"II. Ce au făcut oamenii din Biserică" André Gibert

Categorie: Invataturi biblice

Începuturile

Formarea Bisericii a început în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt S-a coborât pe pământ şi i-a umplut pe ucenici. Petru, cel dintâi, a primit puterea de a vesti evanghelia, proclamând învierea şi slava lui Isus. Dar Biserica nu apare în originalitatea ei decât în urma revelaţiilor făcute lui Pavel, pe măsură ce, iudeii „lepădând pentru ei înşişi planul lui Dumnezeu“, vestea cea bună se răspândeşte printre neamuri şi ucenicii sunt puşi deoparte. Taina unui singur trup cuprinzând pe toţi cei care erau departe şi pe cei care erau aproape, nemuri şi iudei, toţi având intrare la Tatăl într-un singur Duh, nu fusese cunoscută în Vechiul Testament. Unele aluzii profetice, unele tipuri, păstrate sub tăcere până la Hristos, ascundeau în Scriptură chiar taina care era rezervată lui Pavel s-o pună în lumină.

Gândul nostru nu este de a reconstitui, după alţii, istoria Bisericii pe pământ. Ceea ce ne spune Cuvântul este de ajuns, de fapt, pentru a arăta începuturile şi felul cum istoria bisericii avea să se desfăşoare. Cartea Faptele Apostolilor şi epistolele lui Pavel, ca şi ale lui Petru, Ioan, Iuda, nu numai că anunţă declinul, dar îl şi arată pătruns şi întinzându-se.

Toate caracterele relelor care s-au mărit după aceea şi pe care le vedem astăzi, începuseră de pe atunci. În cele dintâi zile, adunarea din Ierusalim a trăit gândul lui Hristos: cei care crezuseră arătau unitatea Duhului, stăruiau împreună în învăţătura şi părtăşia apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Dragostea Duhului lucra puternic printre ei şi îi făcea să pună totul în comun. Ei nu erau decât o inimă şi un suflet. Dar în curând, aceste începuturi fericite au fost tulburate. Desigur, lăcomia şi minciuna, neglijenţele cu privire la văduve şi murmurele care le-au urmat, au fost cu totul înlăturate, căci Duhul Sfânt lucra cu putere, dar aşa a fost numai pentru un timp, iar epistola lui Iacov ar fi de ajuns ca să arate acest lucru. Apoi greutatea pe care credincioşii iudei o aveau în a primi neamurile în aceeaşi situaţie cu ei, a fost aproape să ducă la dezbinare. Fraţi mincinoşi se strecoară în adunări (epistolele către Galateni, a lui Iuda, Ioan). Învăţători răi, iudaizanţi, gnostici sau raţionalişti, fac ravagii. Unii creştini întorc spatele crucii, pentru a umbla după interesele lor (epistolele către Filipeni, Timotei). Pavel cel întemniţat pentru Hristos este părăsit aproape de toţi. Acest apostol poate să prevestească vremurile tulburi din zilele din urmă, dar ele chiar se arătau. Ioan spune că duhul lui Antihrist se arătase deja şi acesta era ceasul din urmă.

De la apostoli până în timpurile noastre 

De atunci, nouăsprezece secole au verificat în toate felurile posibile faptul constant că omul strică tot ce-i încredinţează Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu a menţinut martori după martori, El a îngăduit reîntoarceri fericite, a înălţat peste tot harul Său. El S-a arătat credincios. El lucrează mereu, Cuvântul este intact şi continuă să se răspândească, evanghelia este vestită şi sufletele se întorc la Dumnezeu.

Dar copiii lui Dumnezeu au fost împrăştiaţi de lupii răpitori pe care păstorii neglijenţi şi vînzători i-au lăsat să intre printre ei. Chiar şi dintre aceşti păstori s-au ridicat oameni cu învăţături stricăcioase, ducând pe ucenici după ei. Autoritatea Stăpânului a fost călcată în picioare. I-a fost tăgăduită. Şi, dorind să li se „gâdile auzul“, nu numai că nu au mai recunoscut glasul Păstorului Celui bun, dar şi-au ales „învăţători după poftele lor“ (2. Timotei 4:3 )

Viaţa din afară a creştinătăţii poate - şi astăzi mai mult ca altădată în anumite privinţe - să dea iluzii, dar „casa cea mare“ a lăsat uşa larg deschisă ca să intre lumea şi să se instaleze în ea ca stăpână. Materialele oamenilor (1. Corinteni 3:12-15 ) au fost amestecate în toate felurile cu „pietrele vii“ şi cei ce strică templul lui Dumnezeu le-au aranjat pe toate cum au vrut. Sunt prezentate cu numele de „creştine“, mulţimi de oameni care nu arată nici măcar o scânteie de viaţă. Credincioşi şi necredincioşi sunt împreună, organizaţi potrivit principiilor grupărilor omeneşti. Neghina este tot mai mult amestecată cu grâul.

Toate acestea au fost anunţate mai dinainte şi nu este cazul să ne mire. Cele şapte epistole din Apocalipsa (cap 2 şi 3) trasează, chiar şi numai ele, o imagine profetică, iar realitatea dovedeşte că totul este întocmai cu această profetie. Şi atunci, să stai cu mâinile încrucişate? Nu aşa vrea Dumnezeu. Până în ultima clipă, chemarea Domnului vrea să trezească „biruitori“. Şi aceasta pentru că El este biruitor şi El Îşi va păstra martori până la sfârşit. Uneltirile omeneşti ar fi ruinat de mult şi deplin lucrarea lui Dumnezeu, dacă ea n-ar fi fost într-adevăr lucrarea lui Dumnezeu.

Creştinătatea şi biserica

Oricare ar fi, în adevăr, confuzia actuală, o siguranţă ne mângâie: Dumnezeu are pe pământ, astăzi ca şi altădată, un mare număr de copii ai Săi, răscumpăraţi ai lui Hristos; şi astăzi, ca altădată, ei constituie toţi împreună ceea ce este şi rămâne Adunarea lui Dumnezeu. Există un trup al lui Hristos pe pământ, totalitatea celor care, fiind născuţi din nou, sunt legaţi în mod vital împreună, prin Duhul Sfânt.

Nimic nu s-a schimbat, nici în felul în care cineva devine un copil al lui Dumnezeu - „adică... acei care cred în Numele Lui“ - nici în felul în care Hristos Îşi hrăneşte şi Îşi îngrijeşte Adunarea, care este trupul Său. Să nu lăsăm să se întunece acest gând că, exact ca în timpul apostolilor, Adunarea lui Dumnezeu este totdeauna formată din toţi credincioşii adevăraţi, oricum s-ar numi ei. Ei sunt mai numeroşi decât am putea şti noi sau chiar decât gândim şi, pentru Hristos şi înaintea lui Dumnezeu, unitatea lor este tot aşa de reală ca totdeauna. Să nu-i înlăturăm din inimile noastre şi să nu folosim numele de biserică fără să ne amintim de toţi răscumpăraţii lui Hristos.

Dar unde să vezi aici pe pământ această Adunare a lui Dumnezeu? Evident, dacă am căuta o expresie totală a ei, nu o vom găsi. Ea s-a pierdut de mult timp. Foarte curând, încă de pe la început, n-a fost cu putinţă să se facă o numărătoare exactă a celor care făceau parte într-adevăr din Adunarea lui Dumnezeu. Este exact ce spune Pavel în 2. Timotei 2 : „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“. Pe de o parte milioane au fost botezaţi şi n-au arătat niciodată viaţa, pe de altă parte adevăraţii credincioşi s-au împărţit într-o mulţime de grupări diferite.

Pretenţia de a se numi creştini nu lipseşte, nici cea de a fi Biserica sau o biserică creştină, deşi mulţi socotesc credincioşi pe nişte persoane neîntoarse la Dumnezeu. Este aici profanarea cea mai odioasă pentru Dumnezeu. Dar nimeni nu poate lua Numele Său în zadar. Şi din clipa când cineva spune că formează Biserica lui Hristos sau că aparţine de ea, Dumnezeu leagă de această mărturie, negreşit, toată răspunderea care trebuie să i se ceară. Lumii care îşi zice creştină, organizaţiilor ei care se numesc biserici creştine, Domnul spune: Te voi considera deci ca biserica Mea, dar să vedem ce atrage după sine acest lucru; „ştiu faptele tale“, cine ţi le-a inspirat? Unde sunt credinţa, dragostea, nădejdea? Ce faci tu din Cuvântul Meu? Ce-ai făcut din Numele Meu, pe care îl porţi? Ce-ai făcut cu harul Meu? Ce-ai făcut tu cu amintirea Mea? Ce-ai urmărit tu aici pe pământ?

Răbdarea Sa este încă în aşteptare. Cum să nu fii mişcat, văzând cu ce îndelungă răbdare vorbeşte El către Sardes, Laodiceea: „Te sfătuiesc ... Eu mustru şi pedepsesc pe toţi cei pe care îi iubesc“! El continuă să considere această creştinătate aşa cum pretinde ea că este, chiar dacă ea nu-şi dă seama cât de solemn este să fie purtătoare a mărturiei creştine. Dar El este Martorul credincios şi adevărat. În curând El o va vărsa din gura Sa. El S-a ocupat de ea de fapt în tot cursul istoriei, pedepsind, mustrând, lăudând ce era bun, încurajând pe credincioşi, dar dând pe faţă tot ce El nu poate aproba. Căile de cârmuire ale lui Dumnezeu n-au încetat: judecata începe de la casa lui Dumnezeu. Dar în curând această judecată va fi completă şi definitivă. Donmul va înceta să numească „biserică“ pe cea care L-a părăsit şi L-a dat afară. Când El va lua la Sine pe ai Săi, când Mirele Îşi va fi răpit Mireasa în cer unde se va sărbători apoi nunta, nu va mai fi vorba pe pământ decât de „prostituata cea mare“, uzurpatoarea frumosului nume de Mireasă. Până atunci El tolerează chiar şi nişte lucruri îngrozitoare; dar când şi acest har va fi nesocotit, va urma o judecată mai aspră. Stăpânul, în pilda talanţilor, nu contestă titlul de rob celui care era un rob viclean, ci îi aplică toată rigoarea pedepsei meritate de un rob rău.

Astfel, pe de o parte, adevărata Adunare a lui Dumnezeu, lucrarea mâinilor Sale nu mai este omeneşte de deosebit, iar de cealaltă parte Biserica de nume, lucrare a oamenilor, încă poartă acest nume.

Să nu ne lăsăm tulburaţi de această contradicţie aparentă. Şi acum, ca totdeauna, cele două feţe ale „pecetei“ de la 2. Timotei 2 ne învaţă cu privire la unul şi la celălalt din aceste puncte. Cu privire la cel dintâi: „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“, credinţa lasă lui Dumnezeu grija lucrării Sale. În ce priveşte cea de a doua: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege“, aceeaşi credinţă ascultă şi se depărtează de rău. Da, „temelia cea tare a lui Dumnezeu rămâne“.

Să se depărteze ca să rămână singur? Nicidecum (Proverbe 18:1 ), ci să se alăture celor care cheamă pe Domnul cu o inimă curată, adică fără vreo legătură cu ceea ce dezonorează acest Nume. Oricine iubeşte pe Domnul va găsi o cale pregătită de El pentru a întâlni alţi credincioşi însufleţiţi de aceeaşi dorinţă. Şi aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. În orice timp - Ilie a făcut această experienţă când se credea singur - Dumnezeu ştie să-Şi păstreze o rămăşiţă. Celor care fac parte din ea, El le cere (şi prin urmare îi face şi în stare) să guste împreună privilegiile, să-şi ia împreună sarcinile preţioase - care sunt specifice Adunării lui Dumnezeu. Făgăduinţa cea mare rămâne, cu toată necredincioşia oamenilor, că acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Său, Domnul este acolo în mijlocul lor. Strângerea laolaltă poate să se reducă literal la acest număr mic, care va fi departe de a arăta totalitatea Bisericii pe pământ, dar care va fi totuşi o exprimare a ei, aprobată de Cel care este totdeauna cu „poporul smerit şi mic“ care se încrede în Numele Domnului (Ţefania 3:12).

A fost nevoie să schiţăm aceste vederi generale, înainte de a privi ceva mai de aproape starea prezentă de lucruri.

sursa: https://comori.org/