-l cunoşti întrucâtva, fiindcă e o figură aparte. Tatăl lui s-a numit Isaac, fiul lui Avraam, prietenul lui Dumnezeu. Mama lui era Rebeca, şi ea o femeie credincioasă. Isaac şi Rebeca au avut doi băieţi gemeni: Esau şi Iacov. În această ordine, căci Esau văzuse primul lumina zilei, în timp ce Iacov îl ţinea de călcâi. Aşa au venit pe lume băieţii care nu vor avea nimic în comun când vor creşte. Esau s-a făcut vânător, Iacov, păstor. Rebeca primise înştiinţarea de la Dumnezeu că cel mai mic era cel ales să poarte mai departe făgăduinţele. Să nu mă întrebi de ce a ales Dumnezeu aşa. Raţiunile Lui sunt perfecte şi îşi au explicaţia în fiinţa Lui absolut suverană. Ar fi simplist să spui că îi cunoştea pe cei doi copii chiar înainte de a se naşte şi ştia că Esau nu va fi deloc interesat de cele sfinte. Şi, cu adevărat, aşa au stat lucrurile. Totuşi, Esau avea dreptul de întâi-născut. Asta până în ziua în care, revenind flămând şi însetat de la o vânătoare mai nereuşită, a cerut fratelui său să-i dea din supa de linte pe care o pregătise cel ce obişnuia să rămână acasă cu mama. Iacov însă nu era deloc dispus să piardă o aşa ocazie. I-a dat din supa lui, dar numai în schimbul dreptului de întâi-născut. Aşa arăta – tristă privelişte – familia moştenitoare a binecuvântărilor: unul vindea pe mâncare, altul dobândea prin şantaj. Nu mult mai târziu, Iacov înşelătorul, vicleanul, cel care considera că nu e cu nimic mai prejos decât fratele său, doar că are cumva ghinion, şi că trebuie să te lupţi în viaţă ca să câştigi ceva, l-a păcălit şi pe tatăl său, pe Isaac, bătrân şi cu privirea slabă, ca să-i dea binecuvântarea ce se cuvenea celui mai mare dintre fraţi. A fost destul de simplu: s-a prefăcut că este Esau, în timp ce acesta era… bineînţeles, la vânătoare. Iacov, cel ce şi-a luat singur ceea ce Dumnezeu, oricum, voia să-i dea! Să nu-mi iei în nume de rău dacă spun că urmaşii lui fac asta până în ziua de azi. Nu pot să nu-i văd aşa cum sunt: iubiţi de Dumnezeu datorită părinţilor lor, dar totuşi la fel ca Iacov, atât în râvna cu care vor binecuvântarea, cât şi în mijloacele pentru a o dobândi.

Din acea zi Iacov a intrat sub directa disciplină a lui Dumnezeu. Grozav lucru! A fugit, evident, de acasă la tatăl mamei sale - fusese băiatul mamei, căci Esau era preferatul tatălui. Ce dramă în familiile în care părinţii îşi aleg copiii favoriţi! Nu vreau să spun că toţi copiii trebuie priviţi la fel, egalizaţi cu mistria prostiei ca să-i iubeşti în acelaşi fel; dar, deşi îi vei privi pe fiecare diferit, aşa cum sunt diferite şi caracterele lor, totuşi îi vei iubi egal, deşi nu în acelaşi fel. Şi nu va exista nici fata tatei, nici puiul mamei, ci minunata unire a tuturor prin toţi şi pentru fiecare.

Iacov deci a fugit în nord, la bunicul dinspre mamă. În locul unde s-a oprit pentru prima dată, acolo, în câmp, în acea noapte, i s-a arătat Dumnezeu într-un vis. Era o scară ce cobora dinspre cer şi pe care mergeau în ambele direcţii, ascendent şi descendent, acele făpturi minunate, îngerii. Iar Dumnezeu i-a promis că-l va binecuvânta şi-l va aduce înapoi în ţara pe care acum trebuia s-o lase în urmă, ţară promisă lui Avraam, ţară în care se afla mormântul bunicului său dinspre tată; sau, altfel spus, ţară în care era locul unde prietenul lui Dumnezeu aşteaptă învierea. Tu ce-ai răspunde dacă ţi-ar spune Dumnezeu aşa ceva? Iacov i-a promis lui Dumnezeu că dacă El, Cel Sfânt, îşi va ţine promisiunea (!), va primi ca recunoştinţă de la omul binecuvântat, adică de la Iacov, zece procente din toate bunurile cu care-l va blagoslovi. Şi ştii cum e: Domnul voia de fapt inima lui. Eu n-am înţeles niciodată calculul ăsta. De exemplu: dacă voi lua acest examen, voi citi Biblia în fiecare zi. Eşti cel puţin naiv. Nu doar că nu-ţi poţi ţine promisiunile faţă de Dumnezeu prin voinţa proprie, care este principiul, temelia, esenţa păcatului, dar cui îi faci un serviciu dacă citeşti scrisoarea de dragoste a Creatorului? Ce reprezintă zece procente din ce primeşti de la El? La ce-I folosesc Lui cele zece procente? Ce să facă cu ele? Ori ai pierdut proporţiile? Tot ce este sub cer este al Lui. Dacă I-ar fi foame, ţi-ar spune ţie? Ar putea crea oricând, orice. Un lucru însă n-ar face niciodată: nu te-ar obliga să-L iubeşti. Nici nu există aşa ceva: dragoste din obligaţie. Te va atrage însă cu lumina privirilor de pe treptele pe care a coborât până la tine şi pe care, dacă ai vrea şi ţi-ar fi permis, ai putea poate să urci către El în compania îngerilor.

În familia rudelor din nord nu mai avea de mult autoritate bunicul dinspre mamă al lui Iacov. Exista un fiu al lui, adică un frate al Rebecăi, unchiul lui Iacov, numit Laban. El l-a primit bine pe nepotul lui şi i-a dat şi o soţie, pe fata lui cea mică, Rahela, pe care Iacov a îndrăgit-o de cum a văzut-o. Doar că la oameni nu e ca la Dumnezeu. Ei întâi îţi cer şi apoi îţi dau. I s-a propus deci un târg: şapte ani să muncească la Laban, şi va primi soţia pe care şi-o doreşte. Dar, când iubeşti, şapte ani trec ca şapte zile. A acceptat repede înţelegerea, cu gândul la seara în care se va cuibări în cortul până atunci dureros de gol, se va cuibări alături de cea care avea să-i fie bucurie în înstrăinarea lui de ţara promisă. Doar că, în dimineaţa ce a urmat acelei seri mult aşteptate, alături de el şedea Leea, sora mai mare, nu Rahela, cea iubită. Fusese înşelat şi, dacă mă gândesc bine, era normal să fie înşelat: i se plătea cu aceeaşi monedă pentru ceea ce-i făcuse fratelui său. Moştenitorul binecuvântărilor se afla sub dreapta disciplină divină. Unchiul său, de-acum socru, i-a dat-o îndată şi pe Rahela, câteva zile mai târziu, dar în schimbul a încă şapte ani. Şi, pentru că era „darnic”, i-a stabilit şi un salariu pentru munca prestată, evident, de bunăvoie; doar nu-l obligase nimeni să-şi ia două neveste: tocmai pe fetele lui Laban! A stat acolo până s-au împlinit vremurile convenite. A plecat apoi imediat ce s-a născut Iosif, al unsprezecelea fiu, primul născut al Rahelei. Ceilalţi nu erau toţi ai Leei. Fiecare dintre cele două fete ale lui Laban avea câte o sclavă şi fiecare din cele două sclave i-au fost un fel de soţii lui Iacov. Da, ştiu, era cam complicat Orientul acum vreo patru mii de ani. E la fel de complicat şi acum. Vei înţelege însă uşor că de fapt natura noastră păcătoasă, cu voinţa ei proprie, e cea care complică totul până la a nu mai înţelege nimic din viaţă.

M-am întrebat de ce nu l-a lăsat Dumnezeu în pace, în pacea lui, a înşelătorului, pacea lui Iacov. De ce a fost lângă el când îi era frig în deşert noaptea? De ce i S-a arătat la Betel? De ce, după toate nedesăvârşirile lui, l-a păzit la întoarcere de răzbunarea lui Esau? Era însă ceva în Iacov, ceva ce apare în Biblie evident, dar nicidecum strident, caracterizându-l în adâncul inimii. El, Iacov, ticălosul fără rost, şi-ar fi dorit ca viaţa lui să fie altfel; să fie aşa cum ar fi dorit-o Dumnezeu, sub deplina divină binecuvântare. Şi dacă zi după zi se scurgea fără ca această năzuinţă să fie împlinită, totuşi doar speranţa aceasta îl ţinea, că într-o zi va fi înaintea Dumnezeului ce i S-a arătat la Betel; că va fi privit ca drept, iar nu ca hoţ, ca sfânt, iar nu ca păcătos. Şi, deşi nu putea spune nici când şi nici cum i s-ar întâmpla asta, o spera totuşi, ca pe o împlinire ce se dovedea cu trecerea timpului tot mai imposibil de înfăptuit de către oameni, indiferent care le-ar fi fost numele; năzuinţă care, ştia din ce în ce mai bine, nu putea fi împlinită decât de Dumnezeu Însuşi, Acelaşi care aşezase aceste trăiri ale credinţei în inima lui. Şi aşa, singur (oare?) sub stele, credea în taină că va fi ceea ce nu îndrăznea să spere, şi încă mult mai mult. Căci Dumnezeu ne uimeşte întotdeauna cu ceea ce face: în noi, cu noi, pentru noi, prin noi. Nu, nu-l părăsea Dumnezeu, căci Iacov, în ciuda aparenţelor, avea cu El o legătură reală, privilegiu imens, asociat, cum se cuvine sfinţeniei perfecte, cu responsabilitatea din partea celui care este astfel privilegiat. Fiindcă omul este total responsabil de fapta lui în egală măsură când nesocoteşte mâna întinsă a Creatorului ca şi atunci când nu trăieşte la înălţimea chemării pe care a primit-o. Totuşi, una e să fii al Domnului, iar El, din dragoste, să te disciplineze dacă nu asculţi şi mergi pe căile propriei voinţe, şi cu totul altceva să nu vrei să-L bagi în seamă când te cheamă, să nu vrei să vorbeşti cu El, să nu-ţi pese de El. În primul caz eşti un copil al Său pe care-l mustră. În al doilea caz eşti un păcătos încăpăţânat ce merită moartea nu doar pentru ceea ce este şi a făcut, dar mai ales pentru ceea ce continuă să facă: îl ignoră pe Dumnezeu. Şi ce altceva este ignorarea lui Dumnezeu de către om decât suferinţă, neîmplinire, moarte; moartea care este despărţirea veşnică de Dumnezeu şi pe care omul însuşi şi-a ales-o în timp ce Suveranul, cu braţele întinse, îl chema pe căi ştiute şi neştiute să-L privească o dată, măcar o clipă, în ochi.

Iacov, aflat prin propria-i încăpăţânare sub disciplina lui Dumnezeu, o pierde mai întâi pe Rahela, ea însăşi alipită de idolii furaţi de la tatăl ei. Apoi, cincisprezece ani mai târziu, îl pierde pe Iosif. Iar acum, cu măgarii plini de grâu, dar cu feţele în pământ, vin la el băieţii să-i spună că unul a trebuit să rămână în Egipt până va merge acolo Beniamin. E uimitor cum Domnul lucrează printr-o singură împrejurare pentru a produce disciplina în atâţia oameni. Fiecare dintre cei ce alcătuiau acea scenă de lângă graniţele Canaanului trebuia să plătească pentru ceea ce făcuse, tatăl şi copiii lui deopotrivă. Ceea ce nu ştiau însă era că au de-a face cu un Dumnezeu bun şi milos, care, am spus, nu pedepseşte bucuros pe fiii oamenilor, care are gânduri de pace faţă de noi, chiar atunci când – şi în ciuda faptului că – ne mustră.

După luni de suferinţă, nu din cauza foamei, ci din cauza împrejurărilor îngăduite de Dumnezeu, delegaţia urmaşilor lui Avraam ia din nou calea Egiptului prin pustie, avându-l în alcătuire şi pe Beniamin, evident, cu tot cu măgar şi sac pentru grâu. Iar lucrurile păreau că vor intra cu uşurinţă în normal; normalul cu care fuseseră obişnuiţi mulţi ani, normalul fără Iosif, normalul unei lumi fără Hristos care pune stăpânire peste casele creştinilor şi ale păgânilor deopotrivă. Numai că, deasupra împrejurărilor, Dumnezeu veghează la împlinirea planurilor Sale. Iar atunci şi acolo formase tocmai pentru acest scop pe cel care era nobil nu fiindcă stăpânea Egiptul, ci fiindcă era robul Domnului. Căci esenţial nu este dacă eşti stăpân sau rob, ci dacă eşti al Lui sau al nimănui. Iar dacă eşti al Lui, eşti rob, căci stăpân e doar El şi nu va împărţi locul cu nimeni. Eşti un rob binecuvântat al celui mai minunat Stăpân din univers, El Însuşi venit ca Rob pentru noi, pentru a ne înnobila cu titlurile-I glorioase: Rob şi Fiu.

Duceau cu ei „puţin“. Exact aşa spune Biblia: „Puţin“. Evident, din ce aveau mai bun: alifie, miere, condimente, mir, fistic – de mai multe feluri – şi migdale. Din toate câte puţin. Era aşa, un cadou „puţin” pentru cel ce avea tot. Era oricum un gest frumos – ideea lui Iacov. La plecare, bătrânul le spusese doar atât: „Fie ca Dumnezeul cel Atotputernic să vă facă să căpătaţi trecere înaintea omului aceluia şi să vă întoarceţi toţi cu bine. Iar de nu, dacă aşa a hotărât Dumnezeu, că trebuie să mă lipsească de copii, lipsit să fiu“.

Aveau cu ei argintul de data trecută, doar erau oameni cumsecade, serioşi, nu tâlhari. Ceea ce li se dăduse în saci fusese o greşeală. Şi ei, ducând înapoi acel argint, vor dovedi nu numai că sunt cinstiţi, ci şi că se tem de Dumnezeu, care vede ceea ce oamenii poate nu văd şi nu ştiu. Mai mare dragul să te uiţi la ei: acum! Domnul însă avea să lucreze mult mai mult în inima lor, căci n-ar fi demn de El să Se oprească la jumătatea drumului.

I-a văzut Iosif venind, căci la ei îi era inima, şi nu de ieri sau de alaltăieri. E dureros să iubeşti în tăcere şi să nu te poţi face cunoscut. Dar e şi frumos, divin de frumos. Mai ales că, nu-i aşa, toate îşi au vremea lor. L-a văzut şi pe Beniamin şi a ştiut că tot ce făcuse până atunci a adus roade. A ştiut că într-adevăr făcuse totul în ascultare de Dumnezeu după porunca Lui pe care n-o primise nici prin foc, nici prin cutremur, nici prin viziune extazică, ci prin odihnirea în duhul rugăciunii la marginea veşmintelor Domnului. Şi niciodată, luând acest loc cu smerenie şi bucurie, nu vei rămâne acolo multă vreme; te va lua Domnul fie la piept, fie pe umeri. Ştie El când şi cum. Nu cred că există credincioşi care să nu fi trăit niciodată o astfel de experienţă. Dar întreaga noastră viaţă ar trebui să arate aşa, fără întrerupere, fiindcă Domnul nu ne va spune niciodată că am stat prea mult la pieptul Lui, că trebuie să mai lăsăm şi pe alţii. Fiindcă în braţele Domnului, la pieptul Lui, e loc destul şi sunt aşa de puţini cei ce nu se mai desprind de acolo! Iar dacă acolo te întâlneşti cu prieteni, cu fraţii tăi, în duh ori aievea, cu copiii sau cu părinţii, toţi luminaţi în acelaşi fel de aceeaşi lumină, deşi fiecare cu individualitatea lui, atunci ştii pe dată, instinctiv, cu ochii lăuntrici, că nu mai există niciunde un loc ca acela. Ferice de soţii care-şi trăiesc unirea acolo. Ferice, mai mult, de cei care acolo s-au cunoscut, cărora de acolo li s-a născut şi le izvorăşte dragostea. Iar dacă priveşti de acolo prin ochii Lui – căci nu-ţi va refuza niciodată acest imens privilegiu – şi vezi că măruntul vieţii pe care cu credincioşie îl trăieşti pentru El se aranjează aşa cum Domnul ţi-a vorbit în duh pe paginile Bibliei, ori în lăuntrul în care cugeţi, iubeşti şi aştepţi, atunci aceasta îţi e confirmare fericită – nicidecum obligatorie – a faptului că gândurile ţi s-au rânduit cu adevărat sub lumina Sa. Nu, nu că te-ai îndoi de El, în nici un caz; dar te îndoieşti de tine. Te temi să nu fi întinat cumva prin propriile gânduri ori simţăminte sfinţenia acelui loc. Şi ori de câte ori de temi, te-ncrezi în El. Iar El nu va fi niciodată aspru când, prin împlinirea a ceea ce ţi-a spus, îţi va reproşa fin: pentru ce te-ai îndoit de cuvântul Meu? Pentru că, nu uita asta niciodată, El te ştia cât eşti de slab, tu nu ştiai. Te cunoaşte când umbli şi când te culci; iar când încă nu ţi-a ieşit cuvântul pe buze, El îl cunoaşte deja deplin, în totul. Te-a cunoscut când încă nu existai; te-a cunoscut pe tine, care eşti al Lui prin credinţa în sângele Său, încă din eternitatea al cărei Părinte este. Doamne Isuse, oare de ce mi-a trebuit atâta timp ca să Te cunosc? Şi oare de ce încă şi azi, când mă ascunzi în palma Ta – ce har, ce dragoste!– mai încape în mine încă îndoiala şi teama? Nu teama de Tine, căci Te ştiu de partea mea deplin, nu doar până la moarte, ci dincolo şi mai presus de tot ce e sub puterea umbrei ei, ci de mine cel mic, slab şi nevrednic. Oare când voi înceta să privesc la mine chiar şi-atunci când mă iei în braţe? Umple-mi Tu privirile cu Tine Însuţi! Şi ce altceva mi-aş mai putea dori? Iar dacă asta îmi doresc, înseamnă că Tu mi-ai pus această dorinţă acolo, fiindcă, ştiu bine, din mine n-avea cum să se nască aşa ceva. Mă-nchin cu mulţumire, regăsindu-mă în coasta Ta străpunsă, unde mi-ai ascuns pe veci numele de lovitura morţii, de pieirea veşnică; coasta Ta din care curge izvorul vieţii în care am fost aşezat de Tine Însuţi; rana din coasta Ta, sanctuar al inimii Tale în care închinarea e împlinirea supremă a vieţii ce ai dat-o tuturor celor ce sunt ai Tăi. Închinare care se rânduieşte uneori în cuvinte, dar care este întotdeauna mai presus de ele.

Argintul de data trecută era deci cu ei. Aduseseră şi alt argint, ca să cumpere alte merinde. Nu ştiau cine le pusese argintul data trecută la gura sacilor. Cu aceste afirmaţii, cât se poate de adevărate, s-au apropiat de economul casei lui Iosif, acel om căruia i se încredinţase mult mai mult decât bunuri şi robi. Era omul lui Iosif în tot ce făcea şi simţea nobilul prinţ. Ştia nu doar ce vrea Iosif, ci şi de ce vrea, cum gândeşte, ce iubeşte, ce aşteaptă de la Dumnezeu, de la fraţii săi, de la viaţă. Puţini au privilegiul să aibă astfel de slujitori. Puţini se poartă bine cu cei care ar putea să le fie oameni de încredere. Bineînţeles că Iosif nu se grăbise atunci când îl alesese pe acest om drept şi cu suflet curat, de bună seamă el însuşi unul din robii lui Iosif. Dar, după ce va fi înţeles prin rugăciune că Domnul i-a dat un sprijin în toată truda dificilei meserii de stăpân, Iosif i-a destăinuit economului său toate gândurile ce-i puteau călăuzi clar paşii şi deciziile în acord cu gândul şi vrerea stăpânului său. Iar dacă, deşi niciodată perfect, nici constant, nici deplin, Iosif e o imagine a Domnului Isus, economul ne duce repede cu gândul la Dumnezeu Duhul Sfânt. Nu, bineînţeles că nu există ierarhie între Persoanele divine. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt Persoane egale şi sunt una: Dumnezeu. Dar Duhul Sfânt este Cel care lucrează în taină voia lui Dumnezeu în inima omului şi în afara ei. Între Iosif şi economul său este cea mai perfectă şi cea mai armonioasă colaborare spre binele fraţilor, deşi ei nu ştiu încă acest lucru. La fel cum nici noi nu ştim multă vreme că Dumnezeu e de partea noastră datorită lucrării perfecte a Fiului Său, că Duhul Sfânt lucrează în noi ca să ne transforme potrivit chipului Domnului Isus spre gloria Celui care este Dumnezeu şi Tată. Da, nimeni, în afară de Duhul Sfânt, nu cunoaşte gândurile Domnului Isus în chip desăvârşit. Şi aici realizezi că nu poţi face decât o palidă comparaţie între umbre şi realităţi. Duhul Sfânt care caută să ni-L prezinte mereu mai mare pe Acela care ne-a iubit!

La econom deci s-au dus să mărturisească tărăşenia cu arginţii, mai ales că-i cuprinsese teama când au văzut că omul acela îi băgase în casa stăpânului. Se gândeau că vor fi luaţi robi şi că vor rămâne şi fără măgari. Nu râde! Toţi suntem la fel când e vorba să avem încredere în Iosif şi în economul său. Adică, dacă ar fi fost luaţi robi, ce mai contau măgarii? Şi dacă ar fi ştiut cine e cel care îi invită în casă, la masă! Ne centrăm viaţa pe noi înşine, pe libertatea noastră care, spre deosebire de ascultarea de Dumnezeu, ne contopeşte destinul cu al măgarului; al măgarului nostru. Fiindcă, nu-i aşa, ce nu este al nostru nu prea contează. Probabil realizezi că asta e adevărata sclavie, să fii robul propriului tău egoism, să fii congruent în viaţă cu un animal de povară mic şi încăpăţânat care nu va şti niciodată să facă altceva decât să care. Căci deopotrivă cărau: oameni şi măgari. Din cele bune puţin, iar din arginţi cât să nu moară de foame, asta evident dacă Iosif se îndura de ei, fiindcă, altfel, argint nu puteau mânca, iar fisticul şi migdalele, mierea şi mirodeniile, puţin din fiecare, cum am spus deja, nu puteau sătura foamea; aşa cum şi tu te regăseşti tot flămând după ce trece petrecerea de ziua ta, de exemplu. Iar dacă te întrebi de unde ştiu ce simţi, nu uita că înaintea Domnului suntem toţi la fel. Tot ce avem mai de preţ e o povară ce nu satură. Noroc cu măgarii care ne-o mai cară din când în când…

De la econom au aflat că arginţii lor au fost puşi acolo de Dumnezeul lor, al părinţilor lor. Şi le-a mai spus aşa: „Argintul vostru a trecut prin mâinile mele“. Mă plasez din nou în miezul istoric al acelor evenimente şi mă gândesc ce influenţă avea Iosif asupra egiptenilor din jurul său. Aşa mi-ar plăcea şi mie să privesc la lucrarea mea pentru Domnul şi să zic: „Împlinirea voinţei divine a trecut prin mâinile mele“. Aşa un econom să am şi eu peste casa mea! Aşa să fie orânduită viaţa mea şi a celor ce mi-au fost încredinţaţi pentru o vreme; pentru o vreme doar, căci toţi credincioşii mergem spre portul ce nu seamănă cu nimic din ce este pe aici şi unde orice lacrimă din ochi ne va fi ştearsă. Iar atunci şi acolo, deşi vom şti că am fost părinţi şi copii, soţi şi soţii, surori şi fraţi, vom poposi în cele eterne şi ne vom pierde în contemplarea nestingherită a Aceluia pe care L-am aşteptat şi L-am dorit cum nimenea nu ştie. Atunci şi acolo vor avea preţ cu adevărat doar faptele făcute de dragul Lui; şi, cum a spus cineva, de dragul Lui n-aş îndrăzni să fac nimic bun fără El. Da, acele fapte vor avea valoare, cum şi lacrimile de dor din timpul pribegiei noastre de-o clipă.

La Iosif acasă se împlinea parcă deplin gândul lui Dumnezeu exprimat mult mai târziu de apostolul Pavel: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit, tu şi casa ta“. Mă bucur de această promisiune divină ce-i cuprinde pe copiii mei. Şi de ce, dacă Domnul mi-a dat responsabilitatea şi privilegiul de a avea slujitori în casă, m-aş îndoi de vrerea şi de puterea Sa ca să-i mântuiască şi pe ei?  Aşa ai spus Tu, Doamne Isuse: „Tu şi casa ta“. De aceea am îndrăznit să-i aduc la Tine din fragedă pruncie pe copiii pe care mi i-ai dat. Cum aş fi putut să-i las pe maidanul nimănui, căci Tu Însuţi ai spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei“.

În această casă, minunat rânduită şi copleşitor binecuvântată, au fost invitaţi la masă cei unsprezece. Evident, măgarii au trebuit să aştepte afară. Iosif îi privea cu emoţie cum se plecau înaintea lui, aducându-şi darul pe care-l pregătiseră până să vină el. Când l-a văzut pe Beniamin, nu s-a mai putut abţine şi s-a dus într-o odaie să plângă. Eu cred că are şi Domnul Isus o odaie la fel, că, de nu, unde S-ar duce atunci când vrea să plângă? Să plângă de drag şi de dor, iar uneori de suferinţa de a Se vedea nevoit să ne mustre. S-au aşezat apoi toţi la masă, căci Simeon le fusese adus imediat ce păşiseră pragul acelei case. Aşa vrea Iosif, să stăm toţi la masă cu el; numai să nu fim cumva plecaţi cu măgarii… Privirile fraţilor trecuseră de la neîncredere la spaimă, de la spaimă la nedumerire, de la buimăceală la veselie, deşi nu-şi puteau explica ce motiv ar fi avut să fie veseli. Fiindcă ceva, oricum, nu era în regulă. Ei, perfect variabili în simţăminte şi în înţelegere, Iosif, perfect constant în amândouă. Le era ciudată rău purtarea lui. Apoi, a doua zi dimineaţă, în privirile lor puteai citi fericirea că sunt lăsaţi să plece. Planul le reuşise perfect. Şi, fără îndoială, dacă s-ar mai fi întors în Egipt după grâu, n-ar mai fi avut nicio grijă, doar mâncaseră cu stăpânul! E adevărat, nu la aceeaşi masă, dar oricum în aceeaşi cameră, în casa lui. Din nou fericiţi alături de măgarii lor, nu doar intacţi, dar şi încărcaţi cu grâu, simţeau parcă în nări, deopotrivă oameni şi măgari, mirosul deşertului, vântul acela, când lin, când furtunos, cu care erau parcă rude. Dintre toţi cei doisprezece fraţi, unul singur ştia că aveau să se revadă foarte curând: Iosif. Ceilalţi n-aveau de unde să ştie că purtau iarăşi argintul în saci; că doar nu ei încărcaseră grâul în saci şi probabil nici sacii pe măgari. Şi nu ştiau că în sacul lui Beniamin fusese pus – oare de către cine? – chiar paharul stăpânului. Numai ce ieşiră din cetate, că economul aleargă după plecaţii prin deşert spre ale lor, îi ajunge din urmă şi le zice că sunt hoţi. Să fure ei paharul stăpânului, după atâta bine cât li se făcuse!

E lucru mare ce e şi cu inima omului, că ei, foşti criminali, neştiind încă despre cine ar putea fi vorba, se aliază subit împotriva aceluia ce ar fi fost capabil de o aşa mârşăvie. „Ăla“ - ce dacă era unul dintre ei - merita să fie pedepsit şi să rămână rob în Egipt; robul robului lui Iosif. Aşa gândeau probabil. Numai că, în astfel de clipe, gândurile curg mai repede decât de obicei şi vorbele şi mai repede. Da, uneori mai repede chiar decât gândurile. Au pronunţat cu buzele lor sentinţa, aşa de imposibil li se părea ca acuzaţia să fie adevărată: „Cel ce a făcut asta se cuvine să moară“. Iar ei, fiindcă n-au împiedicat furtul, fiindcă n-au vegheat unii asupra altora, să fie robi ai… ştii tu.

Economul deschide deci sacii. Grâul era acolo şi arginţii la fel, dar asta nu-i mai mira. Deschide sacul celui mai vârstnic, Ruben, apoi al lui Simeon, Levi, Iuda … Se bucurau că avuseseră dreptate. Mai rămăsese doar Beniamin, dar el era copil cuminte. Când totul a devenit clar, economul face deosebirea între „hoţul“ Beniamin şi cei zece cinstiţi. Copilul va rămâne rob, iar ei sunt liberi să plece, adică cu tot cu grâu, cu măgari şi cu argint dublu. Ştii că migdale şi fistic găseau şi la ei în Canaan. Doar că – Doamne, mare eşti! – acum le păsa de tata şi nu-şi mai puteau abandona un frate. Mă opresc şi cred că ştii de ce: deşi pentru ei începea cea mai neagră zi din viaţă, totuşi finalul era de acum previzibil şi calea ireversibilă. Puţin conta dacă ştiau sau nu că aşa stăteau lucrurile. Odată ce conştiinţele le fuseseră profund atinse şi gândurile transformate, nu mai rămânea decât reconsiderarea trecutului şi mărturisirea păcatelor. Dar asta era doar o chestiune de timp. Din nou, mâna bună a lui Iosif era la lucru. Veseli i-au întors spatele; trişti şi disperaţi revin acum la el, asta fiindcă încă nu ştiau cu cine au de-a face. Mă opresc şi pentru a spune că orice analiză a trecutului cuiva pentru a-i aprecia caracterul, e o sabie cu două tăişuri, asta chiar dacă e perfect valabil ce ştii din trecutul acelei persoane. La fel cum e fără logică să-ţi schimbi brusc părerea despre un om pe care l-ai cunoscut într-un fel, doar pentru că la un moment dat în viaţă pare a fi, de exemplu, un hoţ, aşa ca Beniamin. Era clar, paharul fusese găsit la el. Era clar că nici el, nici nimeni nu e perfect. Ce ar fi fost însă ca cei zece să-şi aducă fiecare aminte de ce le-o fi dispărut fiecăruia cine ştie când şi să zică: ce frate aveam şi abia acum, după douăzeci de ani, ne dăm seama! Pe de altă parte, cine ar fi putut, privindu-le trecutul celor zece, să se aştepte la un comportament lăudabil din partea lor? Hoţii şi criminalii au adesea remuşcări. Asta nu înseamnă însă mare lucru. Pot fi, cum am mai spus, oameni de treabă în multe privinţe: au şi ei zilele lor bune. Dar prin harul lui Dumnezeu se pot pocăi şi vor fi cu totul altfel de cum îi recomandă trecutul. Dacă nu vezi asta, înseamnă că te îndoieşti de realitatea pocăinţei lor; însă dacă asta îţi este clară în conştiinţă, în lumina acelor ochi lăuntrici, şi totuşi păstrezi rezerve, înseamnă că te îndoieşti de Domnul. Ştiu că ar putea oricând să revină la purtarea nebună din tinereţe şi ar fi o prostie să te încrezi în vreun om, chiar şi pocăit, adică credincios; dar e mai bine să-i întinzi o mână a dragostei, chiar dacă o faci cu teamă dar contând pe harul lui Dumnezeu, decât să-ţi reproşezi vreodată că ai abandonat un suflet pentru că nu ai avut încredere în Domnul Isus. Ar fi uşor să ridici din umeri şi să pleci. Dragostea lui Iosif însă nu te lasă. Domnul îţi porunceşte să iubeşti. Ori ai uitat că ai fost şi tu Baraba? Ori Pilat, Caiafa, sau Ruben şi Simeon? Ce mai contează? Poveştile noastre sunt la fel, doar El e altfel, El, care iubeşte până la capăt. Iar dacă eşti credincios şi tragi linie cum se cuvine ca să aduni ce ai făcut în viaţă, vei vedea, dacă socoteşti drept, că poţi trece cu plus doar clipele în care ai semănat cu El: până la capăt. Iar când iubeşti, ierţi, aşa cum ţi s-a iertat şi ţie, chiar dacă omul acela ţi-ar fi făcut vreodată vreun rău. Iertarea nu e un act al milei, ci încununarea disciplinei care e un privilegiu al dragostei. A spus-o altul mai profund decât mine, mult înaintea mea.

Dacă citeşti relatarea Bibliei din acest punct, găseşti un verset foarte interesant. Zice aşa: „Iuda şi fraţii săi au ajuns la casa lui Iosif“. La plecare erau toţi la fel. La întoarcerea neaşteptată, unul e diferit: Iuda (coincidenţă de nume cu trădătorul de mai târziu). Iuda, unul din cei zece, care-şi asumase responsabilitatea asupra lui Beniamin în faţa tatălui său, este acum liderul la pocăinţă al fraţilor săi. Oare pentru atitudinea aceasta a primit binecuvântarea ca din posteritatea lui să se nască peste secole regele David? Şi peste un mileniu şi jumătate să Se nască după trup Hristosul, care este mai presus de toate Dumnezeu binecuvântat în veci? Conştiinţele mai multor oameni pot fi la un moment dat mişcate de simţământul păcatului şi de o pocăinţă reală, dar ferice de cel ce zice: „Fraţilor, să ne aşezăm pe genunchi!“. Viaţa, aşa cum e ea: asta descrie Biblia, în modul cel mai normal pentru cei ce o cunosc şi cel mai uimitor pentru cei ce o citesc pentru prima dată; viaţa, aşa cum e văzută ea dinspre pământ spre cer, dar mai ales dinspre cer spre pământ. Căci altfel n-ar fi Domnul cel care vorbeşte! Viaţa oamenilor cu intervenţia tainică a lui Dumnezeu în măruntul trebuşoarelor noastre, cu glasul Lui adresat conştiinţei. Te voi lăsa deci să citeşti singur cuvintele unuia care se pocăieşte, care au fost scrise acum trei mii cinci sute de ani. Şi atunci cerul era tot albastru, iarba tot verde şi inima omului la fel ca azi. Nu voi pleca, ci mă voi aşeza aci, pe podea, lângă canapeaua pe care stai şi, în duh, îţi voi auzi glasul citind, poate întâia dată, din Biblie. Nu te sfii să citeşti cu voce tare. E vorba despre tine, despre noi şi, nu-i aşa, ceva parcă e altfel în viaţa ta de când ai început să-L cunoşti pe adevăratul Iosif. Citeşte, căci, aşa cum e scris, aşa grăieşte pocăinţa. Iar ceea ce-ţi atinge colţul buzelor e gustul lacrimilor ei. Pocăinţa, efect al mustrării Domnului adesea, dar întotdeauna încununarea dragostei Lui pentru fericirea ta! Să nu crezi însă că pocăinţa ţi-a adus fericirea, ci Domnul e Acela ce te învăluie cu lumina feţei Lui, căci la umbra aripilor Sale ai venit să te adăposteşti. Oricum, nimic nu va mai fi la fel de acum înainte. Citeşte tu, că eu am cam obosit.

Atunci Iuda s-a apropiat de el şi a zis: „Te rog, domnul meu, să vorbească robul tău un cuvânt în auzul domnului meu şi să nu se aprindă mânia ta împotriva robului tău; pentru că tu eşti ca faraon. Domnul meu a întrebat pe robii săi, zicând: «Aveţi voi tată sau frate?». Şi noi am zis domnului meu: «Avem un tată bătrân şi un copil al bătrâneţii sale, încă tânăr; şi fratele lui a murit şi el a rămas singur de la mama sa; şi tatăl său îl iubeşte». Şi tu ai zis robilor tăi: «Aduceţi-l la mine, ca să-l văd cu ochii mei». Şi noi am zis domnului meu: «Băiatul nu poate să lase pe tatăl său, pentru că, dacă va lăsa pe tatăl său, tatăl său va muri». Şi ai zis robilor tăi: «Dacă fratele vostru cel mai mic nu va coborî cu voi, nu-mi veţi mai vedea faţa». Şi a fost aşa: când ne-am suit la robul tău, tatăl nostru, i-am spus cuvintele domnului meu. Şi tatăl nostru a zis: «Mergeţi din nou, cumpăraţi ceva de mâncare». Dar noi am zis: «Nu putem coborî; dacă fratele nostru cel mai mic va fi cu noi, atunci vom coborî, pentru că nu putem vedea faţa omului aceluia dacă fratele nostru cel mai mic nu va fi cu noi». Şi robul tău, tatăl meu, ne-a zis: «Ştiţi că soţia mea mi-a născut doi copii. Şi unul a ieşit de la mine, şi am zis: ‹Cu adevărat, a fost sfâşiat›; şi nu l-am mai văzut până acum. Şi dacă veţi lua de la mine şi pe acesta şi i se va întâmpla vreo nenorocire, cu durere veţi coborî perii mei albi în Locuinţa morţilor». Şi acum, când voi merge la robul tău, tatăl meu, şi băiatul nu va fi cu noi – şi sufletul lui este legat de sufletul său – va fi aşa: când va vedea că băiatul nu este, va muri; şi robii tăi vor coborî cu durere perii albi ai robului tău, tatăl nostru, în Locuinţa morţilor. Pentru că robul tău s-a pus garant la tatăl meu pentru băiat, zicând: «Dacă nu ţi-l voi aduce, voi fi vinovat înaintea tatălui meu în toate zilele». Acum dar, te rog, robul tău să rămână rob domnului meu în locul băiatului şi băiatul să se suie cu fraţii săi. Căci cum să mă sui eu la tatăl meu şi băiatul să nu fie cu mine? Să nu văd răul care va veni peste tatăl meu!“. Şi Iosif n-a putut să se stăpânească înaintea tuturor celor care stăteau lângă el şi a strigat: „Să iasă de la mine orice om!“. Şi nimeni n-a rămas cu Iosif când s-a făcut cunoscut fraţilor săi (Geneza 44.18–45.1).

I-am auzit vorbind şi am tăcut, fiindcă ştiam că nu-i pot convinge. Erau oamenii care susţin că nu poţi înţelege nimic din Sfânta Scriptură, că e plină de mesaje codate destinate unor iniţiaţi. Şi cine s-ar îndoi vreodată de profunzimea semnificaţiilor ei? Dar, deşi infinită ca Însuşi Dumnezeu, e totuşi atât de aproape de noi, ca Domnul pe străzile Ierusalimului sau în casa Martei, la Betania; o prezenţă ce poate uşor să treacă neobservată, deşi atinge conştiinţele tuturor. E ca şi cum n-ar fi, căci stă pe raft Biblia ta; şi totuşi e acolo, în adâncul năzuinţelor tale, căci ştii că, într-o zi, o vei deschide. Oricine poate înţelege ceva din ea, deşi nimeni, niciodată, totul. Pe măsură ce o citeşti însă, semnificaţiile ei îţi devin tot mai clare. Iar întâia carte, Geneza, cu parfumul ei de după-amiază de duminică în miezul verii, e ca o pepinieră a tot ce-nseamnă adevărurile despre Dumnezeu şi despre om, a planurilor divine, a gândurilor Lui nemaipătrunse, pe care totuşi a binevoit să ni le descopere. Geneza e o prefaţă a istoriei omenirii, dar şi a istoriei mele. Începe cu începutul, aşa cum se cuvine, acel verset perfect, întâiul, format din exact de şapte ori câte 4 litere. Vorbi-vom poate vreodată şi despre asta. Apoi arată tot ce-nseamnă lucrarea lui Dumnezeu pe care omul nu întârzie s-o ruineze. Apoi chemarea lui Dumnezeu către cei ce o ascultă, iar la sfârşit, scopul şi împlinirea tuturor lucrurilor: Iosif, adică Hristos Isus. La fel şi viaţa mea, căutându-mi cărarea şi împlinirea încă de la prima suflare pe care am primit-o de la El; şi negăsindu-mi tihnă altundeva decât la pieptul Lui. L-a auzit tot cerul cum plângea când m-am întors. Şi nu m-aş fi întors niciodată, dacă nu m-ar fi căutat. Da, şi n-aş fi putut sta cu capul pe pieptul Lui, dacă n-ar fi murit în locul meu. Oare de ce mi-a trebuit atâta timp? Fericiţi copiii care-L primesc ca Mântuitor! Vor creşte la pieptul Lui, cereşti într-o lume străină, aparţinând cerului, acelei Împărăţii care este a celor ca ei. Nicicând, nicăieri, un alt împărat n-a plătit cu viaţa ca să câştige dragostea şi încrederea supuşilor săi. Şi nicicând, nicăieri, supuşii vreunui împărat n-au fost mai bucuroşi să fie robi din dragoste ai Celui binecuvântat. O! adânc al înţelepciunii, al dragostei şi al îndurării lui Dumnezeu! Mi-a văzut lacrimile de pocăinţă pe când nu exista nimic decât El Însuşi în atotsuficienţa Sa. Da, iubirea e eternă fiindcă El e Părintele veşniciei, Dumnezeul oricărui har.

Ai putea crede că, de-aici înainte totul fiind rezolvat, bucuria fiind deplină, povestea se cuvine să se încheie; că viaţa lor, a tuturor, deşi nu mai avea să fie la fel ca înainte, se va desfăşura totuşi lin, ceva de genul: „Şi au trăit fericiţi“. Aveau toate motivele să fie fericiţi, căci faraon, aflând ce se petrecuse şi doritor să-şi arate recunoştinţa faţă de Iosif, a poruncit să le fie date care, evident, trase de cai, nu de măgari, ca să-şi aducă familiile în Egipt. Era doar logic să stea unde era grâul, nu să vină din când în când să cumpere. E logic pentru oricine, că, de exemplu, dacă ai gustat bunătatea Domnului, vei vrea să rămâi cât mai aproape de El, că nu te vei mai depărta niciodată de poala hainei Lui. Vei lua grâu din belşug în fiecare dimineaţă, adică vei citi din Biblie hrănindu-te cu Hristos şi vei da de mâncare şi familiei tale, adică vei avea un răgaz poate la începutul sau spre sfârşitul zilei, ca să citeşti împreună cu soţul sau cu soţia, alături de copiii cu care vei fi fost binecuvântat. E absolut logic că, după atâta căutare şi zbucium, când L-ai găsit pe adevăratul Iosif, lumea nu-ţi va mai oferi nicio atracţie. E totul atât de clar şi de normal! Doar că nu e absolut real. Asta fiindcă nu încetăm să purtăm în noi, cât timp suntem în acest trup de carne, firea cea veche, exact cea care l-a vândut, care L-a trădat pe Domnul Isus şi care e capabilă să facă asta din nou, oricând. Prin harul lui Dumnezeu avem şi natura Lui cea nouă care nu poate fi atinsă sau întinată de păcatul care este în carnea noastră; o natură care nu se manifestă însă cu putere decât atunci când îţi abandonezi voinţa grijii atotînţelepte a lui Dumnezeu. Iar această predare a voinţei, ştii deja, este ceea ce natura veche nu suportă nici în ruptul capului. Pe ea n-o interesează Iosif, ci lumea. Şi e aşa uşor să-ţi spui că le poţi avea pe amândouă: favoarea lui Dumnezeu şi prietenia cu lumea! Dacă te gândeşti mai bine înţelegi repede că sunt lucruri opuse din orice punct de vedere. Una, numai una îţi poate umple inima. Care oare?

Ne spune Scriptura şi ştim toţi din experienţă ce-nseamnă un credincios lumesc. E mult mai profund decât ce se vede în afară, deşi se vede şi în afară un credincios lumesc. Există surori în Hristos care uită să se îmbrace cu modestie si cu discreţie, cum se cuvine femeilor care mărturisesc că se tem de Dumnezeu. La fel, există fraţi credincioşi care-şi lustruiesc – sau îşi ţesală – caroseriile măgarilor-putere, de parcă ar fi veşnice. Alţii trăiesc ponosiţi, voit urâţi şi la aspect şi la standardul de viaţă ca să-şi dovedească lor şi altora că sunt mai spirituali, adică mai duhovniceşti. A fi lumesc înseamnă şi una şi alta dintre aceste extreme. Căci în asta s-au luptat dintotdeauna filosofii lumii, unii definind ce se cuvine, iar alţii afirmând că orice se cuvine, doar să fii tu bun (!). E aşa de greu să trăieşti simplu, natural cu Hristos, trecând prin lume şi fiind un parfum al dragostei spre iertare, pentru toţi cei care-L caută!

Iosif ştia că nu le trebuie decât o clipă ca să arate că păcatul era încă în ei, ca în noi toţi. De aceea le-a spus: „să nu vă certaţi între voi pe drum“. Şi nici nu era lung drumul: de la Iosif în Canaan şi înapoi la Iosif, pentru a fi cu el pentru totdeauna. Aşa e orice credincios: începe adevărata viaţă cu Hristos şi speră că va veni foarte curând clipa când Iosif cel adevărat ne va lua ca să fim pentru totdeauna cu El. Ce altceva decât dragoste ai putea să manifeşti în acest răstimp? Aşa ar trebui să fie, dar atunci de unde vin certurile între creştini? O să-mi spui că nu toţi cei ce poartă numele de creştin sunt şi credincioşi. Că unii au doar numele lui Hristos, nu şi viaţa Lui, căci n-au crezut în El, nu L-au primit ca Mântuitor personal. Aşa este, dar să nu te mire dacă vei vedea vreodată adevăraţi fraţi ai lui Iosif certându-se. Poate nu te simţi în stare de o asemenea purtare rea. Nici eu nu mă simt în stare, dar ştiu că aş putea oricând s-o fac şi nu există altă scăpare decât cea pe care o ştii deja: să te ţii tare de marginea veşmintelor Lui, ca un copilaş care se ţine strâns de mama, dar pe care, de fapt, mama îl ţine strâns… Suntem născuţi pentru a iubi, dar nu vom fi niciodată obligaţi să o facem, deşi întotdeauna dragostea Lui ne va constrânge. Căci dragoste e ceea ce vezi în ochii Lui, chiar şi când te mustră. Fie ca ceea ce ai văzut în ochii Lui să-ţi rămână şi să ne rămână tuturor pe retină, ori de câte ori îi privim pe oameni, pe fraţi şi pe noi înşine!

Duceau acum spre casă mai mult decât îşi putuseră vreodată imagina. Nu e vorba nici de grâu, nici de măgari, nici măcar de carele lui faraon, deşi toate acestea erau mult nu doar peste ce meritau dar şi peste ce ar fi îndrăznit să ceară – şi să viseze. Dar dincolo, spun, de toate astea, duceau cu ei vestea că Iosif e viu. Văzuseră gloria lui căreia aveau să-i fie părtaşi în curând şi faţă de aceasta totul devenea mic, ba chiar meschin. Căci esenţial din ceea ce transporţi prin timp nu e obiectul, ci semnificaţia lui – a spus-o, de asemenea, altcineva înaintea mea. Nu era totuna dacă acele bunuri le fuseseră dăruite de Iosif sau dacă le primiseră doar pentru a se bucura de o anume bunăstare. Nu era totuna dacă aduceau acasă darul lui Iosif pentru Iacov sau dacă ar fi fost doar o cantitate de bogăţie pentru ca Iacov să fie scutit tot restul vieţii de griji. Şi, deşi nu mă îndoiesc că erau preocupaţi şi cu drumul şi cu nevoile imediate, cum ar fi nutreţul pentru cai, totuşi inima le ardea de ceva ce era încă prea mare pentru ei: dragostea lui Iosif. Se gândeau la el, la tot ce a fost, ştiau că sunt de-acum iertaţi şi erau gata să mărturisească totul înaintea tatălui lor. Totuşi, până în ultima clipă, dragostea lui Iosif a fost mai mare decât cuprindeau conştiinţele lor, asta fiindcă şi-au imaginat (n-aş fi făcut şi eu la fel?) că sunt iubiţi cu măsură, cu rezerve şi mai ales că îi iubeşte al unsprezecelea doar, sau mai ales, de dragul bătrânului lor tată. E adevărat că Iosif nu putea iubi decât omeneşte, căci numai Domnul e dragoste în El Însuşi. Dar asta nu înseamnă că nu iubea deplin, adică găsindu-şi motivaţia dragostei în Domnul, nu în Iacov, nici în fraţi. Doar cu o astfel de dragoste poţi iubi până la capăt. Iar capătul e aşa cum l-a vrut Dumnezeu: deplina binecuvântare câştigată prin jertfa şi truda răbdătoare a dragostei Lui în noi, pentru noi, cu noi.

Când au ajuns la ai lor, au dat buzna în cort să-i spună lui Iacov doar atât: „Trăieşte“. Dar Iacov nu i-a crezut, e clar de ce. În plus, aşa o veste şi după atâta vreme era greu de digerat. A văzut însă tot ceea ce trimisese Iosif pentru el, tot alaiul ce avea să-l ducă la cel iubit şi nespus de binecuvântat. Găsise intactă corabia cu comori pe care o pierduse de mult. Mâna bună a Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov fusese în acest timp cu el şi cu casa lui, în ciuda falimentului credinţei lor. Era ca şi cum, după o noapte polară, se trezise în mijlocul unei primăveri din Saron, în valea cu crini. Nu-l interesa nici Egiptul, nici bogăţia, nici foametea, ci Iosif era centrul bucuriei lui. Asta, tradus pe creştineşte, se cheamă „bucurie în Domnul”. Bucurie care nu face altceva decât să-i înstrăineze şi mai mult pe cei deja străini de această lume.

E impresionantă scena revederii şi a momentului uimitor în care Iacov îl binecuvântează pe faraon, ca pentru a da mărturie că ceea ce urma să primească de la monarh era doar ceva datorat; căci, dacă n-ar fi existat familia depozitară a promisiunilor lui Dumnezeu, ar fi suferit de foame Egiptul cu faraon cu tot. Da, ar fi pierit o lume, dacă nu exista Iosif, fiul lui Iacov. Şi, deşi prin Iosif se împliniseră toate cele spre fericire, totuşi mâinile îmbătrânite ale lui Iacov erau cele ce aveau dinspre Dumnezeu autoritatea de a da binecuvântarea: asupra lui faraon, de bună seamă, dar mai ales, înainte de moarte, asupra fiilor lui; căci, ani buni mai târziu, atunci când a ştiut că Tatăl duhurilor îl va chema la ceruri, Iacov, bătrânul păstor, profet şi preot, şi-a binecuvântat copiii cu cuvinte ce trec cu mult dincolo de generaţia lui, cuvinte ce sunt, pentru cei care cunosc Scriptura, ca o sămânţă profetică a istoriei poporului Israel, cuprinsă într-o altă sămânţă, Geneza, descriere uimitoare a istoriei căilor lui Dumnezeu cu oamenii în general. Ştiu că ar fi prea mult şi prea greu să ne scufundăm acum în aceste ape. Dar dincolo de semnificaţia profetică, acele cuvinte au însemnat ceva atunci pentru cei ce le-au auzit, pentru moştenitorii făgăduinţelor. Căci atunci, atunci abia, corăbiile încărcate aveau să fie trimise pe marea timpului sub privirile Domnului, cu povara glorioasă pentru generaţiile care vor veni. Iar Efraim şi Manase, copiii lui Iosif, au fost număraţi printre copiii lui Iacov ca o confirmare a faptului că fuseseră crescuţi în aceeaşi credinţă, speranţă şi dragoste; că respiraseră acelaşi parfum al cerului, parfum ce se găsea în corturile nomazilor cei năzuitori de eternitate la fel ca în casa lui Iosif; o confirmare a faptului că Egiptul, cu toate ale lui, cu cea mai avansată naţiune a vremii, nu avusese puterea să-i atragă pe cei crescuţi în căminul credinţei. Iar dacă Iacov i-a numărat printre fiii săi pe Efraim şi pe Manase, asta e ca şi cum bunicul sau bunica lasă Biblia care i-a trecut prin furtuni, în mâna nepotului sau nepoatei. Nu sunt cuvinte pentru a spune ce simt bătrânii când fac asta. Când se despart uşor de tot ce le-a înseninat privirea în umblarea lor prin această vale a plângerii, spre a se lăsa ridicaţi spre Cel ce le-a fost speranţă, şi le va fi de acum împlinire. Nu, asta nu e moarte! Îi priveşti cum devin conştienţi de realităţi pe care şi tu ca credincios le ştii, dar pe care nu îţi este încă dat să le pipăi, aşa cum le e lor dat în acele clipe în care încă te mai văd şi te mai aud, clipe în care corabia lor va fi ridicată la ceruri, deşi trupul le va fi pus ca o sămânţă spre înviere în sânul liniştitei glii; acele clipe în care Iacov vorbea, în taină, mai degrabă cu cei ce fuseseră (şi erau şi dincolo de moarte la pieptul Domnului) decât cu cei ce erau şi rămâneau încă o vreme aici jos. Este exact cum îi spunea odinioară Domnul lui Avraam: „Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare“. Scut pentru acum şi aici, răsplată pentru atunci şi acolo. Şi nu gloria cerească le umple inimile, deşi privirile le sunt pline de ea, ci Domnul, căci, fără El, cerul n-ar însemna nimic: absolut nimic! E la fel cu ce simţea Iacov venind înspre Egipt: nu-l interesa nimic decât Iosif. Da, din clipa aceea, a ultimului inspir, poate greoi, prea trudit, ştampilă finală peste tot ce a însemnat pământul, nu mai putem face nimic unii pentru ceilalţi, cei ce rămân pentru cei ce pleacă, sau invers. Cei ce au plecat au ales deja unde vor merge, iar cei ce rămân s-ar cuveni să facă la fel măcar în astfel de momente.

După moartea lui Iacov, fraţii preaiubiţi şi preabinecuvântaţi au venit, delicat şi cu teamă, să vorbească cu Iosif. Să-i ceară să nu se mânie, să nu-i pedepsească pentru că i-au făcut rău cândva. Asta aşa, de dragul bătrânului lor tată. Greu a fost să cred că a murit pentru mine şi parcă şi mai greu să cred că nu va înceta niciodată să mă iubească - şi asta din motive ce se găsesc doar în preafericita Lui fiinţă! Căci Omul din glorie, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Supremul Mare Preot, ne poartă şi pe umeri, dar şi pe piept, la fel cum stăteau odinioară pietrele preţioase pe umerii şi pe pieptul marelui preot Aaron. Pietre preţioase pe umerii şi pe pieptul Lui, iată o altă imagine tainică de pe paginile Bibliei, dar care defineşte atât de mişcător ceea ce reprezintă ai Săi pentru El! Păşind în duh în sanctuarul ceresc, Îl vei găsi acolo pe Cel ce iubeşte până la capăt, pe Cel ce iubeşte cu o iubire veşnică. Şi doar păşind în sanctuarul ceresc te vei regăsi pe tine însuţi în El, alături de cei cu aceeaşi dragoste iubiţi. L-a durut pe Iosif tulburarea şi îngrijorarea fraţilor lui. Le-a vorbit cu dragoste şi cu bunătate, ca singurul care le putea purta de grijă. Iar apoi, odată ce i-a văzut plecând liniştiţi spre casele lor, s-a întors el însuşi spre singura care ştia cum şi cât iubeşte Iosif, spre regina, doamna, prietena şi iubita lui, cea cu care împărţea deplin povara de dragoste şi de binecuvântare pe care el însuşi o primea de la Dumnezeul oricărui har. Cea care îi era nu doar alinare şi bucurie, ci şi răsplată pentru vremea de acum, ea, care-l aştepta ca o grădină închisă, a cărei cheie o avea numai el, o grădină cu miresme cereşti, dar revărsate aşa ca să poată fi atinse în modul cel mai real cu putinţă, resimţite cu fiecare fibră, de către soţul ei, soarele ei, bucuria şi împlinirea ei în a fi femeie.

… de la noi, care-Îi suntem rod al suferinţei, de după momentul crucii, de la noi, cei care Îi suntem mireasă, de la noi, cei cunoscuţi şi iubiţi din veşnicie, aşteaptă El cea mai deplină revărsare a celui mai minunat, mai profund şi mai sfânt parfum de mir. Parfum al mirului strâns cu grijă de pe paginile Scripturii Sfinte pe când ochii ni-i scaldă privirile Lui. Parfum revărsat în clipa dintâi a zilei dintâi a fiecărei săptămâni, atunci când suntem strânşi împreună – ce har! – pentru a vesti moartea Lui luând din pâine şi din vin; parfum al veşmintelor Lui în care suntem cufundaţi, căci „din mâna Lui primim ce Îi aducem“; parfum al închinării care deplin I se cuvine şi care se înalţă din atâtea inimi pentru adorarea Aceluia care este Dumnezeu şi Tată, Dumnezeul Lui şi Dumnezeul nostru, Tatăl Lui şi Tatăl nostru, pe care L-am cunoscut în singurul care L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, în Fiul Său veşnic, Isus Hristos, El, care este Dumnezeul Adevărat şi viaţa veşnică, Domnul şi Mântuitorul nostru.

* * *

Ştiu, ar mai fi multe de scris. Cine ar gândi că ar putea spune despre infinit mai mult decât un fir de nisip faţă de o plajă? Sunt însă clipe în viaţă în care îţi dai seama că, oricâte ar fi, cuvintele nu sunt de ajuns. Nu e vorba doar de felul în care ar trebui rânduite pentru a purta o prea îmbelşugată povară, căci atunci două vorbe ar putea face cât o mie pentru cel ce ştie deja despre ce îi vorbeşti. Nu e vorba nici măcar de faptul că atâtea întâmplări, atâtea semnificaţii ce sălăşluiesc în ele, dacă ar fi descrise cum se cuvine, ar umple lumea noastră şi aşa prea mică. Ci, aşa cum încep să înţeleg, problema stă într-o nepotrivire de o altă natură, o incongruenţă, dacă mă laşi să-i zic aşa, între mintea mea de acum, cu ochii şi urechile ce-i aduc nectarul pe care ea, mintea, îl va face miere, şi felul deplin în care voi vedea lucrurile de acolo, din glorie. Căci, oricât de sclipitoare ar fi ea, înţelegerea mea, chiar luminată şi condusă de Duhul lui Dumnezeu, nu-mi va aduce nicidecum tot adevărul despre toate lucrurile, adică nu-mi va arăta toate relaţiile tuturor lucrurilor cu Dumnezeu şi unele cu altele potrivit cu ceea ce este perfect, adică potrivit cu planul divin; şi să am această percepţie nu doar instantaneu, ci simultan. Ştiu că e greu de prins ideea asta, dar parcă fără ea nu pricepem cât suntem de limitaţi. Ia un exemplu, oricare! Să zicem, străjerul în noapte, cel care este pus, în ultima strajă din vremea de întuneric, adică de la trei până pe la şase dimineaţa, să vegheze ca nimic să nu tulbure liniştea fragilă a taberei plină cu răniţi, înconjurată de duşmani ce par infinit de mulţi, neîngăduit de puternici şi fără chip. Căci noaptea, când ochii tac, duşmanul poate fi oricât şi oricum. Străjerul, spun, care pentru acum nu aşteaptă altceva decât un pumnal venit de niciunde, gata să-i curme viaţa şi veghea, dar care ştie că în curând se vor ivi zorii ce vor aduce cu ele trupele aliate. Transpune toate acestea la aici şi acum şi vei şti că există credincioşi care veghează şi se roagă în noapte pentru mica ceată ce le-a fost încredinţată, ceată care, ca în orice conflict, are răniţii şi trudiţii ei. Adaugă la asta faptul că santinela se roagă la fel de stăruitor pentru duşmanii de afară, cei cu pumnalele morale, iar nu de oţel, ca, dacă ar fi cu putinţă, să treacă şi ei, cât mai este încă vreme, în tabăra celor ce aşteaptă eliberarea. Acum pune toate aceste trăiri în seama unei bătrâne doamne cu duh blând şi liniştit ce este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Şi adaugă la toate astea durerea ei când ştie că printre cei de afară care nu aşteaptă nimic, absolut nimic, se găsesc doi dintre nepoţii ei, de câteva luni de zile plecaţi la studii. Aş putea continua căci, din nou, atâtea ar fi de spus! Acum priveşte la Domnul şi vezi ce simte El când Se uită deopotrivă la ea şi la nepoţii ei; şi înmulţeşte totul cu numărul neştiut de credincioşi care veghează în acelaşi fel doar datorită faptului că El, Marele Preot, îi susţine şi pune în inima lor aceste simţăminte faţă de cei dinăuntru şi faţă de cei de afară, alături de sentimente pe care le naşte în inima lor pentru El, sentimente de care numai El este vrednic. Vezi, mintea noastră nu poate cuprinde instantaneu şi simultan relaţia dintre Dumnezeu şi cele create de El, nici măcar dacă ar şti, ca sumă, toate aceste adevăruri cu toate faţetele lor. Doar Domnul vede lucrurile cu o asemenea atotştiinţă; şi nu doar le vede, ci le şi susţine. Căci nici cea mai mică vrabie, nici cel mai mic fir de păr de pe capul vreunui credincios nu cade la pământ fără voia şi accepţiunea Lui. Adică, deşi le cunoaşte pe toate deplin, instantaneu, simultan şi perpetuu, totuşi Se preocupă în mod individual de fiecare dintre făpturile Lui. Unele au ales definitiv şi fără putinţă de întoarcere să i se opună: este vorba de duhurile întunericului pentru care este pregătit iadul. Alţii au răspuns chemării harului Său: e vorba despre credincioşii Săi. Pentru alţii, chemarea Lui încă răsună. Oare pentru cine? Oare pentru cât timp?

Întoarcerea

Un drum de întoarcere e ca un cufăr cu taine. Te uiţi la el sau la ea şi te întrebi: de ce a plecat? Nu contează când, de unde sau încotro. Sau poate contează. Ştia ce lasă în urmă? Preţuia ce avea? Avea oare cu adevărat? Acum de ce se mai întoarce? Ce va mai găsi când va veni înapoi? Iar dacă va mai găsi ceva, va preţui lucrul acela mai mult decât atunci când a fost gata să-l părăsească? Nu e totul ca un cufăr cu taine? Să te mai întreb ceva. Ce l-a făcut, ce a făcut-o să se întoarcă? De ce nu a pierit în disperare, când a văzut că a pierdut tot? Un drum de întoarcere e ca un cufăr cu taine peste care, atunci când îl deschizi, răsare soarele; asta, bineînţeles, dacă la capătul drumului există iertare pentru cel rătăcit. Iar cel mai minunat drum de întoarcere este cel la capătul căruia Se află Dumnezeu, Cel care este Alfa şi Omega în egală măsură, deşi nu în acelaşi fel. Fiindcă, oricât de glorios ar fi Alfa, eu am făcut neghiobia de a-I întoarce spatele. Dacă stau acum în braţele Lui este că L-am cunoscut ca Omega al trudei căutărilor mele. De acum îmi stă înainte veşnicia pentru a-L cunoaşte deplin pe Cel ce este Alfa şi Omega. Da, pentru mine, cel reîntors, veşnicia a început deja, la El în braţe. El a rămas constant, acelaşi; doar poziţia mea s-a schimbat. Şi încep să descifrez, privind în urmă, tainele drumului meu de întoarcere; taine pe care Domnul mi le aşterne sub ochi acum, când zbuciumul a trecut. Contemplu atât sentimentele pe care le-a lucrat harul în inima mea, cât şi sfintele simţăminte ale lui Dumnezeu, care este dragoste. Mă voi aşeza deci liniştit printre cuvintele Evangheliei pentru ca El, Cel la care am găsit iertare, El, Soarele dreptăţii, să-mi lumineze toate tainele din cufăr.

O oaie nu e mare lucru. Dar, deşi este o cantitate puţin semnificativă, trebuie să recunosc: e ceva ciudat cu oile. Au tot ce le trebuie pentru a pieri curând. Sunt capabile să se apere doar cu un behăit. Nasc un singur miel pe an şi sunt inteligente… fix cât o oaie. Uită-te la duşmanii lor naturali din „lanţul trofic“ – dacă mai crezi încă în aşa ceva. Sunt iuţi, inteligenţi, uniţi atunci când trebuie, puternici atunci când sunt uniţi. Urletul lor este expresia sonoră a rânjetului de colţi. Lupii ar fi trebuit de mult să „consume“ toate oile. Nu uita câţi pui face o lupoaică pe an! Totul ar duce spre extincţia naturală a rasei behăitoarelor, asta dacă n-ar exista un element esenţial ce schimbă totul: păstorul.

Cu mult timp în urmă, un preot anglican a fost chemat la căpătâiul unui copil ce se afla pe moarte. Pneumoniile făceau ravagii în Britania la începutul secolului XIX. Drumul până la căsuţa aceea a fost copleşitor pentru slujitorul bisericii, căci ştia că nu are ce să spună. Împărăţia cerurilor era mai degrabă a copilaşului decât a lui. Aşa spune Biblia sau cel puţin aşa înţelegea omul cu carte, care nu era încă sigur unde avea să-şi petreacă veşnicia. Imaginează-ţi cum ar fi să te privească toţi ca fiind omul lui Dumnezeu, iar tu să nu fi avut niciodată, nicidecum, certitudinea că Îi aparţii, pentru acum şi pentru veci. Să-i călăuzeşti pe oameni spre Cel cu care tu nu te-ai întâlnit încă… Iar dacă e vorba de un copil, atunci ochii lui ar trebui să-ţi interzică să-l minţi. Căci cum ai putea să îl ajuţi când ai tu întâi nevoie să fii păstorit? Cum ai putea să păstoreşti un mieluşel ce va ajunge curând la cele nevăzute şi veşnice? Ce i-ai putea spune din această lume ca să-i dea siguranţă pentru clipa când o va părăsi? Şi ce să-i spui despre dincolo, când dincolo te înspăimântă pe tine mai mult poate decât pe el? Cu ce cuvinte să-i luminezi drumul, când tu nu vezi decât întuneric? În astfel de clipe trebuie să fii sincer faţă de tine şi să recunoşti că ai nevoie disperată de Dumnezeu. Iar dacă, prin absurd, cineva ţi-ar aduce dovada clară că Dumnezeu e o iluzie, că nu există, aceasta ţi-ar produce cea mai cruntă disperare, nu pentru tine în primul rând, ci pentru copilaşul acela, expresie a ta în starea cea mai pură, expresie a noastră, a tuturor. Copilaşul care ar fi înspăimântător de singur în faţa morţii dacă nu ar exista Dumnezeu.

Astfel de adevăruri se îngemănau şi se rânduiau tăcute în mintea şi în inima tânărului absolvent de teologie. Neştiind ce să spună, cum să înceapă, l-a întrebat pe micuţ cum s-a întâmplat de s-a îmbolnăvit. Răspunsul simplu l-a lovit ca un trăsnet pe cel ce cunoştea Scriptura. „Am căutat o oaie de-a tatii, care s-a rătăcit.“ Cine păstorea, pe cine? L-a rugat să-i depene mai departe cele întâmplate şi a aflat că o oiţă pierdută e aşa de scumpă unuia cu duh de păstor, că e gata să-şi rişte viaţa ca s-o găsească. Medicii puteau explica, probabil, cum s-a instalat pneumonia în urma acelui drum de căutare, de regăsire şi de întoarcere, când copilul şi oaia au străbătut dealurile prin ploaie ca să ajungă acasă. Dar toate acestea de jos nu mai aveau mare greutate pentru preotul ce asculta uimit. Când, în sfârşit, după câteva clipe de tăcere, l-a întrebat pe băiat dacă şi-ar mai risca o dată viaţa pentru o oiţă pierdută, a primit răspunsul deplin, nu de pe buzele deja palide, ci din lumina unor ochi sinceri de copil; o lumină care l-a orbit. Şi, orbit fiind, a început să vadă ceea ce parcă nu-i fusese niciodată aşa de clar: că Dumnezeu există! Ştia asta acum din adâncul inimii. Iar gândurile şi cuvintele începeau să clocotească, cerând să se reverse. Acum ştia clar ce avea să spună, fiind deplin convins de lucrurile pe care le va afirma. Ştia, de asemenea, că micuţul va înţelege, poate ca nimeni altcineva, că Domnul Isus e Păstorul plecat în căutarea oilor rătăcite, pe care le cheamă la El, fiindcă le iubeşte. Desigur, spusese asta de nenumărate ori la slujbele de duminică, dar acum era vorba de el, se simţea chemat şi iubit. Da, de aceea nu pier oile, pentru că păstorul le caută şi le găseşte! I-a vorbit deci copilului despre Păstorul care-şi caută oaia şi pentru prima dată viaţa căpăta sens. Iar Păstorul, neobositul căutător de rătăciţi, s-a bucurat când a găsit în acel loc simplu, o casă de păstori, nu o oaie, ci două; două destine diferite pentru aici şi acum, dar unite pentru eternitate în dragostea Aceluia care Şi-a dat viaţa pentru oi. Mieluşelul s-a dus acasă, în cer, ceva mai devreme. De fapt, mult prea devreme. Dar cine sunt eu ca să măsor vremurile hotărâte de Dumnezeu? Oaia matură a mai rămas pe pământ încă ani buni, pentru a fi un slujitor al Celui binecuvântat. Slujitor al Celui binecuvântat: cuvinte puţine, dar care exprimă, e drept, simplu, cel mai înalt titlu ce poate fi purtat în lumea de acum.

Spun din nou: numai Biblia poate pune înaintea sufletului, a conştiinţei, adevărul în deplinătatea lui, folosind cuvinte atât de simple şi de bine rânduite. Ascultă:

Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând pe una din ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi merge după cea pierdută, până o va găsi? Şi, după ce a găsit-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; şi, venind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, spunându-le: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută!“. Vă spun că astfel va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă (Luca 15:4-7).

Şi care să fie oamenii aceia drepţi care n-au nevoie de pocăinţă? Mi-aş dori să-mi faci cunoştinţă cu cel care n-a minţit niciodată, dacă-l cunoşti cumva. Se bucură Domnul, pentru pocăiţi întâi şi apoi pentru drepţi. Şi cum drepţi nu sunt pe aici pe la noi, ne cheamă pe toţi la pocăinţă. Iar dacă eu m-am pocăit, se cuvine să-i vorbesc despre Domnul şi celui de lângă mine. Voi afla poate, odată, că, atunci şi acolo, prin gura mea, a vorbit Dumnezeu; şi le voi şti deplin pe toate aceste clipe laolaltă când voi intra în bucuria Stăpânului meu. Când voi sta în cer, lângă Domnul, voi privi poate drumul vieţii de credinţă din vremea când exista timp. Voi vedea poate urmele a două rânduri de paşi: ai Lui şi ai mei, atât de aproape, atât de alături, deşi ai Lui cu un pas înainte. Ori poate voi vedea doar un singur rând de paşi: când m-a purtat pe umeri. Şi cine ar putea să-I răpească această bucurie? Ar fi putut trimite pentru a mă purta flotile nemaivăzute, cu zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii. Le-ar putea porni pe toate, gata echipate, perfect sincronizate, şi ar face asta într-o clipă, dacă ar vrea. Totuşi, mă iubeşte prea mult! A preferat să stea cu mine prin praful pustiei în drum spre acasă. A vrut să sufere cu ai Săi de foame, de sete, de frig, de batjocură, de prigoniri adesea. Nimeni nu-I va cânta în glorie ce-I vom aşterne noi cu lacrimi la sfintele-I picioare! Mă simt cu atât mai nevrednic cu cât înţeleg mai mult că m-a iubit. Fi-vom curând noi înşine slăvite flotile ale binecuvântării pentru creaţia peste care vom stăpâni alături de El. Atunci nu va mai conta că un mieluşel a plecat acasă la Domnul mai devreme decât ne-am fi aşteptat noi pe vremea când exista timp. Cine îl iubeşte mai mult pe copilaşul acela: tu, sau Domnul? Şi sunt atât de mulţi asemenea lui: a lor este Împărăţia cerurilor!

Un lucru mai vreau să spun. Mă voi duce la cel ce mi-a greşit. Îl voi căuta cu dragoste după cum mă va călăuzi Marele Păstor, Mai-marele păstorilor. Iar dacă cel ce mi-a făcut rău îşi va cere iertare, voi şti că se cuvine să-l primesc cum am fost eu însumi primit. Şi ce bine dacă am înţelege că suntem păstori de suflete: tâmplari, zidari, doctori sau ingineri suntem doar în timpul liber.

Pilda cu oaia e prima dintre cele trei prin care Domnul descrie în Evanghelia după Luca întoarcerea omului la Dumnezeu. A treia pildă este cea cu fiul risipitor; o ştiu aproape toţi creştinii. A doua pildă însă este mai scurtă, mai ciudată, mai complicată. Este vorba despre o femeie şi un ban, o monedă de argint.

Sau care femeie, având zece drahme, dacă va pierde o singură drahmă, nu aprinde o lumină şi nu mătură casa şi nu caută cu grijă, până când o va găsi? Şi, după ce a găsit-o, cheamă prietenele şi vecinele, spunând: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că am găsit drahma pe care o pierdusem». Astfel, vă spun, este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15:8-10).

Este singura dintre cele trei pilde în care persoana care iniţiază căutarea şi împăcarea este o femeie, şi nu un bărbat. Ca şi în prima pildă, e vorba de cineva ce posedă un număr de valori identice: o sută de oi, păstorul cel bun; zece drahme, femeia. Şi una dintre aceste „unităţi“ se pierde. Femeia, ca şi păstorul, va face tot ceea ce este necesar pentru a găsi ce era pierdut. Unul din o sută pare deci o valoare imensă ce nu poate fi lăsată în pierzare. Iar pentru femeie, acel ban conta, deşi, evident, el, banul, nu putea fi conştient de asta. Nici oaia pierdută nu putea înţelege ce simte păstorul pentru ea şi pentru celelalte nouăzeci şi nouă.

Una din zece drahme nu-şi mai avea rost dacă se pierduse. Căci o monedă pierdută pentru totdeauna nu mai valorează absolut nimic. Dacă o găseşti, e altceva. Ea capătă din nou valoarea pe care o avea, dar asta numai după ce a fost găsită. Şi trebuie să fie găsită de cineva care-i cunoaşte valoarea şi care binevoieşte să o caute. Dacă nu, aşa cum probabil se întâmplă cel mai adesea, îşi va recăpăta valoarea absolut întâmplător, când va fi găsită, asta dacă va mai fi găsită; iar dacă nu, ce contează o drahmă! Să nu crezi că era mare lucru: cam atât primeai dacă munceai la câmp o zi, douăsprezece ore, cu o mică pauză de masă la prânz. Totuşi, femeia căreia îi aparţinea drahma aceasta decide să înceapă neîntârziat căutarea, cu tot efortul şi cu toată diligenţa. Eu cred că această drahmă descrie o stare mai rea decât oaia, căci oaia realiza că ceva nu mai era ca înainte, în staul, dar drahma nu realiza că e pierdută, nici nu putea percepe sentimentele stăpânei ei, fiind de o cu totul altă natură. Stăpâna însă decide să o caute până o va găsi.

Simţi probabil cum, încet dar sigur, ne apropiem de decriptarea acestei povestiri; fiindcă ce e pierdut sunt eu, Cel ce caută este Dumnezeu. Iar dacă se spune despre o femeie, asta este probabil din cauză că, în ebraică, spirit sau duh este un substantiv feminin. Aşa fiind lucrurile, cele trei pilde capătă un înţeles deplin, vin în legătură una cu alta, prima vorbind despre păstorul oilor, adică despre Dumnezeu Fiul; ultima despre Dumnezeu Tatăl, părintele fiului risipitor; iar cea de-a doua despre Dumnezeu Duhul Sfânt. Asta ca să pricep eu - cel rătăcit - că sunt salvat de Fiul, eu - cel pierdut - că sunt căutat de Duhul Sfânt şi eu - cel răzvrătit - că sunt primit de Tatăl cu iertare; şi ca să nu mă mai întreb niciodată dacă lui Dumnezeu Îi pasă de mine. Evident că nu am cine ştie ce valoare; evident că nu-mi ştie nimeni valoarea decât El, Cel care m-a creat. Şi am valoare doar alături de El. Eram însă pierdut, răzvrătit şi rătăcit şi aş fi rămas pururea aşa, dacă nu începea Duhul Sfânt lucrarea de căutare pe vremea când eu, ca o drahmă de metal, deşi purtam în basorelief chipul împăratului, nu ştiam să spun nimic nici despre starea mea, nici despre Dumnezeu. Dacă îmi îngădui, aş îndrăzni să-ţi mai spun ceva. Eu cred că am fost căutat cu mult înainte de momentul descris mai sus. Cred, de asemenea, că, atunci când am pornit să-L caut pe Dumnezeu, asta era de fapt dovada că El mă găsise deja şi începeam să devin încetul cu încetul conştient de acest lucru. Iar acum, privind drumul meu de întoarcere, pe când Domnul îmi deschide cufărul cu amintiri şi-mi tălmăceşte noima fiecărui pas, înţeleg cu bucurie că m-a iubit dintotdeauna. Dar, dacă n-aş fi citit această pildă, n-aş fi putut înţelege ce a trebuit să facă pentru a mă găsi. Mă gândesc ce-ar zice un păcătos pierdut dacă, întrebându-se aşa, deodată, „oare ce face Dumnezeu acum?“, ar primi brusc şi răspunsul, aşa, tainic şi inexplicabil în conştiinţă: „Te caută pe tine!“. Şi mă mai gândesc ce simplu ar fi fost dacă, pentru a ne trezi conştiinţele, Dumnezeu ar fi trebuit doar să ne şoptească: „Te caut“. Sau: „Unde eşti?“. N-o poate face însă, pentru că e tot atât de departe moral de omul păcătos, ca o femeie cu inimă şi sentimente de o drahmă pierdută în praf. Va trebui deci mai întâi să-mi prelucreze conştiinţa, ca să pot să-L aud. Apoi ar trebui – ce responsabilitate! – să nu mă împotrivesc când Îi voi auzi glasul. Dar aceasta este o chestiune ce vine mai târziu în descrierea Bibliei, în pilda fiului risipitor. Deocamdată e vorba de o drahmă inertă de la care nu se poate cere nimic şi despre o femeie care face totul. Este vorba de lucrarea Duhului Sfânt în căutarea păcătosului pierdut care nu e nici măcar sigur că Dumnezeu există!

Femeia a aprins o lumină. Era oare noapte? Şi dacă da, de ce nu s-a culcat? De ce nu a aşteptat până la ziuă? Sau, poate că era întuneric în casă. Poate că în acea casă era întuneric şi ziua. Dar de ce nu s-a pierdut drahma în curte, sau la piaţă, sau pe drum? E oare întâmplător că teritoriul pe care are loc acţiunea aparţine femeii la fel cum tot a ei este şi drahma? Căci pământul nu e al nimănui, are un Stăpân; şi exact aici zăceam eu, cel pierdut. Dar dacă totul, sub soare şi nu numai, este al Domnului, atunci de ce nu e scena din pildă învăluită în lumină? Oare nu aşa s-ar cuveni? De ce e în întuneric pământul, dacă stăpânul lui de drept e Dumnezeu? E clar că ceva s-a întâmplat. E ceva defect. Îţi mai aduci aminte că am mai pus întrebarea aceasta: cine i-a stricat grădina Marelui Grădinar? O, Doamne, nu cumva eu? Inert şi inutil, absurd cu pământ cu tot alături de mine însumi, nu pot decât să aştept ca Tu să-mi luminezi întunericul. De fapt, Tu faci asta, dar eu nici măcar nu ştiu. Eu, cel pierdut odinioară, nu ştiam că sunt în întuneric; întuneric moral, fără îndoială. Întunericul minciunii care spune că absolutul nu există, al minciunii că Tu, bunul meu Domn Isus, eşti doar o iluzie, pe care o cred doar cei ignoranţi şi nu savanţii. Da, în acest întuneric al minciunii iluziilor noastre, Duhul lui Dumnezeu a aprins o lumină, aceea a adevărului absolut: Dumnezeu există! Aşa, şi numai aşa, fie că e vorba de afirmaţia Scripturii, fie de convingerea interioară în inima vreunuia ce nici nu a auzit de Biblie, aşa doar se naşte în om gândul că s-ar putea să existe o speranţă în afara lui. Şi nu numai în afara lui, dar de altă natură decât el şi decât întunericul pe care, ca să vezi!, acum îl percepe. Să nu crezi însă că îndată ce se aprinde lumina, moneda va sări bucuroasă în buzunarul femeii. Poţi sta bine-mersi în lumina ochilor lui Dumnezeu care te privesc limpede cu tot întunericul în care zaci şi totuşi să nu simţi decât o vagă căldură pe pleoape. Inert înseamnă pierdut, în acest context. Crezi că putea exista o descriere mai bună a stării omului?

„A măturat casa.“ Este o activitate meticuloasă, amplă, care mişcă lucrurile pentru a le tria, pentru a face ordine. E o desfăşurare de forţe mult mai amplă, ce nu se limitează la teritoriul meschin peste care zace drahma. Aşa e! Dumnezeu poate zgudui planeta, dacă va găsi de cuviinţă, pentru a pune în mişcare pinioanele conştiinţei celui păcătos. De obicei însă nu acţionează asupra planetei, ci direct asupra conştiinţei, făcând ca gândurile să se acuze şi să se scuze între ele. Dar aceste gânduri sunt măturate, sunt vânturate încoace şi încolo, mişcare ce nu pare a fi în legătură directă cu ce vrea să spună Dumnezeu celui păcătos. Totuşi, fără măturare nu se poate. De unde vin? Unde merg? Cine sunt de fapt? Unde îmi voi petrece veşnicia? Care veşnicie? Şi dacă totuşi Dumnezeu există? Oare mă vede? Ştie ce gândesc? Apoi, mătura bate în partea cealaltă. Cine a inventat cercul? De ce există triunghiuri şi numere „pitagorice“? De ce există ceva când putea foarte bine să nu existe nimic? Are ploaia tată? Cine naşte picăturile de rouă? Din al cui sân iese gheaţa? Eram oare deja pe drumul de întoarcere când ne puneam aceste întrebări? Să nu înţelegi că Dumnezeu face totul, iar omul nu este responsabil să facă nimic. Dar spun că nimic nu poate face omul până nu pune Dumnezeu în mişcare în inima lui un mecanism nevăzut. Iar drumul de întoarcere, da, e o taină.

Mie îmi place mult şi stilul de măturare. Nu e un stereotip general valabil pentru orice păcătos. Fiecăruia, Domnul îi vorbeşte cum poate el să înţeleagă, adică mai pe limbajul lui. Totuşi, mătura pare a fi aceeaşi pentru toţi. Însă aceleaşi evenimente produse de ea generează efecte atât de diferite, de surprinzătoare, de neaşteptate în atâtea inimi, în atâtea conştiinţe. Cel care ţine mătura ştie exact ce face. Drahma, te-ai prins, nu pricepe nimic.

„Caută stăruitor.“ Şi eu care credeam că dai cu mătura, mişti moneda, ea zornăie, o vezi în lumina lămpii şi gata, o pui la loc în pungă alături de celelalte nouă! Dacă stau să mă gândesc însă mai bine, acum, că m-a găsit şi m-am întors, căutarea stăruitoare a fost faza nu doar ultimă, ci şi cea mai lungă, cea mai grea. Caută stăruitor… Eu mă bucur tare mult de acest fragment de verset. Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează cu atâta interes în conştiinţe, cu atâta perseverenţă! Să-ţi spun ceva: dacă n-aş fi ştiut asta de la bun început, nici n-aş fi îndrăznit să-ţi scriu. Ci, când cuvintele bat cuminţi, politicoase, la uşa inimii, o putere invizibilă mişcă pe dinăuntru zăvorul ruginit şi înţepenit. Iar când uşa se deschide inexplicabil, parcă de la sine, atunci cuvintele slabe devin balsam ceresc pentru ochii tăi plânşi scăldaţi în lumina eternă. De aici înainte vei descoperi tu, alături de Domnul, în lumina meditaţiilor din patul tău, ce anume se cuprinde în aceste două vorbe: „Caută stăruitor“. E acelaşi lucru pentru toţi, totuşi diferit, individualizat pentru fiecare. Adu-i deci în rugăciune înaintea Lui pe toţi pe care ţi i-a pus pe inimă. Isus nu a dezamăgit niciodată pe nimeni. Trebuie doar să ai răbdare, îndelungă-răbdare, poate chiar până în veşnicie; şi ce curând e veşnicia! Atunci vei şti ce înseamnă cuvântul acela din psalm: „Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu bucurie“.

„Caută stăruitor până o găseşte.“ Asta cred că vrea să zică ceva despre rezultatul căutării, că, adică, e sigur, pentru că Cel ce caută e Dumnezeu. Evident că nu putea fi altfel. Problema e ce zice omul, cel găsit, căci vine o vreme când ştii că te afli înaintea lui Dumnezeu: în conştiinţă, iar nu aievea. Să-L fi găsit tu, era imposibil. Că te va găsi El e sigur, iar acum e clar. Atunci însă ce va fi? Fiindcă nu vei mai fi doar o drahmă inertă, pentru că El, Dumnezeu Duhul Sfânt, va fi lucrat deja în conştiinţa ta; atunci va trebiu să răspunzi chemării harului divin. Când unul din zece se pocăieşte, îngerii se bucură văzând biruinţa harului lui Dumnezeu. Ce simte Domnul se subînţelege.

Dacă priveşti doar în jos, momentele cruciale ale vieţii sună cam aşa:

— Pentru cine bat clopotele?

— Pentru tine bat!

Dar, dacă înspre cer ţi-e năzuinţa, peste răscrucea vieţii se va aşterne o altă întrebare alături de binecuvântatu-i răspuns:

— Pentru cine se bucură îngerii?

— Pentru tine se bucură!

Dar totul, să nu uiţi, a pornit din clipa în care cineva a aprins lumina, clipa în care un verset al Bibliei, necunoscut până atunci de tine, sau poate auzit, citit de zeci de ori, ţi-a vorbit direct şi cu o putere pe care niciun cuvânt omenesc n-o poate avea. De exemplu, când crezi că ai o religie care-ţi dă cumva dreptul să speri la mai bine, când ţi se pare că nu poate fi nimeni sigur de faptul că va fi primit în cer, ba încă aşa ceva ţi se pare un tupeu vecin cu blasfemia; când crezi că ce e bun pentru cei mai mulţi e bun şi pentru tine, atunci vine cineva şi-ţi spune: Tu crezi că Dumnezeu e Unul, şi bine faci; dar şi dracii cred şi se înfioară. Iar cuvintele acestea nu ţi le spune de la el, ci reproducând un verset al Bibliei. Şi iată cum se face lumină, o lumină în care te vezi aşa cum eşti.

A treia pildă din acest grupaj superb e, aşa cum spun mai toţi, despre fiul risipitor. E uşor s-o vezi aşa. Te ştii, te recunoşti, e vorba de tine. Tu eşti, sau cel puţin aşa ţi se pare, subiectul principal. Numai că primele cuvinte ale pildei, cuvinte ce au plecat înspre noi de pe buzele binecuvântate, au fost acestea: „Un om avea doi fii“. Acum parcă îmi vine să spun pilda tatălui, sau a omului cu doi fii. Şi sunt din nou cuvinte simple ale Bibliei care conţin afirmaţii zguduitoare. Pentru că, odată ce m-a creat, sunt, ca să zic aşa, din neamul Lui. Şi atunci cum se face că am crezut – şi poate unii mai cred – că Dumnezeu e asemenea pietrei sau a metalului, că poate fi reprezentat spre închinare în forme şi imagini alcătuite după arta şi imaginaţia omului…

„Un om avea doi fii” este cea mai frumoasă şi mai simplă expresie a faptului că nu va înceta să simtă durerea pricinuită de faptul că noi, oamenii, I-am întors spatele. Iar dacă cineva alege să meargă în iad, adică decide cu înverşunare – sau cu indiferenţă – să nu se întoarcă, atunci nu Dumnezeu e de vină. E încă mai limitant s-o numeşti „pilda fiului risipitor“, când spune clar că erau doi fii, nu unul. Un om avea doi fii: unul bun şi unul rău. De ce nu spune Domnul aşa? De ce nu arată de la bun început ce răi sunt oamenii răi şi ce buni sunt cei buni? Dacă citeşti cu atenţie până la capăt, ai să vezi realitatea prin ochii Lui, care este cu totul diferită de prea-simplista noastră părere. Un om avea doi fii şi niciunul dintre ei nu ştia ce e în inima tatălui! Asta vede Dumnezeu când priveşte spre oameni; asta este realitatea, pe care, însă, El vrea să o schimbe; şi uite-aşa, ne ia pe rând: ieri pe mine, azi pe tine. Ştie El când şi cum, pentru că ne cunoaşte perfect, ne cunoaşte instantaneu, dar şi perpetuu, în toate detaliile. Timpul pentru El e doar un instrument care nu-I limitează nicidecum atotştiinţa.

Şi El a spus: „Un om oarecare avea doi fii. Şi cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere care îmi revine». Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, fiul mai tânăr, adunând totul, a plecat într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în destrăbălare. Iar după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi a mers şi s-a alipit de unul din cetăţenii ţării aceleia şi el l-a trimis pe ogoarele lui să pască porcii. Şi dorea mult să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, şi nimeni nu i le dădea. Dar, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, şi eu mor de foame aici! Mă voi ridica şi voi merge la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi». Şi s-a ridicat şi a venit la tatăl său. Dar, pe când era el încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă şi a alergat şi a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat mult. Şi fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Dar tatăl le-a zis robilor săi: «Aduceţi haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l şi puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi înjunghiaţi-l, şi să mâncăm şi să ne veselim; pentru că acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit». Şi au început să se veselească. Şi fiul său mai mare era la câmp. Şi, când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri şi, chemând la sine pe unul dintre slujitori, a întrebat ce să fie acestea. Şi el i-a spus: «Fratele tău a venit; şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos şi bine». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre; şi tatăl său a ieşit şi-l ruga să intre. Dar el, răspunzând, i-a spus tatălui său: «Iată, eu de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat vreo poruncă; şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat!». Dar el i-a spus: «Copile, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce este al meu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, şi era pierdut şi a fost găsit»“ (Luca 15:11-32).

Au toţi perfectă dreptate să-l judece pe fiul mai tânăr care şi-a cerut partea de avere. Era ca şi cum l-ar fi vrut mort pe bătrân, căci doar atunci averea părintelui devine în totul a copilului. Iar de nu, atunci părinţii, în timpul vieţii lor, iau iniţiativa de a da copiilor o parte din ceea ce au. Dar copilul care pretinde nu iubeşte şi nu ştie că e iubit. E doar o chestiune de timp, dar cu siguranţă va pleca de acasă. În descrierea Bibliei este vorba despre cel mai tânăr, mai zvăpăiat, mai fără minte. Şi s-a dus… Departe, cât mai departe, din ce în ce mai departe. E o poveste a fiecăruia şi a tuturor laolaltă, fiindcă nu ne-am sfiit să considerăm planeta ca partea de avere ce ni se cuvine. Copii fără minte! Acum ne gândim şi la planetele vecine, că doar sunt ale noastre, noi le-am dat nume, noi le-am descoperit. Ele erau acolo pur şi simplu, la întâmplare. Iar noi, făcuţi tot de coana întâmplare din acelaşi praf cu ele, le-am găsit şi ni se cuvin. Tare mai suntem departe! Fizic nu, pentru că nu avem nici unde şi nici cum şi nu vom avea vreodată. Iar dacă asta am vrea, să fugim departe prin universul care este tot al lui Dumnezeu, atunci cu asta n-am face decât să ne punem ţanţoşi la vitrină prea-puţina minte de care suntem de altfel foarte mândri. Nu fizic departe, dar moral, cât mai departe.

În ţara îndepărtată a fost repede acceptat, fiindcă avea ce să ofere; avea de unde, că doar nu erau banii lui! Şi tu la fel: când ai ce vinde, totul e roz. Unii vând aurul, alţii sufletul, alţii trupul. Dar astea toate, absolut toate, într-o zi se termină. Numai dragostea e veşnică şi tocmai ei i-ai întors spatele!

Acum dă-mi voie să-l judec şi eu pe respectivul fecior. Păi cap n-avea? Să fi luat jumătate din partea care zicea el că i se cuvine şi s-o fi investit. Sau să-şi fi văzut de studii, să fi făcut o meserie şi stătea cu capul sus. Dar vezi, nu era genul. El întâi făcea şi după aceea gândea, de fapt dup-aia „constata“. Să nu crezi că era mai prost decât ceilalţi oameni, dar avea un imbold nestăvilit de a-şi petrece viaţa la maxim: muzică, bani, femei! Mai încolo … vedem noi! Era sigur că se poate descurca. Probabil că ar fi putut s-o facă, ar fi reuşit să-şi asigure o sursă de lucruri care pier odată cu întrebuinţarea lor. Iar la sfârşitul vieţii s-ar fi găsit singur şi gol, căci cele veşnice nu se găsesc în ţara îndepărtată. Şi, oricum, n-ai cu ce să le cumperi. Dacă nu ştii exact ce vreau să spun, du-te la înmormântarea unui necredincios. Dacă sunt sinceri, e tragedie mare, fiindcă nu-i speranţă. Iar dacă nu-s sinceri şi râd batjocoritor, e tragedie şi mai mare. A existat însă în toată evoluţia evenimentelor o mână invizibilă care a adus deznodământul moral de la sfârşitul vieţii mai spre mijlocul ei. Asta se cheamă că S-a îndurat Dumnezeu de el şi a trimis o foamete peste ţara aceea. Şi ştii, foametea a venit exact când trebuia, după ce cheltuise totul. Iar în lumea asta aşa e: când nu mai ai ce să dai, ţi se oferă cu multă bunăvoinţă un loc printre porci; ba chiar mai jos decât ei, pentru că ei erau sătui, da’ domnişorul, ba! Mă întreb uneori cât de jos trebuie să cadă un om ca să se trezească. Eu nu ştiu, dar Domnul ştie şi, în îndurarea Lui, va conduce astfel evenimentele, încât, dacă va fi nevoie, va aduce criza peste o ţară întreagă. Duritatea cu care Dumnezeu aplică aceste lovituri este o măsură a împietririi inimii omului; la fel şi durata acestor evenimente. Dă tare mătura şi parcă, intenţionat, doar peste tine! Este deosebit de instructiv dacă suprapui pildele de mai înainte peste istorisirea din cea de-a treia.

Căderea mergea din ce în ce mai jos. Şi, deşi fiul risipitor era la fel de vinovat acum, la porci, ca şi atunci când părăsise casa tatălui, el devine conştient de vina lui în mod progresiv. Se mai uitase la el şi pe vremea când îi mergea bine şi probabil se întreba cum şi când a ajuns să cumpere dragostea ca la târgul de vite. Se uita poate în oglindă şi îi era scârbă de el, dar trebuia să meargă înainte, căci mândria este cea mai mare piedică în calea pocăinţei. Şi, ca să nu se mai simtă aşa, se închidea în sine, trăgea obloanele. Acesta este cel mai clar semn de nemulţumire, de frustrare la un om: nu ştii niciodată ce gândeşte. Exista însă ceva ce-l urmărea constant: nu Biblia pe care evita s-o deschidă, sau pe care nici n-o avea, ci adevărul ei, care grăieşte chiar şi cu copertele strânse, aşa ca o pasăre care, chiar dacă pe moment nu zboară, îţi reproşează că nu zbori. Şi cum oare să zbori, dacă nu ai aripi, dacă nu eşti născut din nou? Iar acum, vremea cu târgul de vite era apusă. Acum şedea în praf, flămând, printre porci, mai jos decât ei, condamnat parcă să le slujească. Ajunsese în sfârşit în acel punct în care nu mai avea altă perspectivă decât pieirea. Şi ar fi pierit cu siguranţă, dacă nu intervenea Dumnezeu care este în egală măsură lumină şi dragoste. Lumina i-a arătat realitatea stării lui, iar dragostea ţinea în palma ei primăvara speranţei că ar mai putea fi primit. Da, există Dumnezeu! Auzi ce spune cel pierdut acum, când şi-a venit în fire? Cine Îi slujeşte lui Dumnezeu are belşug de binecuvântare, iar cine îi slujeşte celui rău moare de foame, departe de Cel binecuvântat.

Va zice poate cineva că există şi a treia variantă: să-ţi slujeşti ţie însuţi. Ce dacă e criză, ce dacă e război? Tipii isteţi s-au descurcat întotdeauna. Să nu zicem nimic despre modul în care „tipii“ se descurcă. Lăsăm să se presupună că e vorba exclusiv de căi legale, de acele drumuri nevăzute ce se desluşesc cu greu printre portiţele legilor şi pe care, dacă mergi cu îndrăzneală şi constant, ai toate şansele să reuşeşti, adică să fii pe picioarele tale, nefiind robul nimănui. E o teorie uşor de demontat. Întâi, nu toţi sunt deştepţi în aceşti termeni. Va zice cineva că proştii îşi merită soarta. Cu asta sunt total de acord! Nici mie nu-mi plac cerşetorii şi plângăcioşii care, de fapt, sunt prea leneşi, nu doar ca să muncească, ci şi ca să gândească. Există, asta e clar, un soi de oameni care aşteaptă ca alţii să gândească pentru ei. Şi nu e nicidecum de mirare că ajung la porci. Totuşi, acestea fiind spuse, ba mai mult, clar şi răspicat afirmate, aşa cum se cuvine, rămâne o problemă nerezolvată: ce facem cu ei? Nouă ne-ar fi uşor să-i abandonăm: îşi merită soarta! Dumnezeu însă nu abandonează pe nimeni. Chemarea înţelepciunii divine răsună către toţi.

„Cine este nepriceput să vină aici!“ Celui fără minte îi zice: „Veniţi, mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care l-am amestecat. Lăsaţi nebunia şi trăiţi; şi mergeţi pe calea inteligenţei!“. … Temerea de Domnul este începutul înţelepciunii şi cunoştinţa Celui Sfânt este inteligenţă. Pentru că prin mine, zilele ţi se vor înmulţi şi ţi se vor adăuga ani de viaţă. Dacă eşti înţelept, pentru tine însuţi eşti înţelept; şi dacă eşti batjocoritor, singur vei suferi (Proverbe 9:4-6,10-12).

Însă problema oamenilor este tocmai aceasta: urăsc înţelepciunea lui Dumnezeu, ba încă unii Îl urăsc pe Dumnezeu cu tot cu înţelepciune. Iar căile lor sunt presărate cu violenţă, sau cu minciună sau cu ambele.

Există deci unii care sunt responsabili pentru că sunt proşti: nu vor să gândească. Au doar o soluţie: să abandoneze această stare, mai ales că înţelepciunea se oferă tuturor. Alţii se descurcă, dar vai de ei în ziua judecăţii! Alţii se descurcă în mod absolut cinstit. Nu e şi asta o posibilitate? Nu sunt şi ei o grupă ce trebuie luată în calcul? Au minte şi o folosesc, deşi, sau chiar dacă, nu au nici cel mai vag gând să-I slujească lui Dumnezeu; şi nu slujesc nici diavolului, căci nu fac nimic necuvenit. N-am negat existenţa acestei grupe de oameni, doar că tot ce am spus despre ei, despre ateii ce trăiesc frumos, moral, curat, e valabil numai în ce priveşte morala orizontală, adică între ei şi cei din jur. Vizavi de Dumnezeu, opţiunea lor de a-I nega existenţa este echivalentă cu o crimă. Iar dacă sunt oneşti, vor recunoaşte că sunt vinovaţi moral şi faţă de semeni ai lor, căci nu există om care să nu fi minţit niciodată. Dar aceste „mici greşeli“ sunt băgate cu grijă sub preş. De fapt, aceşti oameni îşi fac iluzii: întâi că Dumnezeu nu există, şi în al doilea rând, că ei sunt morali, ceea ce s-ar putea să fie valabil, dar numai în raport cu alţii şi nicidecum în raport cu o conştiinţă bună: propria lor conştiinţă.

Şi acum spune tu, cine e mai nechibzuit? Cel care-şi imaginează că banii îi vor ajunge la infinit aici, pe pământ, în viaţa din trup, sau cei care-şi închipuie că morala lor, ceva mai bună decât a altora, le dă dreptul să spere la un loc în prezenţa lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu există? Iar cu privire la cei care-şi spun lor şi altora că nu există Dumnezeu, despre ei ce-ai putea spune? Căci dacă totuşi Dumnezeu există sunt cei mai nenorociţi şi mai neghiobi dintre oameni, cei mai neprevăzători cu putinţă. Se mai naşte o întrebare: de ce caută un ateu să fie moral în viaţă, deşi consideră că Dumnezeu nu există? Doar din speranţa că, dacă toţi ar fi morali, lumea ar fi mai bună? Ce să zic? Există un termen mai elegant: naivitate. Nu!, trebuie să existe o judecată supremă pentru cei ca Hitler! Cei care au pierit în lagărele naziste cer ca ea să existe. Adaug încă ceva: ateul moral e un om de care Dumnezeu are grijă. Fără această ocrotire nevăzută, nimeni nu ar fi moral. Uneori, când omul se încăpăţânează şi nu recunoaşte asta, Dumnezeu îl lasă din mână.

Am cunoscut pe cineva care auzise încă din copilărie despre Isus Hristos şi despre harul Său; auzise lucrul acesta şi mai târziu, ca adult, ca om responsabil. Şi tot ce avea să spună era: „Lasă-mă cu astea!“. Până când Domnul a decis… să-l lase. Şi n-a trebuit să plece de tot, ci doar să-şi retragă mâna pentru o clipă, iar stâlpii morali ai fiinţei distinsului s-au năruit din temelii. Sigur, alţii făcuseră rele mult mai mari, dar el nu se mai gândea acum la aceştia, ci la el, de care îi era scârbă. Nu ştia că poate fi în stare de astfel de mârşăvii. Domnul, în harul Său, stătea prin preajmă şi-l aştepta. Vezi, eu cred că imaginea noastră e profund falsă. Noi tindem să credem că, lăsaţi în pace, ne-am descurca perfect; şi, nu ştiu cum, Dumnezeu ne strică petrecerea. La asta, e adevărat, contribuie şi profetul saşiu, cel care are în cap doar reguli şi penitenţă, ca şi cum Dumnezeu ar vrea ca omul să stea toată ziua cu capul plecat, ca un pipirig. Nu, nu e profet al Domnului, e unul care vorbeşte de la sine, indiferent ce şcoală ar fi urmat. Totuşi, spun, realitatea pare a fi alta: lăsaţi în voia întâmplării, ne ducem de râpă cu planetă cu tot; şi Singurul care stăvileşte această degringoladă este Cel de care credem că ar trebui să scăpăm. Iar atunci când El Se retrage, chiar şi pentru o clipă, rămânem faţă în faţă cu cel cu care păcătosul se potriveşte perfect, cu diavolul. Te trec fiorii? Vezi tu, când Îi slujeşti lui Dumnezeu, o faci conştient şi eşti profund fericit. Când îl urmezi pe cel care de la început este mincinos şi tatăl minciunii, nu-ţi dai seama în ce stare te afli. Diavolul minte perfect, dacă ar fi cu putinţă să ne imaginăm asta. Adică, minciuni mai bune ca ale lui nu există. Este un maestru în a-i ţine pe oameni în ignoranţă. Dar aici, întreb din nou: omul nu are nicio responsabilitate că este ignorant? Când eşti ignorant cu privire la cum ai putea munci mai bine, mai eficient, se cheamă că eşti prost, şi meriţi să porţi consecinţele, oricum limitate la timp. Dar, când refuzi să gândeşti în cele privitoare la Dumnezeu, cum se cheamă că eşti? Bineînţeles, nu trebuie să-mi dai niciun răspuns; toţi suferim de boala asta. Vestea bună e că există vindecare: la cruce. Este deci prea puţin important ce anume greşeli de strategie financiară a făcut feciorul cu pricina de a ajuns la porci. Esenţialul e că a realizat că e vinovat pe două direcţii: orizontală, faţă de tatăl său, şi verticală, împotriva cerului. Căci în clipele acelea, de cercetare lăuntrică, nu îndrăznea nici să pronunţe cuvântul „Dumnezeu“… Asta da pocăinţă!

Domnul descrie în pildă concluzia la care ajunge fiul risipitor: „Nu mai sunt vrednic“. Deci acum ştia clar că nu i se cuvine absolut nimic. Va primi poate ceva, chiar şi puţin, doar pentru că tatăl său este bun. Dar, înainte de asta, trebuia să dea ochii cu bătrânul, să-i spună că a greşit, că-i pare rău. Era deja mare lucru că gândea în felul acesta. Dar cu pedeapsa cum rămânea? Eu mă întreb cum de nu se temea de pedeapsă; şi am o singură explicaţie: conta pe dragostea din inima tatălui său. Disciplina lui Dumnezeu aplicată celui răzvrătit are ca scop recuperarea, iar nu pedepsirea lui. Pedeapsa şi-o dă singur, suportând consecinţele despărţirii de Domnul. I se va face deci milă tatălui său şi-l va primi ca rob, spre binele lui. Aşa gândea cel în zdrenţe când, hotărât, deşi cu greutate, din pricină că era lihnit de foame, păşea spre casă; şi drumul era lung, căci se afla într-o ţară depărtată: el alesese aşa!

A avut timp pe drum să cugete. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă se întâlnea cu unul plecat de acasă, aidoma lui însuşi, cu câţiva ani în urmă? Ce-ar fi zis el, ce-ar fi zis celălalt? E un dialog ce se aude prea adesea. Şi e totdeauna la fel.

— Omule, întoarce-te, nu-ţi dai seama ce faci! Şi eu am fost ca tine când eram mai tânăr.

— Auzi, scuteşte-mă! Uite unde era moralistul! La tine nu te uiţi? Tu vorbeşti? Eşti un ratat! Ce, crezi că toţi sunt ca tine? Noroc bun şi cale bătută! Eu am viaţa în faţă!

— Stai…

Şi nu mai rămâne decât norul de praf ridicat de copitele cailor. Aşa e: când pleacă, nimeni nu-i poate opri! Când s-a întâlnit cu al doilea cred că nu i-a mai zis nimic; s-au uitat doar unul către altul, fiecare simţind milă: el pentru ce avea să sufere „colegul“, iar „colegul“ pentru starea în care ajunsese el. Şi, învăluiţi în acelaşi praf stârnit de copitele cailor, au zis amândoi, în gând, doar atât: „Săracul!“.

A avut timp pe drum să cugete, dar nu ar fi fost nici drum, nici cugetare, dacă n-ar fi făcut primul pas, acela pe care Scriptura Sfântă îl descrie distinct, cu o frază aparte: „Şi s-a ridicat şi a plecat la tatăl său“. Fiindcă nu e de ajuns să-ţi vezi starea, să regreţi tot ce-ai risipit în lume – o avere şi, mai ales, dragostea ce ţi s-a oferit – şi apoi să rămâi pe loc, ca paralizat de frică, neavând curajul să faci primul pas pe drumul de întoarcere. Tot ce înseamnă pocăinţa şi credinţa e un dar al dragostei suverane a lui Dumnezeu. Totuşi, drumul de întoarcere începe cu tine: „S-a ridicat şi a plecat“. Era primul act moral după multă vreme şi mă îndoiesc de faptul că tânărul va fi cântărit valoarea lui. Dar atunci şi acolo, da, chiar acolo, la porci, a avut loc începutul sfârşitului unui coşmar.

A avut timp pe drum să cugete. Ştia că tatăl său e bun şi drept cu slujitorii săi. Să devină chiar ultimul în rang între aceştia ar fi fost o onoare nemeritată, dar sperată adânc; speranţă ce zămislea cuvinte de pocăinţă pe care şi le rânduia pentru clipa în care va da ochii cu bătrânul lui tată. La lăsarea serii se ghemuia în vreun adăpost improvizat şi începea să se lupte cu îndoiala şi cu teama care, la rândul lor, aidoma speranţei, dar la polul opus, zămisleau imagini şi întâmplări dintr-un viitor ce se apropia. Se vedea poate ajuns acasă pe plaiurile copilăriei, de nerecunoscut pentru toţi cei ce-l ştiau. Nici nu le va spune cine e şi ce vrea. Îşi va trage o fărâmă de mantie peste cap şi se va uita cu băgare de seamă să-şi găsească tatăl, neîndoielnic prins cu a da de lucru la oameni; să-l găsească pe tatăl său, cel bun şi drept, chip sublim al grelei meserii de rege: rege şi păstor de suflete. Şi nu e rege decât cel păstor de suflete; să-l găsească şi să-i spună tot ce era de spus, iar apoi să-i ceară o favoare: „Fă-mă ca pe unul din slujitorii tăi“. Asta nu pentru că din banii pe care urma să-i câştige ar fi putut vreodată să restituie averea risipită, ci fiindcă tatăl nu avea obiceiul să refuze un om sărman care cere să muncească cinstit. Iar dacă va fi primit aspru, va şti să îndure dreapta pedeapsă; iar dacă va fi alungat, va pleca şi va muri, liniştit măcar pentru că şi-a cerut iertare. Mai trăia oare tatăl său? Şi se lăsa noaptea, rece şi înspăimântătoare, noaptea în care se poate imagina orice despre ziua de mâine; noaptea în care, mai puternic ca niciodată, duhurile întunericului ar fi vrut să-l facă să se întoarcă din drum. Un război surd ce-i strângea măruntaiele, ca atunci când un uriaş ar stoarce o cârpă. Şi dacă era prea târziu? Dacă nu mai găsea pe nimeni? S-ar găsi iertare pentru unul ca el? Îl treceau toate căldurile şi se dezvelea. Apoi, târziu în noapte, începea să tremure şi somnul fugea de la el. Când se trezea, rupt de oboseală, era ziuă de-a binelea. Iar drumeţii îl priveau, amărât şi ghemuit cum era, şi dădeau din cap. Părinţii îl foloseau ca material didactic, zicându-le plozilor: bagă de seamă, că de nu înveţi, ajungi ca „ăsta“. Iar „ăsta“ se ridica şi pleca mai departe spre o întâlnire ce trebuia cumva să aibă loc. Şi, pe ce se apropia, inima îi bătea mai tare.

Ar fi putut întâlni pe oricine, odată păşit pe proprietate. Ar fi putut aştepta mult şi bine pentru ca tatăl său să afle cumva că s-a întors. Probabil că nici n-ar fi avut curajul să se apropie de casă. Şi cine ştie câte ar mai fi putut să se întâmple, dacă tatăl n-ar fi dominat total clipa de regăsire – tatăl, care stătea de mult cu ochii şi cu inima la orice trecător ce venea dintr-acolo. Eu nu ştiu dacă, atunci când rostea această pildă, Domnului Isus I s-a schimbat intonaţia. Dacă cei ce-L ascultau au simţit vreo tresărire, vreun fior în vorba Lui, atunci când a început să vorbească despre ce se petrecea în inima tatălui. Dar ştiu bine despre ce inimă de Tată vorbea de fapt Mântuitorul. O inimă pe care o cunoştea deplin, aşa cum El Însuşi era cunoscut de ea. O inimă plină de El, Preaiubitul Fiu veşnic al Tatălui Ceresc, aceeaşi inimă care, cu atâta trudă a dragostei, se ocupa de cei pierduţi pentru care El, Cel Sfânt, venise să fie jertfă; inimă pe care o deschidea acum în auzul tuturor risipitorilor şi căreia îi destăinuia simţămintele, perfect congruente cu ale Sale, căci Tatăl şi Fiul una sunt! Vorbea despre Tatăl şi descria simţămintele propriei Sale inimi, căci cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl; şi traducea perfect pe limba noastră ceea ce este infinit şi inexprimabil: dragostea Celui care este Dumnezeu şi Tată. Tată ca relaţie faţă de Fiul, bineînţeles, căci Fiul n-a început niciodată să existe. Nu S-a născut, ci este El Însuşi din eternitate, Dumnezeu binecuvântat în veci. O, adânc al tainelor Lui, pe care le rosteşte şi astăzi pe paginile Bibliei oricui are înţelepciunea să o deschidă!

„L-a văzut când era încă departe.“ Nu există departe în care să nu răzbată privirea lui Dumnezeu. L-a văzut de departe, deşi tânărul nu ştia asta. Noi însă ştim şi ne-au fost spuse aceste cuvinte ca nu cumva să pierim pe drum. Nu, niciunul nu va pieri; căci, deşi demonii toţi caută să determine acest lucru, dincolo şi mai presus este un ochi ce nu dormitează niciodată. De s-ar închide chiar şi o clipă, n-ar mai exista nici pocăinţă, nici întoarcere, nici gloria ce va veni pentru noi. S-ar rupe corzile harfelor îngereşti, dacă Tatăl n-ar mai privi spre ai Săi, dacă ochiul Său n-ar alina tainic inimile rănite!

„Şi i s-a făcut milă.“ Atât de milă I s-a făcut de noi, că a fost gata să-L dea pe Cel ce aici, în pildă, ne vorbeşte; să-L dea la moarte pentru noi toţi. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut asupra Celui preaiubit şi prin rănile Lui suntem vindecaţi. Dar dacă apoi a alergat şi a căzut pe grumazul fiului şi l-a acoperit cu sărutări, aceasta înseamnă că mila era cu totul altceva decât compasiunea faţă de un amărât; ci în fiecare sărutare era un infinit de nespuse ce izbucneau şi cereau fiinţă! Atâtea sărutări, câte clipe de aşteptare în aceşti ani pierduţi! Căci, dacă el n-a fost tot timpul cu gândul la tatăl, tatăl a fost tot timpul cu gândul la el. O, Tată, m-ai iubit cu o iubire veşnică, de aceea mi-ai păstrat bunătatea Ta la orice pas şi L-ai dat pe Domnul vieţii la moarte pentru mine! Lui I se cuvin sărutările cu care-mi acoperi azi fiinţa! Iar bucuria Lui, I-o citesc în ochi, e să ne vadă aşa, îmbrăţişaţi, Tu, infinitul, iar eu, ţărâna. Da, Doamne Isuse, pe drept eşti iubit!

Cuvintele pocăinţei au răzbătut amestecate cu sărutări şi cu lacrimi. „Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva Ta. Nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău“. Iar partea cealaltă, „fă-mă ca pe unul dintre slujitori“, n-a mai spus-o…

Ajung din nou la ceea ce am remarcat mai devreme: niciunul dintre fiii acestui om nu cunoştea inima tatălui. Era drept şi necesar ca fiul risipitor să spună ce era de spus, dar inima tatălui cuprindea mult mai mult decât pocăinţă şi iertare. Iar acum, când fiul nu mai era plin de propriul ego, când era flămând de iubire, căci ea îi lipsise cel mai mult în vremea din urmă, acum se putea desfăşura sub ochii lui dorul dintotdeauna al celui căruia îi datora totul: tata. Dor care l-a atins pentru prima dată atunci când trupul i-a fost atins de întâiul sărut la întoarcere. Tatăl n-a variat nicio clipă în sentimentele lui; doar copiii n-au avut niciodată timp sau chef să le afle.

Când ai de toate, s-ar putea să nu-ţi pese, nu neapărat de Dumnezeu, ci de inima Lui, indiferent dacă alegi să pleci sau să rămâi lângă El. Când pierzi însă tot, El e singurul care-ţi rămâne; iar inima Lui îţi devine mai scumpă decât orice ţi-ar putea da.

Gândeşte-te la ceva ce-ţi lipseşte, orice ar fi. Ia acel lucru şi dăruieşte-l cu generozitate lăuntrului tău care-l doreşte; adică imaginează-ţi că-l ai. Acum fă un calcul simplu, nu cu logaritmi şi integrale, ci cu adunări şi, poate, cu câteva scăderi. Şi spune, cât timp te vei bucura de ele? Du-te acum cu gândul la ceva ce este mai presus de lucruri: la semnificaţia lor. Ai de toate, dăruite cu generozitate din belşug. Nu, nu vei face prostia de a risipi aceste lucruri, ci te vei bucura de ele, fiindu-I recunoscător Celui ce ţi le-a dat. Îţi mai doreşti ceva? Iubire ai deja din belşug şi pentru soţie şi pentru copii, iar ei, la fel, pentru tine. Cunoaşterea ţi-a fost şi ea dăruită, iar oamenii ţi-o recunosc şi ţi-o apreciază. Eşti pentru ei un distins profesor. Ar fi chiar imoral să vorbesc acum despre motorul maşinii care te-aşteaptă cuminte în garaj, fiindcă am depăşit de mult octava asta de subiecte. Cunoşti, prin înţelepciunea ce ţi-a fost dată, că, dacă ar fi existat o diferenţă cât de mică între constantele fizicii, nimic n-ar mai fi stat în fiinţă. Ai aflat, sau poate ai participat chiar tu la descoperirea acestui lucru, că din multitudinea de stări pe care le-ar fi putut avea universul cunoscut, cea în care omul cugetă este una din 10 la puterea 10 la 123. Eu mă mir tare de un asemenea număr, fiindcă ştiu că e mult peste ce poate cineva să conceapă. Ştii, de asemenea, că proporţiile ideale ale trupului omenesc şi ale diferitelor lui părţi se învârt constant, de milenii, în jurul unei ecuaţii de gradul doi care, ciudat, se încăpăţânează să aibă doar o soluţie. O spui cu grijă celor întrucâtva avizaţi, pentru că alţii s-ar putea să nu priceapă cum vine aia x2-x-1=0. Spiritele simple nici nu par interesate de aşa ceva; tu însă nu eşti unul dintre ele. Mai ştii şi că la nivelul particulelor elementare domneşte o ordine desăvârşită, chiar şi atunci când se ciocnesc, când se compun şi se descompun, o ordine care strigă împotriva ideii că totul provine din haos. Şi îţi doreşti să afli de ce şi mai ales Cine? Fă-ţi cadou acum şi această cunoaştere şi te vei întreba, vag, cum ai putea să ajungi acolo unde domneşte Demiurgul. Ai vrea să-I cunoşti gândul, căci, nu-i aşa, restul sunt doar amănunte, cu tot cu sori, cu găuri negre, văzute sau nu, bănuite sau, dimpotrivă, deplin înţelese. Ai putea cere acum, ca dar, accesul în sala tronului, şi nu doar atât, ci, să zicem, 20 de minute tête-à-tête cu Suveranul. Şi iată că şi acest privilegiu îţi este acordat! Te aşezi şi … ai ghicit … nu ştii ce să întrebi! Iar dacă ştii ce vrei, nu prea poţi formula întrebarea. El însă îţi răspunde, te citeşte din priviri şi nu trebuie neapărat să-ţi vorbească pentru a-ţi transmite o informaţie. Este cel mai mare profesor, doar ştii cu cine „stai de vorbă“. Într-o fracţiune de secundă ai fi copleşit: zeci de mii de răspunsuri şi de zece ori zece mii de întrebări sămânţă ce se ascundeau în ele, ţi-aduci minte ce ziceam la-nceput? Întrebări pe care nu ţi le pui singur, ci ţi le pune El, ca să-ţi trezească setea pentru răspunsurile următoare. Câte fracţiuni de secundă se cuprind în cele 20 de minute? Nu, Domnul Dumnezeu nu va pune asupra ta o povară mai mare decât poţi duce. Oricum e evident că la acea scară a adevărului diferenţa dintre tine şi prietenul tău, strungarul, e infimă sau, cum ar veni, tinde la zero, ca orice e finit în faţa infinitului…

Iată-te retrăgându-te în extaz, perplex şi totuşi fericit, cu setea de cunoaştere deplin potolită – doar pentru o vreme. Te va primi oricând ai vrea să-L mai vezi şi eşti profund impresionat şi de acest lucru. Mai doreşti ceva? După plecăciunea cuvenită, te îndrepţi spre uşă şi simţi un gând fără glas care te cheamă înapoi. Ce să fie oare? Iar răspunsul la această ultimă întrebare vine din nou, pe loc şi fără vorbe. Vine ca o ploaie de sărutări latente ce-şi strigă dorul: „Te iubesc“. Din acea clipă nimic nu va mai fi la fel!

Deschide ochii, desprinde-te din acest vis. Deschide larg ochii inimii şi porţile conştiinţei. Acelaşi gând fără glas se aude aici, în mantia îngustă a atmosferei terestre unde bate inima ta: „Te iubesc!“. Nu trebuie să faci nicio călătorie fantastică; este ceea ce se aude pe fiecare pagină a Bibliei: „Te iubesc!“. Ar putea crea mii de universuri într-o clipă şi ţi-ar vorbi despre ele într-un spaţiu-timp de ani lumină. Dar, pentru El, cel mai important lucru a fost să-ţi spună: „Te iubesc“. N-am citit nicăieri în Biblie că Dumnezeu este ştiinţă, deşi El este cel Atotînţelept. Dar am citit – ce minunat – că Dumnezeu este dragoste. Şi doar aceia o vor cunoaşte, care-L cunosc pe Dumnezeu. Şi acum, spune-mi, de ce nu te prăbuşeşti sub povara acestui adevăr mai mare decât toate celelalte? O fracţiune de secundă în faţa înţelepciunii lui Dumnezeu ţi-ar bloca creierul, dar un timp mult mai lung în prezenţa dragostei Lui îţi face inima să tindă la infinit. Ce va fi veşnicia în casa Tatălui! Doamne, cât de mult ne iubeşti? Nu-i aşa că n-ai curaj să întrebi? A fost deja prea mult, cum să întrebi despre mai mult? Şi din nou, aici şi aievea, adică pe paginile Bibliei, vine răspunsul ce atinge inima şi conştiinţa. Un răspuns pe care n-am fi îndrăznit să-l imaginăm dacă nu l-ar fi rostit Domnul Isus când glăsuia către Tatăl: „I-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine“. Nu, dragostea nu mă zdrobeşte, ci mă înalţă în acelaşi timp în care mă smereşte adânc. Isus Hristos este măsura dragostei divine, ca şi puntea prin care ea a venit la noi; dar n-am fi putut-o percepe dacă prin moartea Lui nu ne-ar fi dat viaţa veşnică, fără de care n-am putea sta înaintea lui Dumnezeu. Isus Hristos este măsura dragostei divine, de aceea cunoaşterea Lui este scopul suprem al vieţii alor Săi. Iar întrebarea la care nu putem găsi răspuns e: „De ce mă iubeşte?“. Motivul este în El, dar nimeni niciodată n-a ajuns să-l cunoască, deşi mulţi, în clipe binecuvântate, au fost în inima Lui ca o cerboaică liberă pe câmpiile slavei. L-am privit în ochi ca să aflu răspunsul şi am izbucnit în plâns: de fericire. Şi tot nu ştiu să spun de ce m-a iubit. Totuşi, scăldat în razele chipului Său, simt în adâncuri adevărul acelui verset: „Toată fiinţa Lui e plină de farmec. Numele Tău este o mireasmă vărsată“. Da, Doamne Isuse, pe drept eşti iubit! Şi, tot cu gândul la El, harul Lui mă inundă. Mi se coboară primăvara în suflet şi mi se revarsă toată în palmă când privesc spre El. E ca şi cum mi-ar aşeza stelele un curcubeu pe frunte şi aş fi purtat spre ceruri pe aripi de dor. E Regele meu şi I-am păstrat cu grijă mirul închinării. E Preaiubitul meu şi zic: „Vino repede şi fii ca o gazelă sau ca puiul de cerb pe munţii de miresme“. Şi n-apuc să rostesc gândul, că iar mă năpădesc sărutările…

N-a mai zis feciorul „fă-mă ca pe unul din argaţi“. Ar fi fost nu numai inutil, dar prea dureros pentru tatăl să audă asta. Mântuirea e prin har, prin credinţă: cum pot oare atâţia creştini să-şi imagineze că e şi prin fapte? Iar alţii, ca şi cum n-ar fi gustat niciodată că Domnul este bun, se tem să nu-şi piardă mântuirea…

Trei lucruri a poruncit tatăl să se facă cu fiul său – toate, expresie a dragostei depline şi a harului nemeritat. „Aduceţi haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea.“ Este, dacă vrei să primeşti, aceeaşi haină pe care o purtase Iosif, haina cea pestriţă care-l distingea ca lipit de inima tatălui său. Aceeaşi idee, acelaşi concept, dar de data aceasta fără nicio explicaţie logică, dacă priveai doar la cel ce avea s-o poarte. O haină de care nu era vrednic, o haină cuvenită unuia singur, căci trec la semnificaţiile spirituale. E haina pe care Tatăl a rânduit-o pentru Cel ce poartă titlul de Fiu al Omului, Omul Hristos Isus. E de fapt haina Lui, aşa cum mai spuneam; a o purta e ceea ce omul nu putea nici imagina, nici cere de la Dumnezeu. Numai El, Domnul, putea să ne-o spună! Adică să fiu eu, păcătosul, risipitorul, privit de Tatăl în perfecţiunea lui Hristos Însuşi! Această haină dintâi, sau cea mai bună, greu de tradus exact, e semnul harului, după cum Hristos e măsura lui şi Cel prin care harul ne-a fost dat. Oricine l-ar fi văzut pe băiat ştia clar despre cine era vorba, căci un cuvânt, parcă unul singur se potrivea să exprime demnitatea în care fusese aşezat: iubitul tatălui. Actul îmbrăcării a fost înfăptuit de slujitori la porunca expresă a Suveranului, căci ce altceva era tatăl în scena aceasta? Iar fiul avea să ştie de acum că harul nu este o resursă ce-ţi este pusă la dispoziţie şi de care eşti răspunzător să uzezi, ci este o haină scumpă Tatălui cu care eşti învăluit spre marea ta uimire şi pentru veşnică adorare.

„Puneţi-i un inel în deget.“ Asta e tot o traducere pe limba noastră a unei legături continue, neîntrerupte, între dătătorul şi purtătorul inelului, aşa, ca un fel de verighetă, doar că acolo este vorba de soţ şi soţie. Un inel înseamnă că mă aflu în permanenţă în legătură cu Tatăl ceresc, sub privirile Lui pline de dragoste. Nu fiul şi-a luat inelul, ci tatăl a poruncit să-i fie adus şi pus pe deget. Tânărul e absolut pasiv la ceea ce se face cu el prin har. Mă întreb de ce mi-a fost aşa de greu să înţeleg că Dumnezeu doreşte să-I fiu alături în fiecare clipă, să străbată cărarea în rând cu mine, să-mi arate, în duh, gândul Său în orice împrejurare, să-mi poleiască cu glorie norii încercărilor pe care cu înţelepciunea dragostei le îngăduie în viaţa mea. Aş putea oare s-o spun? – dar ce altceva este inelul pe care-l port pe deget? – Domnul tânjeşte să fie confidentul meu! Ce minunat că îmi spune El Însuşi taine pe care nu le-ar spune nicidecum unuia străin. Eu însă nu-I sunt străin. Nu I-am fost niciodată străin, căci m-a iubit din veşnicie şi asta a vrut să-mi spună de când am deschis ochii în lume. Dar, din clipa în care am primit inelul, aci, la capătul drumului de întoarcere, realitatea dragostei veşnice n-a mai fost doar taina Lui… Un inel în deget e imaginea locuirii în cel credincios a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii, singurul care cunoaşte tainele lui Dumnezeu, după cum nimeni nu cunoaşte tainele omului decât duhul omului care este în el.

„Şi puneţi-i încălţăminte în picioare“. Este al treilea lucru din porunca tatălui, încălţăminte cu care avea să străbată în voie tot domeniul stăpânit de cel care-l iertase şi-l iubea. Asta aşa, ca să nu-şi imagineze cineva vreodată că Tatăl ne vrea înguşti şi limitaţi, un fel de roboţi preoţi îndeletnicindu-se cu o închinare cuvenită, e drept, dar plictisitoare. Nu vreau să spun că, având încălţăminte, avea să plece iar hai-hui. Cine a gustat harul nu va voi să facă niciodată aşa o neghiobie. Spun însă că viaţa creştină autentică e o garanţie a libertăţii de a păşi în lucrurile lui Dumnezeu. De exemplu, dacă vii la mine acasă: acolo mă vezi aşa cum sunt, chiar dacă la ora la care faci vizita eu nu m-am întors încă de la serviciu; vezi copiii jucându-se, mai blând sau mai vioi, şi ştii pe dată că e un cămin al dragostei; vezi jucăriile lor, adesea în dezordine, şi ştii că tatăl lor nu apasă cu o mână de fier; vezi în mobilă şi în bibelouri dacă sunt extravagant sau nu, vezi ce culori îmi plac, vezi ce tablouri atârnă pe pereţi, vezi din diversele suveniruri presărate ici şi colo prin ce locuri din lume am umblat. Da, asta vreau să spun: încălţămintea duhovnicească înseamnă libertatea şi imboldul de a-L cunoaşte tot mai deplin pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, călătorind prin Biblie. E un imperiu atât de vast, că nu-ţi ajung şapte vieţi să-l străbaţi! Iar ceea ce vei descoperi acolo te va face să socoteşti la valoarea justă cioburile de oglindă de care e plină lumea cea de jos. Şi, de asemenea, vei recunoaşte uşor în ea ceea ce ne este încă păstrat prin îndurare: dragostea dintre părinţi şi copii, duhul blând şi liniştit al prinţesei inimii tale, salata de roşii cu măsline, pâinea proaspătă, picăturile de rouă şi gheţurile de la poli. Aşa a ales Domnul să arate scena văzută pe care se petrece ceea ce nu se vede decât prin har: pocăinţa risipitorului, pocăinţa ta. Imaginează-ţi acum ce-ar fi simţit tatăl dacă, după toate acestea, tânărul cu pricina s-ar fi pus pe-o buturugă, nedorindu-şi nimic, fericit că a fost iertat şi că va primi hrană îndestulătoare până la sfârşitul zilelor. Ce-ar fi zis oare slujitorii care au împlinit faţă de el tot ce poruncise stăpânul? E trist. Deschide ochii şi-ai să vezi continente întregi de creştini stând binişor ori pe buturugi individuale, ori înghesuiţi mai mulţi pe o buturugă putredă, ţinându-şi unul altuia umărul adiacent, ca să nu-i biruie somnul că pierd locul de tihnă; şi n-ar pleca de acolo nici în ruptul capului; că cine ştie ce pericole te pândesc dacă citeşti Scriptura? S-ar putea să păcătuieşti mândrindu-te cu cunoştinţele acumulate. Mai bine să rămânem la cele smerite. Şi iată-i înţepeniţi în adevărurile de început ale evangheliei, făcându-şi organizaţii cu statute proptea, aşa, ca să nu rişte nimic. Mă voi apropia totuşi de ei ca, dacă vor vrea, să le povestesc cum sunt mirţii din cartea Zaharia. Îmi vor răsuna poate în minte ultimele cuvinte din Habacuc, alături de Efeseni 5.14. Le voi citi Geneza 22 şi voi vărsa peste ei mirul din Ioan 12. Mai risipeşte, Marie, că tot mai e nevoie de mir! Căci din nou – ce har! – Preaiubitul nostru Şi-a introdus mâna prin deschizătura zăvorului şi ni s-a aprins lăuntrul de dorul Lui; iar Numele Lui e o mireasmă vărsată. Parcă e şi o carte cu titlul acesta.

Încălţăminte în picioare, ca să stăpâneşti orice loc pe care-l va călca talpa piciorului tău, pentru ca făgăduinţele Domnului să fie ale tale, şi nu doar ale aceluia care predică; şi pentru ca ai tăi să desluşească, privindu-te în ochi, silueta unică a cetăţii cereşti, învăluită în chipul Aceluia care-i este făclie şi Templu, singurul vrednic să ne umple inimile şi care în vremea de acum Îşi paşte turma printre crini.

Dacă citeşti atent acum textul biblic, vezi că urmează punct şi virgulă. E ca şi cum trebuie să faci o pauză ca să cugeţi. Păi până acum ce-am făcut? Ai dreptate, scuză-mă: o pauză pentru a ne aduna gândurile, căci urmează ceva profund, fără de care tot ce s-a desfăşurat sub ochii noştri n-ar fi putut avea loc. Aşa deci: punct şi virgulă.

„Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi înjunghiaţi-l.“ A spus-o Domnul oare, mă întreb din nou, cu un tremur în glas? Căci ştia perfect ce avea să urmeze: Golgota – suferinţa şi moartea. Pentru aceasta venise şi despre El era vorba. Iar primirea mea acasă – auzi ce spun?, „acasă“! – în felul de care numai El era vrednic, a fost plătită dreptăţii divine cu moartea Celui Drept pentru cei nedrepţi. Moarte ce a fost pecetluită de El Însuşi când a strigat „s-a sfârşit“ şi care a fost dovedită când, pentru a se asigura că murise, un soldat roman I-a străpuns coasta cu o suliţă. A curs de acolo sânge şi apă. Apă, fiindcă teritoriul inimii mele pe care avea să fie adusă natura divină, viaţa Lui Însuşi, viaţa veşnică, trebuia să fie curăţat, spălat. Fiinţa cea nouă n-a fost pusă peste ceva murdar, măcar că este în ea însăşi neîntinabilă. Dar, prin moartea Fiului Său, Dumnezeu a condamnat tot ce înseamnă omul în Adam. A condamnat, cum spune Biblia, păcatul în carne. Sângele, la rându-i, vorbeşte de iertarea păcatelor, de ispăşire, aşa încât nu s-ar fi putut una fără alta, adică apă fără sânge, ori sânge fără apă. Dar jertfa Lui a permis atât iertarea mea, îndepărtarea păcatelor dinaintea lui Dumnezeu, cât şi curăţirea, prin aceeaşi valoare a sângelui vărsat, a sanctuarului ceresc în care păcatele mele au fost mărturisite; cum şi eliberarea mea din ceea ce eram în Adam şi primirea mea înaintea Tatălui, acceptarea mea în Cel Preaiubit. Însă toate acestea mi-ar fi rămas ascunse dacă n-ar fi venit din ceruri Duhul lui Dumnezeu, ca să fie, dacă m-aş putea exprima aşa, al treilea Martor al unui adevăr deplin, anume că Dumnezeu mi-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său: viaţa alor Săi, care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Trei martori deci: Unul care se poate exprima deplin, căci este Însuşi Dumnezeu, Duhul Sfânt, şi care ne vorbeşte tuturor celor credincioşi despre adevărul mărturisit de ceilalţi doi: apa şi sângele. Trei martori care din puncte diferite, ceresc şi pământesc, îşi îndreaptă mărturiile într-un singur punct: mântuit pentru eternitate! Glorie Lui! Nimeni şi nimic nu mai poate schimba acest adevăr binecuvântat: „Acest fiu al meu era mort şi a înviat“ – aşa, ca o oaie rătăcită; „era pierdut şi a fost găsit“ – ca drahma de dinainte.

„Şi au început să se veselească“, pentru că tatăl a spus-o tuturor: „Să ne bucurăm şi să ne veselim“. Nu pot omite că fiecare dintre cele trei pilde se termină la fel şi pentru cel ce caută şi pentru cel găsit: cu o negrăită bucurie. E reală, e realitatea creştinismului biblic, neamestecat cu de-ale oamenilor; o realitate percepută de atât de puţini, de cei ce se află alături de Dumnezeul oricărui har, la masa pe care este aşezată jertfa. Căci bucuria mântuirii, certitudinea ei, nu ţine de părerile oamenilor, nici de sentimentele mele, ci este din mărturia celor trei: Duhul, apa şi sângele.

* * *

Pe undeva pe lângă casă se găsea şi fiul cel mare. El este, n-am nicio îndoială, o imagine a poporului evreu care a avut cele zece porunci, a avut o relaţie cu Dumnezeu întemeiată pe un legământ: „Vom face tot ce a zis Dumnezeu“. Nu vreau să spun ce s-a ales de această afirmaţie, de acest angajament. Să presupunem totuşi că legea ar fi fost ţinută, că nicio poruncă n-ar fi fost călcată, lucru evident imposibil în ochii oricui îşi vede natura adamică în lumina divină. Când vine acasă cel pierdut, imagine a lumii întregi ce este chemată la mântuire, atunci cei ce au fost robi ascultători, dar doar atât, se revoltă împotriva lui Dumnezeu. Legea şi harul sunt iremediabil opuse. Iar cel pentru care Dumnezeu este doar Supremul ce dă porunci se dovedeşte întotdeauna incapabil să-I cunoască inima. Nu insinuez nicicum că este mai ferice de cel răzvrătit, de rebelul fără prea multă minte. Nu spun nici că cel liniştit, aşezat, moral, nu ar fi într-o stare mult mai bună. Dar unităţile de măsură dintre cei doi sunt atât de mici când este vorba să descrie distanţa dintre cei doi fii, în comparaţie cu distanţa dintre cel mai cuminte şi sentimentele tatălui lor! Un om avea doi fii, iar unul încă nu ajunsese să-şi cunoască tatăl. Ce diferenţă este între a sta departe într-o ţară depărtată, şi a sta aproape, dar ca rob şi înstrăinat? Şi nu cred că te vei supăra dacă aplic asta la toţi creştinii, ortodocşi în felul lor, adică împlinind – încercând să împlinească – ceea ce se cuvine, atât cât înţelege fiecare, atât cât i se spune. Iar dacă ar exista un campion absolut, ar spune probabil ca fiul cel mare: „Eu nu ţi-am călcat niciodată nicio poruncă; şi tu n-ai văzut!; şi ţie parcă nu-ţi pasă!; şi nu vrei să faci deloc osebire între mine şi păcătosu’ ăla! Mie nu mi-ai dat niciodată“ – şi aici nu mai contează ce spui, poate fi orice – „…ca să mă bucur şi eu de viaţă cu prietenii. Ba parcă ateii o duc mai bine ca mine!“. Răspunsul a fost blând şi simplu: „Voiam să-ţi dau tot, dar nu în această lume. Iar faptul că gândeşti aşa, că ascultarea, că ortodoxia se cuvine a primi răsplată în lumea de acum e dovadă a faptului că eşti la fel ca cel mai tânăr, doar mai puţin îndrăzneţ şi mai puţin rebel. O, dacă ai fi rece, cum a fost fratele tău când a plecat! Sau în clocot, cum e acum, lângă tata. Dar eşti căldicel, nici rece, nici în clocot. Eşti convins că ai drepturi pe care ţi le-ai câştigat înaintea lui Dumnezeu, o convingere mocnită ce-ţi ţine chipul aşa de sobru, că nimeni, privindu-te, n-ar vrea să devină creştin“. Dacă i-ar spune cineva unui astfel de om să se pocăiască de starea lui, să ceară iertare pentru că inima, iar nu picioarele, i s-a aflat atâta timp departe, dacă s-ar apropia fratele cel mic să-l cuprindă în dragoste, s-ar trage înapoi şi probabil n-ar mai vrea să aibă nimic de-a face cu cel ce-a îndrăznit să-i clatine convingerile. Însă dacă Tatăl merge personal la el să-l convingă, să-i vorbească inimii, atunci e altceva; sau ar trebui să fie. Un răspuns atât de simplu ar trebui să-l lumineze: „Voiam să-ţi dau tot în lumea care va veni şi care va fi în totul supusă lui Isus Dumnezeu; iar până atunci voiam să fii ca El, străin într-o lume ce Mi-e străină. Voiai ceva, cât de mic, ca să te bucuri cu prietenii tăi. Te-am văzut cum arătai când erai fericit alături de ei, mai mult decât ghiftuit, pe jumătate beat, că doar e sărbătoare creştină… Şi n-ai avut niciodată timp ca să-ţi vorbesc. N-ai deschis Biblia, chiar, de când?“. „Tatăl îl ruga să intre, dar el nu voia“, aşa spune Biblia. Pe Tatăl Îl poţi cunoaşte doar înăuntru, acolo unde este jertfa. „Căci nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară de Fiul şi de acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.“ Afară e iarnă, noapte, frig şi întuneric. Ce groaznic ar fi dacă într-o zi, Acela pe care ai crezut că-L slujeşti, că-L cunoşti, îţi va spune: „Niciodată nu te-am cunoscut!“. Solemnă zi în care toţi cei drepţi prin fapte, iar nu prin jertfă, vor fi vărsaţi din gura Domnului, pentru că sunt căldicei, adică nici reci, recunoscând că sunt pierduţi de nu se pocăiesc, nici în clocot, acoperind cu sărutări picioarele Domnului Isus! Şi încă ceva: cu sărutări L-a acoperit şi Iuda pe Domnul atunci când L-a vândut; sărutul trădării…

Şi i-a mai spus tatăl ceva: dacă mă iubeşti, iubeşte-l pe fratele tău. Fă-o pentru mine! Ascultarea nu e nimic fără dragoste, iar dragostea adevărată produce ascultare. Nu călcase niciodată nicio poruncă; acum tatăl avea o dorinţă, iar dragostea ştie instinctiv că o dorinţă e mai mult decât o poruncă. Îl ruga să intre în casă, iar casa Tatălui e esenţialul ce va rămâne când toate vor fi schimbate pentru a se potrivi deplin cu eternitatea. Poruncile le-ai ţinut, e bine. Dar cât atârnă pentru tine dorinţele Tatălui ceresc? N-a fost nimeni de faţă când fiul cel mare a dat răspunsul. Totul e între tine şi Dumnezeul Căruia zici că-I aparţii. Iar ceea ce este solemn este că nu ştim cât timp va mai fi adresată rugămintea.

Emaus

Şi, iată, doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi spre un sat, al cărui nume era Emaus, la şaizeci de stadii de Ierusalim, şi vorbeau între ei despre toate acestea care se petrecuseră. Şi a fost că, pe când vorbeau ei şi discutau, Isus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască. Şi El le-a zis: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi între voi pe când mergeţi şi sunteţi trişti?“. Şi unul din ei, cu numele Cleopa, răspunzând, I-a zis: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu cunoşti cele petrecute în el în zilele acestea?“. Şi El le-a spus: „Ce lucruri?“. Şi ei I-au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, şi cum preoţii de seamă şi mai-marii noştri L-au dat ca să fie condamnat la moarte şi L-au răstignit. Dar noi speram că El este Acela care va răscumpăra pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Ba încă nişte femei de-ale noastre ne-au uimit: ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt şi, negăsindu-I trupul, au venit zicând că au văzut şi o viziune de îngeri, care spuneau că El este viu. Şi unii dintre cei care erau împreună cu noi au mers la mormânt şi au găsit aşa cum au spus şi femeile, dar pe El nu L-au văzut“. Şi El le-a zis: „O, nepricepuţilor şi înceţi cu inima ca să credeţi toate câte au spus profeţii! Nu trebuia să pătimească Hristosul acestea şi să intre în gloria Sa?“. Şi, începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a explicat în toate Scripturile cele despre El. Şi s-au apropiat de satul unde mergeau şi El S-a făcut că merge mai departe. Şi ei L-au rugat stăruitor, spunând: „Rămâi cu noi, pentru că este spre seară şi ziua s-a plecat“. Şi a intrat ca să rămână împreună cu ei. Şi a fost că, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat şi a frânt şi le-a dat. Şi li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut; şi El S-a făcut nevăzut dinaintea lor. Şi au zis unul către altul: „Nu ne ardea oare inima în noi când ne vorbea pe drum şi când ne deschidea Scripturile?“. Şi, ridicându-se chiar în ceasul acela, s-au întors la Ierusalim. Şi i-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei împreună cu ei, spunând: „Domnul a înviat cu adevărat şi S-a arătat lui Simon“. Şi ei au istorisit cele petrecute pe drum şi cum li S-a făcut cunoscut la frângerea pâinii (Luca 24:13-35).

Doi dintre ucenicii Lui pot fi oricare dintre noi; evident, cu diferenţa că acum ştim adevărul despre înviere. Iar dacă am spus „noi“, am presupus că, prin har, ne-am predat inima Domnului Isus. Suntem ai Lui, ai Aceluia care, pentru noi, pentru fiecare personal, a murit şi a înviat. De o bucată de vreme mergem împreună şi vorbim despre El. Oare ne aude? Nu mă îndoiesc de faptul că este atotştiutor, dar vreau să spun că Se interesează personal de noi şi, dacă e nevoie, e gata să parcurgă cu noi o bucată de drum ca să ne aducă înapoi acolo unde vrea să-i strângă pe ai Săi. Da, e posibil să fie nevoit să vină după noi. Şi, deşi avem inimile adânc mişcate de dragostea Lui, putem totuşi să ne îndepărtăm tot mai mult de acel teren binecuvântat pe care El ar vrea să ne strângă. Şi nu zic că n-ar fi motive să plecăm dezamăgiţi care încotro, sau aşa, ca ucenicii pe drum, fiecare cu o adunărică de câţiva, poate doar doi, care-şi împărtăşesc părerile şi nedumerirea. Motive există, zic, căci confuzia în creştinism e atât de mare! N-a fost nevoie să ne atace religiile oamenilor: creştinismul l-am ruinat noi, creştinii. Şi acum, nu ştiu cum, găsim fiecare câte un sătuc în care să ne refugiem, să ne gândim la El, împărtăşindu-ne nedumeririle, dezamăgirile. Evident, nu ne aude nimeni. Sunt lucruri pe care le păstrăm secrete şi le destăinuim doar celor apropiaţi: „De ce sunt atâtea feluri de creştini? Şi, deşi se declară diferiţi, afirmă că slujesc aceluiaşi Domn. Mărturisesc a fi una, mădulare ale aceluiaşi Trup, Trupul lui Hristos; totuşi, în practica lor, neagă acest adevăr“. Discuţia continuă: „Noi credeam … şi, când colo, ce să vezi … Păi cum se poate? Nu mai ştie nimeni nimic în confuzia asta! Totul e să-I fim credincioşi Domnului!“. Da, mare adevăr! Apoi, ca o rază de soare printre nori, un Străin ni Se alătură. Vorbeşte din Scriptură atât de corect! Zice că toate denominaţiile creştine nu sunt decât organizaţii omeneşti. Că cei credincioşi ar trebui să fie una în mod practic, nu doar în adâncul năzuinţelor lor. Mai zice că Mântuitorul nu Se va asocia cu niciuna dintre aceste diviziuni, căci S-ar tăgădui pe Sine. Şi, iarăşi, suntem de acord toţi cu asta. N-ar fi o soluţie nici să ne unim, căci Trupul nu e format din cioburi lipite – asta parcă ar fi o grozăvie mai mare decât toate! Şi inima începe să ardă în noi, căci ştim că are dreptate. E perfect corect ce spune când deschide Scripturile, totuşi pare atât de străin de realităţile noastre. Pare credincios, că prea le zice bine. De unde o fi venind? Să fi ajuns oare atât de confuzi în ruina creştinismului, încât nu-L mai recunoaştem pe Hristos când ne vorbeşte? Şi ceea ce spune ni se pare aşa frumos, încât nu poate fi adevărat! Îndură-te, Doamne! Mai zi, Străine! Blând şi nepământean Ţi-e glasul! „Acolo unde doi sau trei sunt strânşi împreună pentru Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor.“ Aşa ne-a vorbit demult cu profunzimea simplităţii ce-L caracterizează, ca să ne facă să înţelegem că există un loc, un teren spiritual, unde ar vrea să fie împreună toţi cei credincioşi, chiar dacă ar rămâne foarte puţini. Nu e nevoie de un număr mare. Şi parcă nici nu se mai poate, pentru că există prea multe centre de strângere: convingeri, versete din Scriptură scoase din context şi ridicate la rang de legi, predicatori zeloşi, catedrale somptuoase sau, dimpotrivă, cămăruţe ascunse găzduind creştini adunaţi în biserici „independente“. Conceptul de bază al tuturor acestora, mulţi dintre ei fraţi scumpi în Domnul, este unul şi acelaşi: să ne rânduim liturghia cât mai bine, să avem statute cât se poate de transparente, să eliminăm cât se poate răul din mijlocul nostru şi atunci poate că Domnul va binevoi să ne binecuvânteze cu prezenţa Sa. Ulterior, evident, încep corecţiile, pur omeneşti, caracteristice nouă: „Nimic nu e perfect“ – de fapt cine venise cu ideea asta, că liturghia trebuie să fie perfectă, noi sau El? „Trebuie să ne îngăduim aşa cum suntem.“ Adevărat! Numai că asta nu include păcatul care, trist lucru, îi poate atinge încă chiar şi pe cei credincioşi. „Transparenţa e bună, dar cu măsură.“ Deci trebuie să existe nişte fraţi mai „fraţi“ decât ceilalţi … „Biblia este autoritatea supremă, dar ea se interpretează prin Duhul.“ Şi nu ştiu cum, fiecăruia i se permite propria părere „duhovnicească“ radical diferită de a altor credincioşi, unde mai toţi cunosc Scriptura atât de puţin şi o citesc atât de superficial! Există şi un alt tip de corecţie: „Ne separăm de toate astea, suntem independenţi, ne facem o grupare neafiliată ce va avea libertatea să decidă cum crede de cuviinţă fără a i se impune ceva de la foruri superioare, la fel de omeneşti ca şi noi ceilalţi“. Da, sună genial, dar nu acesta este gândul Domnului, ci El îi vrea pe toţi în jurul Său, adică nici afiliaţi, nici independenţi, ci în jurul Său. Iar aceasta în mod practic, văzut, atunci când în clipa dintâi a zilei dintâi vestesc – pentru a câta oară – că Cel Drept a murit şi a înviat. Iar problema e tocmai aici: nu putem fi nici independenţi, nici afiliaţi la vreo confesiune şi în acelaşi timp să fim cu toţii în jurul Său, căci asta ar însemna că El, chiar El ne-a condus într-o diviziune pe care o acceptă, ba chiar o binecuvântează. Ai putea gândi vreodată aşa ceva?

De aceea e aşa de minunat când un Străin ni Se alătură. „Noi credeam…“ Iar El are de făcut o remarcă: „Zăbavnici cu inima când este vorba să credeţi tot ce spun Scripturile“. Când, înaintea ultimului Paşte petrecut pe această planetă a vrut să stea la masă alături de ucenicii Săi, ei L-au întrebat: „Unde vrei să pregătim?“. Nu e nouă ideea că prezenţa Lui între ai Săi depinde de pregătirile noastre. Bine că n-au zis: „Pregătim noi şi Te invităm şi pe Tine“. Nu este oare aşa creştinismul fastuos de azi? Cu menţiunea că am aranjat totul aşa de frumos, că nu mai e nevoie să-L invităm. A spus-o chiar El prin robul Său Ioan în ultima carte a Bibliei: „Iată, Eu stau la uşă şi bat“. Nu e vorba de păgâni, încăpăţânaţi să slujească idolilor de piatră sau de lemn, nu e vorba nici de vreo inimă la uşa căreia Domnul încă bate în marea-I îndurare, ci e vorba de o biserică ce afirmă că Îi este, în duh, mireasă. La uşa ei stă El şi bate. Când au vrut deci să ştie unde se vor strânge în jurul Său, le-a spus să urmeze un om care poartă un ulcior pe umăr. Acela îi va conduce, fără multe explicaţii, la o cameră de sus aşternută gata. Nu vom afla niciodată „unde“ decât prin ascultare. Omul acela este, atunci ca şi acum, Duhul Sfânt, iar vadra cu apă este Cuvântul viu al lui Dumnezeu, pe care, de milenii, Duhul Sfânt nu încetează să-l poarte. Camera este mai sus decât orice religie sau organizaţie a oamenilor, indiferent de numele sau pretenţiile pe care acestea le-ar avea. E o cameră gata aşternută, pe care El o cunoaşte şi unde va fi cu siguranţă prezent. Când spun prezent, mă refer la un mod cu totul special: prezent în mijlocul celor strânşi împreună, căci, altfel, e cu fiecare în parte dintre noi, cei credincioşi, tot timpul; iar de n-ar fi fost aşa, ne-am fi prăbuşit de mult sub tirania îndoielii şi a deznădejdii. Dar, când a spus: „Acolo Eu sunt în mijlocul lor“ – da, poate a doi sau trei – a vrut să indice cu totul altceva decât prin cuvintele „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului“. Că El e cu noi, e minunat şi e valabil pentru noi toţi cei credincioşi; dar noi în jurul Lui doar pentru a ne închina, a-L auzi şi a-I adresa rugăciuni, asta e altceva: e camera de sus. Şi poate că cea mai înaltă stare în acest loc e închinarea în tăcere.

Te vei întreba, poate, dacă azi, în vremea noastră, în vremea din urmă, mai există un astfel de loc, în duh, nu aievea, un teren binecuvântat, afară din orice asociere religioasă, unde să-şi găsească loc toţi credincioşii Domnului care trăiesc în separare de orice întinare morală, doctrinară şi de orice relaţie cu oameni sau lucruri care Îl dezonorează pe El. Adaug şi eu o întrebare la cugetările tale pe care le împărtăşesc: nu-i aşa că ne arde inima în noi când ne vorbeşte despre aceste lucruri? Şi când te gândeşti că cei doi de odinioară mergeau, discutând între ei, în direcţie opusă faţă de locul unde El voia să Se întâlnească cu ai Săi … Şi totuşi, fericită este seara de la Emaus!

După un timp ajung unde doreau să ajungă. El mai avea, nu de mers, ci de vorbit cu ei. Erau oare inimile lor pregătite să-L recunoască? Va fi oare vreodată omul pregătit pentru aşa întâlnire? Hai să punem întrebarea altfel: erau doritori să rămână în compania Lui? El putea afla asta într-un singur fel: „S-a făcut că vrea să meargă mai departe“. Nu, n-a riscat nimic, fiindcă El, Dumnezeu, nu riscă niciodată, deoarece cunoaşte sfârşitul oricărui lucru chiar înainte ca acela să înceapă. Ştia ce-I vor spune, ei erau cei care nu ştiau. Şi I-au spus ce se cuvenea spus, ceea ce numai dragostea poate spune: „Rămâi cu noi!“. I-au spus-o, deşi nu ştiau încă cine este, dar vorbea aşa frumos despre Mesia! Iar când S-a aşezat cu ei la masă, a luat dintr-o dată locul gazdei şi a frânt pâinea; şi Îi vor fi văzut rănile de la mâini. „Atunci L-au recunoscut“, aşa spune Biblia. Dar ceea ce au recunoscut era cu mult mai mult decât ceea ce cunoscuseră înainte de lunga convorbire ce avusese loc pe drum. L-au recunoscut că e El, dar acum Îl cunoşteau cu totul altfel decât înainte. Şi mai ştiau că, de acum înainte, nu mai trebuie să privească la împrejurări, ci la Biblie, pentru a cunoaşte gândul lui Dumnezeu, căci fără Cuvântul Său scris poţi merge alături de El fără a-L cunoaşte. Ba chiar fără a-L recunoaşte. Ar fi putut să li Se descopere de la bun început. Putea să li Se arate într-o aură de lumină, cum niciun ochi de muritor nu mai văzuse – dar ei n-ar mai fi avut ocazia să afle ceea ce ştiau acum. Iar El nu vrea nici acum, cum n-a vrut nici atunci, ca credinţa, speranţa şi dragostea alor Săi să stea pe nisipul mişcător al experienţelor, al trăirilor, al sentimentelor, oricât de minunate ar fi ele, ci pe Cuvântul viu al lui Dumnezeu, Cuvânt ce rămâne pentru totdeauna; Cuvânt scris, expresie sublimă a ceea ce este El Însuşi. Da, ar fi putut să li Se arate oricât de glorios, chiar atât încât ei să nu poată vedea gloria Lui şi să trăiască. Şi asta nu doar pentru că era ceea ce este, Dumnezeu mai presus de toate, ci pentru că este atât de înălţat ca Om glorificat, ca Acela care, în trupul de glorie, de înviere, este început a tot ceea ce nu va avea sfârşit! El, înainte de orice început, căci este Dumnezeu. Şi tot El, început a ceea ce rămâne veşnic, noua creaţie aşezată pe terenul învierii Lui! Şi dacă Îi zici în duh „rămâi“, e fiindcă eşti deja acolo, pe acest teren al învierii, iar viaţa ţi-e ascunsă cu El în Dumnezeu, deşi aici şi acum s-ar putea ca inima să-ţi fie prea slabă ca să înţelegi unde te-a aşezat. „Rămâi“, e tot ce Şi-a dorit să audă de la mine. Şi ştia că voi spune asta chiar înainte de a porni să mă caute!

Când S-a făcut brusc nevăzut, au înţeles mesajul: era timpul să se întoarcă la cei ce erau deja strânşi la Ierusalim. Voiau să le spună că e viu, că L-au văzut; şi au alergat pe acelaşi drum, pe care însă îl vedeau acum atât de altfel. Un minunat drum de întoarcere, încărcat la fiecare pas cu versete din Scriptură. Aici le vorbise din Isaia, dincolo din Psalmi, lângă copacul acela din Geneza, din Exod când trecuseră pe lângă vreo viţă de vie. Ajunşi în sfârşit la Ierusalim, cu inima plină, au aflat că Se arătase în aceeaşi zi dintâi şi altora dintre ai Săi. Niciunul din ei nu mai avea nicio îndoială, cu excepţia lui Toma, care nu era atunci împreună cu ceilalţi credincioşi. Ce pierdere! Avea să se convingă şi el o săptămână mai târziu, adică duminica următoare, dar convingerea aceea va avea cu totul alt gust. O duminică fără El e o pierdere imensă: dacă-L iubeşti. Iar când au fost strânşi după cuviinţă, a venit El Însuşi în mijlocul lor. Şi era mai presus de forţe şi de structuri, deşi a mâncat înaintea lor un peşte fript şi un fagure de miere, El, Cel atât de simplu în cele înalte şi atât de înalt, de măreţ în cele simple, El, la umbra Căruia lacrimile noastre rodesc a perle. În câteva ore, în duminica oricărui început, au trecut de la deznădejde la exaltare, de la plâns la bucurie, de la neştiinţă la pricepere, de la mormânt la înviere, de la multe întrebări la răspunsul unic şi suprem, de la ochi ce nu mai puteau de atâta plâns până la lacrimile unei bucurii pe care niciun muritor n-ar fi putut-o purta de n-ar fi fost purtat de Domnul! Şi le era un lucru clar: nu aveau dreptul să tacă! „E viu!“, au spus mereu de atunci încolo, chiar dacă au trebuit să plătească cu viaţa îndrăzneala de a-L mărturisi. Îl văzuseră şi le era de ajuns! Îl văzuseră cu adevărat, căci nimeni n-ar accepta să moară pentru ceva ce ştie că e o minciună.

În duh, avem fiecare Emausul nostru, refugiul deznădejdii. Atât de aproape de locul în care ar trebui să ne găsim şi totuşi, moral, atât de departe. Refugiu al deznădejdii, indiferent de cauzele ei, întotdeauna cauze reale şi întotdeauna orizontale: noi, ai noştri, ale noastre; nimic nu e fals, ci sunt lucruri care apasă greu asupra conştiinţelor. Întrebări fără răspuns, dezamăgiri când cei ce spun sunt altceva decât spun, toate prinse în tentaculele perfide ale necunoaşterii Bibliei sau ale ignoranţei cu privire la unicul ei Subiect. Iar cuvintele Lui, transmise pe căi de El ştiute, sună straniu, rupt de realitate. Nici nu se poate altfel, pentru că realitatea Lui e alta, la fel cu a acelora care L-au întâlnit deja. Nu-L înţelegi şi pare a nu te înţelege şi totuşi glasul Lui îţi încălzeşte inima. Aşa! Asta voiam să zic: deschide Biblia şi, încet, dar sigur, deznădejdea se va schimba în speranţă şi truda în cântare. Iar dacă în toate acestea ai un prieten alături, totul e mult mai uşor, chiar dacă şi el e la fel de nedumerit ca şi tine. Când Se apropie Domnul, e gata să te asculte. De fapt, dojana Lui e tocmai asta: „Ce vorbiţi între voi?“; sau: „De ce nu-Mi spuneţi şi Mie?“. Şi tu spui, pentru că e prea mare durerea; şi, în acelaşi timp, vezi că fiinţa Străinului e plină de farmec. Şi începi iar cu „eu, noi, ai noştri, ale noastre, noi credeam, noi speram…“. Nu te grăbi să termini, spune tot! Varsă-ţi durerea înaintea Lui! Aşa! Acum taci şi ascultă-L! „E drept să fie iarnă, noapte, frig şi întuneric în lumea care I-a întors spatele lui Dumnezeu.“ Iar tu, tăcând, încuviinţezi. „E drept ca Dumnezeu să-i lase pe oameni să constate consecinţele îndepărtării lor. E dureros pentru Dumnezeu să vadă că nici aşa oamenii nu-L caută. O, de s-ar întoarce toţi la El ca să-I cadă la picioare! Căci la El este iertare, pace, bucurie.“ O, Doamne, suspini! „Şi dacă n-ar fi veşnicia, de unde ar avea oamenii gândul ei? Şi dacă n-ar fi Dumnezeu, de ce L-ar căuta? Şi de n-ar fi dragoste, n-ar fi nimic.“ Şi dacă Dumnezeu este dragoste – şi ştii că este – era clar că nu ne va lăsa, chiar dacă asta însemna să dea ce are mai scump de la pieptul Său. Aşa, taci şi plângi! „Şi dacă a înviat, înseamnă că jertfa a fost primită. Şi dacă acum e în glorie înseamnă că pregăteşte în tăcerea dragostei Lui primirea alor Săi. Nimeni şi nimic nu-i va despărţi vreodată de El. A plătit preţul suprem pentru asta. Iar dacă întârzie, înseamnă că mai sunt unii care încă rătăcesc; şi nu va pune capăt istoriei până nu-i va strânge şi pe ei la pieptul Lui.“ Bine mai zice! „Şi e drept ca martorii Lui să fie ca El, smeriţi şi nebăgaţi în seamă de lume, ca nu cumva să li se alăture vreunul din dorinţa de a căpăta o glorie văzută.“ Fiindcă numai dragostea te face să zici „rămâi“ şi îţi dă putere să vrei tu însuţi să rămâi lângă nişte pocăiţi pe care n-ar da nimeni nici doi bani; şi să vrei să fii străin într-o lume ce-ţi va fi străină, exact aşa cum a fost El. Să fii la tine acasă în Duh, în cele cereşti, aşa cum este El deplin; să-ţi fie în El toate izvoarele; să-L iubeşti, căci El te-a iubit întâi…

Acum taci, şi tu şi prietenul tău. Iar argumentele: noi, ai noştri, ale noastre, ajung ca un abur ce s-a arătat puţin şi apoi a dispărut. Erau reale, da, dar în care din lumi?

Mai ţii minte cum ne holbam la stele? Oricum ai privi ştiinţa, o întrebare te va urmări şi nu-ţi va da pace: de unde noima ce leagă lucrurile văzute? Fiindcă, în ciuda aparenţelor, e o ordine uimitoare în univers, de la macro inimaginabil până la micro cel mai mic; atât de mic, că nici nu-ţi mai găseşti obiectul pe care-l studiezi atunci când quarcii dispar în energie pură. Unii nu caută să ştie cine sau ce se află în spatele acestei orânduiri uimitoare. Alţii o atribuie unei fiinţe supreme. E o lume fără Dumnezeu, sau una cu? Ordinea însă rămâne evidentă oricui cugetă; dar e adevărat că ea nu-ţi va spune niciodată mai mult. În lumea asta palpabilă apare însă la un moment de timp un Om care nu este ca ceilalţi: Se numeşte Isus. Despre existenţa Lui avem dovezi istorice mai numeroase decât despre marea majoritate a anticilor. Este văzut de toţi ca un personaj deosebit. Pentru unii, doar atât. Pentru alţii, El e Dumnezeu venit printre noi. Care să fie realitatea? Din nou, cei ce cugetă nu vor avea decât două variante: ori a fost ceea ce a spus că este, ori a fost cel mai mare mincinos şi s-a jucat cu minţile noastre, afirmând nu doar că e Dumnezeu, ci şi că, prin moartea Lui ne va da viaţa veşnică. A fi pasiv, indiferent, e imoral. Ori e Dumnezeu, ori e minciuna întruchipată! Nu există variantă de mijloc. Putem însă verifica cele spuse de El; fiindcă tot ce a făcut e trecut, dar dacă e adevărat că a înviat, dacă este viu, e viu şi azi, ca şi ieri, ca şi pururi. Iar dacă e viu, să ni Se arate! De acord! Dar gândeşte-te, te rog, cum ar trebui să fie, cu sunet sau ca un film mut? Cu tot cu glorie, sau în cămăruţe ascunse, aşa, doar pentru iniţiaţi? N-ar fi nedrept pentru cei simpli? Cu lumină orbitoare, sau învăluit în ceaţă? O dată, sau de mai multe ori? Dacă e o dată, o să zicem că a fost hipnoză individuală sau colectivă. Dacă e de mai multe ori, e hipnoză repetată, de grup. Ar trebui, căci numai aşa ne-ar convinge, să vină şi să locuiască aici printre noi, dar nu smerit şi blând, căci aşa n-a fost primit, ci în putere, ca Împărat al adevărului, dacă e ce zice: Adevărul însuşi. Perfect! Dar atunci n-ar mai fi nimeni să-L vadă, fiindcă toţi mincinoşii n-au viaţă în Împărăţia Lui. Nu fugi! Rămâi pe baricadă, altfel să n-aştepţi răspunsuri! Nu cumva cel mai bine ar fi să ni Se descopere conştiinţelor, alegând să ne însoţească pe drumul căutărilor noastre, să ni Se descopere pas cu pas, verset cu verset, clipă de clipă, în ani de trudă, în milenii de răbdare, dând celor care-L primesc în inimă viaţa veşnică, singura compatibilă cu El Însuşi? Nu cumva e ceea ce face chiar aici, chiar acum? Dacă e viu, s-ar putea ca singurul răspuns palpabil la a ta crucială întrebare să fie semnele din mâinile şi din coasta Sa. Cere-i să ţi le arate! Nu ştiu să explic, n-am habar cum o face, dar ştiu că a produs în ai Săi convingerea că trăieşte! Şi mai cred că doar acelora nu li Se va descoperi, care-şi ascund pleoapele ca nu cumva lumina Lui să le atingă. Oameni care n-au fost niciodată sinceri cu ei înşişi. Iar indiferenţa e tot nesinceritate, adică dezertare. Iar dacă e aşa, n-am urechi pentru lamentările lor poetice. Cântecele lor nu-mi spun nimic, nici frământările. Vor să meargă spre niciunde cu ochii închişi! De ce i-aş compătimi? Nu ştiu dacă există cineva care poate fi indiferent, adică nesincer, până la capăt. Dar care capăt? Vei mai fi mâine?

Dacă Hristos n-a înviat, nu există decât lumea aceasta sau o infinitate de altele asemenea ei; nici Dumnezeu nu e altceva decât plăsmuire a imaginaţiei celor săraci cu duhul şi a celor mai isteţi care-i manipulează – ştii cum îi cheamă şi ştii şi cum se îmbracă, indiferent ce religie reprezintă. Dar, dacă e viu, totul se schimbă: e dovada că ceea ce a spus e adevărat dincolo şi mai presus de moartea cea, până la El, atotunificatoare, moartea cu care toate religiile noastre au făcut un pact mârşav: „Acolo e odihna, acolo e pacea, moartea e definitivă, e starea supremă la care poţi spera“; asta dacă ai trăit bine, că, de nu, s-ar putea să ţi se mai dea o dată chinul de a vieţui, aşa, ca să-ţi capeţi dreptul de a te odihni fericit în împărăteasa spaimelor! Dacă e viu, înseamnă că nu se termină totul în moarte, ci în înviere. A trăi, a muri şi a învia, cu El, prin El şi pentru El, iată opusul a tot ce am gândit ca umanitate! Dacă e viu, Se va descoperi cu siguranţă conştiinţelor care-L caută; altfel, a murit şi a înviat în zadar. Şi exact asta e ceea ce face acum, în vremea harului perfect, înainte de a trage linia definitiv. O face şi azi – ca şi atunci, pe drumul Emausului – pe paginile Bibliei, cartea pe care, dacă nu o deschizi, poţi fi liniştit: nu ţi se va arăta. Când însă, cufundat pe paginile sfinte vei ajunge să exclami: „Răstignit pentru mine şi înviat pentru eternitate“, atunci vei şti că seara de la Emaus e punctul de turnură spre care ne conduce cu dragoste şi îndelungă răbdare pe toţi. Şi vei afla curând că li S-a descoperit şi altora. Îţi vor fi fraţi şi surori ei, cei până de curând străini, necunoscuţi. Şi, când vei merge poate în alt oraş ca să citeşti Biblia alături de câţiva dintre ei, vei trăi o experienţă ciudată. În tren ţineai valiza cu grijă să nu ţi-o ia vreun necunoscut. Pe peron eşti fericit să o încredinţezi unuia pe care nu l-ai mai văzut, dar care, primind scrisoarea că vii, te aşteaptă la gară ca pe un frate. Cel ce ţi S-a descoperit la Emausul tău ţi-i va aduce aproape şi pe fraţi. Căci toţi au ceva în comun: Biblia, la care nu adaugă şi din care nu scot nimic. Aşa îi vei deosebi de cei care, deşi spun că Îl cunosc pe Domnul, nu sunt cunoscuţi de El… Din seara de la Emaus, lumea care va veni îţi va fi la fel de reală ca rănile şi învierea Lui. O lume cu realităţile ei, cu parfumul şi tihna de neconfundat, o lume născută din învierea Lui şi în care toate sunt deplin din El, prin El şi pentru El.

Ai Săi – vezi cu cât drag folosesc aceste cuvinte – stau în jurul Său şi, un timp, e tăcere; nu a dramei lumii ce-L respinse, ci a tainei dragostei ce i-a cuprins. E tăcerea iubirii Lui cu care i-a iubit când încă nu era nimic din ce se vede. Tăcere a iubirii ce-i cuprinde şi prin care Îl iubesc ai Săi. Căci de unde am avea dragoste, dacă nu din Cel în care avem viaţa? Îngerii privesc în linişte, cu zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii. Le este dat să privească, dar nu mai mult. Le este de ajuns. E cea mai mişcătoare scenă pe care ar putea-o vedea, ei, care au fost creaţi cu mult înainte şi cărora le-a fost încredinţat atât de mult! Un singur gând umple inimile tuturor celor strânşi laolaltă: Preaiubitul. L-au cunoscut în vremuri bune, dar şi în necaz. Ar putea fiecare să istorisească nenumărate întâmplări trăite alături de El. Dar nimic din toate acestea nu se aude acum. Sentimentele sunt cu mult mai înalte; căci nu e vorba de ceea ce va fi făcut ca şi Creator ori ca Mântuitor, ci despre ceea ce e El, chiar dacă n-ar fi existat niciunde nimeni care să-L cheme sau să-L vadă. Da, El, Iubitul nostru! Apoi încet, de niciunde, începe o cântare. E tot despre El, despre ceea ce este insondabil, misterul dragostei Lui; e despre rănile cuielor ce nu încetează să-I individualizeze mâinile binecuvântate, despre coasta Sa străpunsă, din care a curs atunci la Golgota sânge şi apă. Lacrimile alor Săi sunt amestec de fericire şi de recunoştinţă ţesute cu adorare pentru ceea ce este – din nou spun – chiar dacă n-ar mai fi existat nimeni şi nimic decât El. Câteva versete citite din Biblie, veşnica Sfântă Scriptură, vorbesc tot despre El, aşa cum El Însuşi ar fi citit dacă am fi rămas, atunci, de mult, cu toţii, la Emaus. E prea înălţător ca să nu fie simplu, prea profund ca să se amestece cu vreun fast de orice fel. Totul e potrivit caracterului Lui: uimitor de simplu şi nespus de măreţ. Dacă-I stăm împrejur, e fiindcă Tatăl L-a dat de la inima Sa ca să fie, prin moarte şi înviere, Mântuitorul lumii, El, Preaiubitul Tatălui dintotdeauna, de asemenea Preaiubitul alor Săi, al multor fii pe care Tatăl i-a vrut în glorie. Tatăl, la ale Cărui picioare aşternem tot ce am cules din fiinţa Fiului. Cu cine altul am putea împărtăşi o aşa dragoste? Şi cine altul ne-ar putea înţelege? Fiindcă asta e suprema fericire: adorarea Tatălui şi a Fiului în desăvârşita comuniune a dragostei.

Aş putea continua şi ai crede că descriu raiul, starea veşnică. Probabil că va fi aşa, dar asta e ceea ce trăim aci, în jurul Lui, în ceasul dintâi al zilei dintâi. Unul dintre fraţi – care va fi oare folosit de astă dată de Duhul Sfânt, căci nimic, absolut nimic nu e aranjat, adică pângărit de om – unul dintre fraţi se apropie de masa pe care stă pâinea şi vinul: trupul şi sângele Său. Şi se perindă din nou înaintea inimilor tot drumul suferinţei, de la Ghetsimani la Golgota, adică de la suferinţa anticipată la împlinirea ei pe cruce.

Ghetsimani

Şi, ieşind, a mers, după obiceiul Său, la Muntele Măslinilor, şi L-au urmat şi ucenicii Săi. Şi, când a ajuns la locul acela, le-a spus: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită“. Şi El S-a depărtat de ei cam la o aruncătură de piatră şi a îngenuncheat şi Se ruga, spunând: „Tată, dacă vrei, depărtează paharul acesta de la Mine! Însă nu voia Mea, ci a Ta să se facă“. Şi I s-a arătat un înger din cer, întărindu-L. Şi, fiind în luptă grea, Se ruga mai stăruitor. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături mari de sânge, căzând pe pământ. (Luca 22:39-44).

Cu adevărat, Ghetsimani e locul unde s-a hotărât soarta lumii; e locul unde Omul perfect a anticipat toate suferinţele prin care avea să treacă, El, Cel ce fusese încă din iesle Omul durerii şi obişnuit cu suferinţa. De la distanţă nu vezi nimic, decât lacrimi mari căzând pe pământ. Dacă te apropii, auzi cuvinte ce cuprind taine. Nu le ştii desluşi, cu toate că le înţelegi bine. Dar adâncul lor îţi scapă.

Suferise în multe feluri, şi asta fiindcă a coborât din dragoste pentru noi. Dar aici, în Ghetsimani, era altceva, căci anticipa toată mânia dreptăţii divine ce avea să se abată asupra Lui când, câteva ore mai târziu, avea să ia toată povara păcatelor, mai mult, când avea să fie făcut păcat pentru noi. Iar aici, tocmai în această suferinţă inexprimabilă, stă înaintea inimilor alor Săi prin pâine şi prin vin.

Trecuse prin multe suferinţe, şi asta nu doar pentru că venea din glorie; nu coborârea în iesle, nici frigul sau noaptea cu care a fost întâmpinat nu I-au rănit inima cerească, de nu ar fi fost putinţa de a resimţi totul cu măsura-I divină.

L-a durut respingerea din partea acelora la care venise, a poporului în mijlocul căruia a ales să Se nască, popor pe care îl alesese cu mult timp înainte, când Se descoperise prietenului Său Avraam. Urmaşii celui ce-L primise la umbra stejarilor ca să-I soarbă cuvintele purtătoare de promisiuni se purtau ca şi cum nu-L cunoşteau, ca şi cum nu-L voiau. A venit întru ale Sale, dar ai Săi nu L-au primit. Nu doar că nu a găsit decât o iesle, nu doar că L-au căutat să-L omoare când era un Prunc, dar, cât timp a păşit printre ei, L-au izolat cu necredinţa, ca nu cumva să le lumineze întunericul. Şi, după tot binele pe care l-a făcut, au ales ca singur împărat pe cel de la Roma. Da, oricare altă naţie ar fi făcut la fel, dar asta nu micşora cu nimic durerea-I perfect resimţită când suspina: „Ierusalime, Ierusalime!“. Iar dacă vreodată le va fi iertat, va fi doar pentru că El, la cruce, a plătit şi pentru păcatul de a fi fost respins de către ei. Şi cine dintre cei ce-L cunosc s-ar îndoi de această deplină iertare pentru care s-a plătit cu moartea Celui ce era Dumnezeu? A luat asupra Lui toată suferinţa ce li se cuvenea lor, când au strigat: „Răstigneşte-L!“. Răstignit de cei pe care-i iubea şi trăind totul cu perfecţiunea inimii Celui ce era ceresc!

Totuşi, în pâine şi în vin e ceva cu mult mai profund, o suferinţă inexprimabilă, mânia dreaptă a Dreptului Dumnezeu.

A suferit şi din cauza necredinţei noastre a tuturor şi din cauza stării în care ne-a adus păcatul; fiindcă la mormântul lui Lazăr S-a tulburat văzând şi unde a ajuns făptura ieşită odată perfectă din mâna Lui, dar şi puterea pe care moartea o avea asupra sufletelor, chiar şi asupra sufletelor celor credincioşi. A luat asupra Lui suferinţele noastre, căci nicio vindecare nu s-ar fi făcut fără ca Cel binecuvântat să poarte deplin acea durere. A simţit cu măsura propriei perfecţiuni ce înseamnă boala şi moartea pentru noi, şi nu doar moartea ca final al oricărei speranţe – şi ce altceva este ea pentru cei care nu-L au pe El? – ci moartea ca unică perspectivă a momentului când omul Îl va întâlni pe Dumnezeu. Ţii minte? „Nu pot trăi dacă nu-l aflu, iar dacă-l aflu, sunt pierdut.“ Da, moartea a doua! Şi fără jertfa Lui asta ar fi rămas realitatea definitivă, pecete a tot, pusă peste noi toţi, la fel de bine individual, cum şi colectiv. Pecete peste trudă, peste grabă, peste soare şi ploi, râs sau plâns, peste tineri şi bătrâni laolaltă; peste iubirile noastre, căci nimic nu e mai dureros decât să fi iubit pe cineva doar vremelnic – iar cine nu simte aşa n-a iubit niciodată! El însă le-a simţit pe toate şi ştie deplin ce simte un suflet care arde de dor după Dumnezeu, dar care este încă apăsat de povara păcatelor. Ştie şi ce înseamnă durerea unei mame ce-şi pierde copilul, ori a unui tată neputincios în faţa bolii unuia din familia ce i-a fost încredinţată. Ştie şi simte şi acum deplin şi perfect cu noi toţi; altfel, cum ar putea ochiul Lui să ne aline?

În pâine şi în vin e însă, mai presus de toate, altceva.

A simţit deplin păcatul ce-L înconjura. A simţit duhul de răzvrătire al indiferenţei noastre ca al unora care am avea viaţa şi am putea decide singuri ce e bine şi ce nu. Şi totuşi, ştim că nu suntem stăpâni nici pe viaţă, nici pe eternitate, prin urmare, independenţa pe care o clamăm e pură nebunie. Şi mergem înainte lăsând în grija Lui o suferinţă pe care suntem incapabili s-o simţim: suferinţa de a-I întoarce spatele.

A simţit răul în general, fiind El Însuşi binele suprem. Căci ce este binele, sau cum ar putea fi definit? Dar răul? Ce reper moral ar avea inima în afară de gândul lui Dumnezeu? Mi-ai spune poate că răul e orice produce suferinţă altora sau propriei persoane, dar ai limita totul la aici şi acum, ca orbul care simte focul, dar nu-l poate vedea. Da, ai fi ca un om care simte apăsarea veşniciei, dar se încăpăţânează să afirme că nimeni n-a venit de dincolo, ca şi cum s-ar întâmpla ceva cu necredinţa dacă ar învia cineva dintre morţi! Să fie oare cineva aşa naiv să creadă asta? Poate doar un om care încă nu se cunoaşte pe sine! Binele este tot ceea ce corespunde gândului divin, iar răul e tot ce este împotrivă. Şi se întâlnesc din nou, ca de fiecare dată la fel de înfiorător, cele ale lui Dumnezeu şi cele ale mele. Căci pentru mine, în dreptul meu, binele şi răul sunt congruente cu ascultare şi neascultare. Neascultarea sunt eu, cel păcătos. Eu sunt minciuna, ura, trădarea, batjocura şi indiferenţa. El, Dumnezeu întrupat, e ascultarea până la moarte, e Adevărul, e Iubirea care merge până la capăt. Din nou, despre noi e vorba; şi ne întâlnim iar, la cruce. El suferă pentru ceea ce sunt eu şi Îşi dă viaţa aşa încât, primind-o din mâna Lui pe tărâmul învierii, să fiu eu însumi transformat potrivit chipului Său. Iar eu mă uit lung şi nu pricep, tot nu pricep că, fără cruce, n-ar răsări niciodată zorii cei lipsiţi de păcat şi de moarte. Şi că îi vor vedea doar cei ascunşi în dragostea Lui, expresie supremă a Binelui.

A luat de asemenea asupra Lui toată ocara pe care oamenii au îndreptat-o împotriva lui Dumnezeu. Când spuneau: „Să-L scape Dumnezeu, dacă-L vrea!“, împotriva cui ridicau mâna a sfidare? Pe cine batjocoreau? „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce!“ Iar Dumnezeu tăcea; era ca şi cum n-ar fi auzit nimic din tot ce I se arunca în faţă. În taină însă, cuvintele Domnului grăiau înăuntrul Lui către Dumnezeu: „Insultele celor ce Te insultă pe Tine cad asupra Mea“.

Totuşi, suferinţele ispăşitoare sunt mai presus de toate acestea. Şi nu le putem decât admira cu înţelepciunea spirituală a acelora care au, prin har, aceeaşi natură cu El. Dar nu le putem exprima, pentru că sunt dintr-o sferă pentru care nu avem cuvinte, grai. Fiindcă, prin cuvinte, exprimăm doar ceea ce putem concepe, adică sentimente şi gânduri ce ne sunt cunoscute. Dar aici e ceva ce omul nu pătrunde; dacă am putea cunoaşte mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, aceasta ne-ar zdrobi, căci nu o putem purta. Înţelegem însă ce este ea atunci când Îl privim pe Cel desăvârşit străbătând-o; şi suntem copleşiţi, ştiind că El era acolo în locul nostru. Astfel, privind mânia Dumnezeului drept împotriva păcatului, departe de a fi înspăimântaţi, ne plecăm în închinare înaintea Aceluia ce a purtat-o în locul nostru şi prin care avem libertatea de a-L adora pe Cel ce este Dumnezeu şi Tată. E starea cea mai înaltă pe care o fiinţă o poate trăi. E adevărat că, atunci când ne gândim la ispăşire, o asociem cu nevoia noastră de iertare; şi cum am fi fost iertaţi, dacă Domnul n-ar fi îndepărtat pentru totdeauna păcatele noastre dinaintea lui Dumnezeu? Totuşi, pe măsură ce medităm la suferinţele ispăşitoare ale Celui binecuvântat, pătrundem amploarea lucrării de la cruce, care trece mult dincolo de nevoia noastră de iertare. Ispăşirea înseamnă că, pe temeiul unei jertfe, Dumnezeu mă vede curat în mod deplin. Păcatele mi-au fost purtate de Cel care m-a înlocuit în judecată, de Cel asupra Căruia a căzut mânia ce era pe drept împotriva mea. Păcatele mele nu mai sunt asupra mea, ci au fost mărturisite înaintea lui Dumnezeu pentru a fi iertate; da, dar de acolo cine le va îndepărta? Cine va curăţa sanctuarul ce a fost întinat prin însuşi faptul că păcatele mele au fost amintite acolo? Şi ce valoare are sângele jertfei care aboleşte dinaintea sfinţeniei divine tot ceea ce a însemnat păcatul şi consecinţele lui în tot universul? Cine ar fi putut purta mânia divină? Cine să o poată primi? Cine Altul decât Acela care o cunoştea deplin, căci o sonda cu măsură propriei perfecţiuni, etern aceeaşi cu a Dumnezeului de a Cărui dragoste Se bucurase veşnic şi din mâna Căruia primea mânia dreptei judecăţi; fiindcă nu din mâna oamenilor, nici din mâna diavolului, ci din mâna Tatălui primea paharul aducător de moarte, după cum spusese: „Paharul pe care Mi-l dă Tatăl …“ şi, de asemenea, „de aceea Mă iubeşte Tatăl, pentru că Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau. Nu Mi-o ia nimeni cu sila, ci o dau Eu de la Mine Însumi. Am putere să o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu“. Doamne Isuse, slăvit să fii că Te pot cunoaşte, că mi-ai dat să Te cunosc! Şi ai fost în toate singur: părăsit de ucenici, adormiţi în grădină, înspăimântaţi ori rătăciţi când cei răi Te judecau… Singur în suferinţa pe care numai Tu puteai s-o porţi; părăsit de Dumnezeu când erai Tu Însuţi făcut păcat. Căci tot ceea ce Dumnezeul sfânt şi drept este, atunci când Se manifestă deplin împotriva păcatului, a fost atunci împotriva Ta! Singur şi perfect în toate, plăcerea perfectă a Tatălui chiar, şi mai ales, în ceasurile de suferinţe ispăşitoare. Ce har să purtăm înaintea Tatălui Tău şi Tatăl nostru parfumul jertfei Tale; căci aşa ai vrut să-şi amintească ai Tăi de Tine până vei veni: în pâine şi în vin! Parfumul adorării e mai presus de tot ce ar avea legătură cu amintirea stării de păcat din care am fost scoşi; iar inteligenţa spirituală dezvoltată prin cercetarea Scripturilor va şti să facă această diferenţă în clipa cea mai dintâi: Cina Domnului.

Un frate, deci, se apropie şi, mulţumind, frânge pâinea. Ea este apoi purtată din mână în mână (precum odinioară chivotul, pe umerii preoţilor) după cuvântul Domului: „Luaţi toţi din ea“. La fel mai apoi şi vinul, totul într-o tăcere ce gustă din eternitate, deşi este trăită încă aici, jos, în slăbiciune. Când se mai cântă o cântare, rând pe rând vocile se sting de emoţie… Mi-e dor de astfel de clipe şi prin ele mi-e dor de El; şi zic în lăuntrul în care cuget, iubesc şi aştept, zic cum numai cei ce ştiu pot înţelege: „Când Împăratul este la masa Lui, nardul meu îşi răspândeşte mirosul. La porţile noastre sunt tot felul de roade alese, noi şi vechi – le-am păstrat pentru Tine, preaiubitul meu. Vino repede şi fii ca o gazela sau ca un pui de cerb pe munţii de miresme!“.

sursa: https://comori.org/