Categorie: Invataturi biblice
Introducere
„Cine nu strânge cu Mine, risipeşte“ Matei 12:30
Paginile care urmează au ca scop să pună din nou înaintea celor ce sunt creştini învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la ceea ce apostolul inspirat numeşte „Adunarea Dumnezeului Celui viu“ (1. Timotei 3:15 ).
Cele două cuvinte biserică şi adunare au acelaşi înţeles şi amândouă vor fi folosite în aceste pagini. Cuvântul adunare are avantajul că însăşi forma sa aminteşte mereu semnificaţia lui, mai uşor scăpată din vedere când este folosit cuvântul biserică. De altă parte, acesta din urmă poate da neclaritate, prin faptul că este folosit de tot felul de denominaţii religioase; este adevărat totodată că astăzi unii se numesc în mod abuziv „adunările lui Dumnezeu“.
Învăţătura cu privire la adunare, mult timp necunoscută, a fost adusă la lumină cu ocazia marii treziri pe care Duhul lui Dumnezeu a făcut-o în toată creştinătatea, acum vreo cinci generaţii. Credincioşi din diferite ţări au fost aduşi în această perioadă să se adune simplu pentru Numele Domnului Isus, fără altă autoritate decât Biblia. Din aceste adunări, multe şi-au continuat existenţa, iar altele asemănătoare s-au format. Această broşură a fost scrisă îndeosebi pentru aceştia. Dar subiectul Adunării se arată atât de actual, este de o importanţă atât de mare, încât se pare potrivit pentru multe suflete care caută unde şi cum să se adune în afara oricărui formalism religios, ca fraţi şi surori în credinţa creştină.
Starea lumii creştine, astăzi, nu mai este exact aceeaşi ca cea din timpurile când, prin slujitori pregătiţi, Dumnezeu aducea din nou la lumină adevăruri lăsate uitării. Ele au fost, de atunci, deseori diluate cu tot felul de născociri dintr-o mulţime de învăţături dăunătoare şi nu este totdeauna uşor să distingi ce este întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu şi ce nu este de primit de către oricine vrea să asculte de acest Cuvânt. În zadar suntem înştiinţaţi împotriva „noutăţilor“; acestea au adesea o înfăţişare frumoasă şi ele ne asaltează din toate părţile, în conversaţii, lecturi, predici, încât niciodată nu va fi de prisos să ne îndemnăm unii pe alţii să păstrăm „lucrul acela bun care ni s-a încredinţat prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi“ (2. Timotei 1:14 ). Adevărul rămâne neschimbat. Şi trebuie să ne străduim să-l căutăm şi să ne ţinem inimile strâns legate de el, din dragoste pentru Hristos.
De altă parte, foarte des se insistă numai asupra „practicii“ unui mers pentru care se neglijează să i se asigure terenul. Pericolul este fără îndoială mai mare decât ne închipuim, de a ne reduce pretenţiile la ţinerea oarecum satisfăcătoare a obiceiurilor socotite bune, numai pentru că ele erau şi ale înaintaşilor noştri, şi să ne mulţumim, fără să mărturisim deschis, cu un fel de cod al fraţilor. Important este nu de a copia pe aceşti înaintaşi, ci de a veni noi înşine la izvorul din care ei s-au adăpat. Noi trebuie să urmăm „credinţa“ lor, „privind de aproape sfârşitul vieţuirii lor“ (Evrei 13:7 ). Purtarea lor izvora din credinţa lor. Am putea noi îndreptăţi prin Cuvânt - în spiritul lui şi nu numai în litera lui - felul cum ne purtăm, care altfel, oricât de bun ar fi el, n-ar avea ca autoritate decât tradiţia şi ar conduce la rutină?
Acest Cuvânt şi acest Duh să ne înveţe în această cercetare a gândului lui Dumnezeu cu privire la strângerea laolaltă a celor credincioşi.
Învăţăturile şi îndemnurile Noului Testament se adresează rareori creştinului izolat; cel mai des, ele se îndreaptă creştinului ca făcând parte dintr-un întreg, dintre cei „sfinţi“ (Romani 1:7 ; 1. Corinteni 1:2 ; 14:33 ; 16:1 ; Iuda 4 etc). Această calitate de „sfinţi“ nu este de fapt rezultatul vreunor merite ale lor; ei sunt sfinţi prin chemarea lui Dumnezeu, datorită lucrării desăvârşite a lui Hristos. Ei toţi sunt „fraţi sfinţi care au parte de chemarea cerească“ (Evrei 3:1 ). Aceste învăţături au o adresă colectivă. Chiar şi atunci când Pavel porunceşte oricui rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nelegiuire, sau când îl îndeamnă pe Timotei, repetându-i: „Dar tu...“, el îndreaptă gândirea credinciosului spre o colectivitate cu care acest credincios poate şi trebuie să slujească Domnului. Termenii poruncii de la 1. Timotei 6:11 : „urmăreşte...“ se regăsesc în 2. Timotei 2:22 , dar însoţiţi, pentru un timp de ruină mai accentuată, de această îndrumare preţioasă: „împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată“.
De asemenea este de toată însemnătatea să ştim pentru ce, unde, cum, cu cine avem să ne adunăm ca să ţinem seama de gândul lui Dumnezeu.
Prea adesea se urmează, în această privinţă, doar obiceiurile familiei, anturajului şi ale ţării în care te afli. Lumea creştină se compune din grupări foarte numeroase care toate se socotesc creştine şi dintre care unele poartă în mod special, oficial chiar, numele de biserici (sau adunări), cu o denumire caracteristică: biserici catolice, ortodoxe, biserici anglicane, reformate, lutherane, presbiteriene, metodiste, baptiste etc. Lista tuturor denominaţiilor ar fi lungă.
Multe suflete sincere, îndurerate de această divizare, lucrează acum în diverse feluri ca să facă ceea ce se numeşte unitatea Bisericii. Aceasta constă în a aduna membrii „bisericilor“ diferite, pentru a se pune de acord asupra unui anumit număr de puncte comune. Din nenorocire, aceste puncte nu sunt totdeauna cele esenţiale, adică adevăratele puncte de doctrină. Susţinătorii cei mai convinşi ai acestei mişcări ecumenice (adică universale) s-ar putea ei înţelege în întregime chiar şi numai asupra definiţiei de „creştin“? Cum pot atunci să definească această „Biserică universală” pentru care se face caz totuşi de nenumărate idei formate mai dinainte? Ce să mai spui despre părerile diferite asupra inspiraţiei Scripturilor, asupra dumnezeirii Domnului Isus, asupra realităţii învierii Sale? Ar putea fi chiar o concepţie despre Dumnezeu valabilă pentru toţi? Atunci, ce ar mai rămâne?
Desigur, vrem să ne bucurăm de orice tinde să aproprie în mod paşnic pe oameni. Recunoaştem că este omeneşte de mare preţ să arăţi public un ataşament comun faţă de învăţăturile lui Hristos, în speranţa îmbunătăţirii lumii, presupunând că ea s-ar putea îmbunătăţi. Suntem şi mai bucuroşi la gândul că mulţi dintre cei care lucrează la această operă cu bune intenţii, sunt adevăraţi şi scumpi copii ai lui Dumnezeu. Dar în astfel de lucruri buna intenţie nu este de ajuns. Aceste eforturi generoase, căutând să facă diverse compromisuri care să ocrotească toate convingerile adânci ale celor care le au, şi lăsând să existe biserici disparate, nu ţin seama de învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu despre adevărata unitate creştină şi despre strângerea laolaltă potrivit gândului lui Dumnezeu.
Şi tocmai spre acest Cuvânt trebuie să ne îndreptăm.
O constatare primă şi hotărâtoare care trebuie făcută este că niciodată Cuvântul nu vorbeşte despre „biserici“ diferite între care cei credincioşi s-ar găsi îndreptăţiţi să fie şi care ar trebui unite. El vorbeşte despre credincioşi ca făcând parte din una şi aceeaşi Biserică, în care pot să fie numeroase manifestări locale, dar fiecare din aceste adunări locale nu este decât expresia ei. El nu recunoaşte altă biserică decât aceasta. Şi aceasta este Biserica universală, autentică.
Confuzii mari vin din faptul că se amestecă mereu două puncte de vedere diferite: pe de o parte Biserica aşa cum este ea în ochii lui Dumnezeu, pe de altă parte forma pe care oamenii au dat-o acestei Biserici pe pământ; planul şi gândul lui Dumnezeu, pe de o parte, iar de cealaltă parte, răspunderea omului şi roadele propriei sale lucrări. Dar pentru a şti cum să ne purtăm în mijlocul Bisericii aşa cum există ea pe pământ, trebuie să avem mai întâi o idee corectă despre ceea ce este ea în ochii lui Dumnezeu.
I. Biserica potrivit gândului lui Dumnezeu
Preţul ei
Nu putem pătrunde îndeajuns cuvintele Scripturii cu privire la preţul pe care Biserica îl are pentru Hristos, îl are pentru Dumnezeu.
Hristos o numeşte „Biserica Mea“ (Matei 16:18 ) şi chiar numai aceasta arată îngâmfarea oamenilor când ei vor să zidească biserica lor, pentru ei. Ea este Biserica lui Hristos. El o zideşte, El are drepturi asupra ei, ea este a Lui. Locul bine cunoscut de la Efeseni 5:25 ne prezintă aceste drepturi, care sunt cele ale dragostei, şi ne spune cu ce preţ a câştigat-o El: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea“. Negustorul din pildă a vândut tot ce avea ca să cumpere perla de mare preţ, dar Hristos a plătit mult mai mult: El Şi-a dat viaţa pentru Adunare.
Cuvântul foloseşte mai puţin denumirea de Adunarea lui Hristos decât cea de Adunarea lui Dumnezeu, şi aceasta ar înălţa mai mult, dacă este posibil, locul pe care i-l dau gândurile şi dragostea dumnezeiască, deoarece „capul lui Hristos este Dumnezeu“ (1. Corinteni 11:3 ). Pavel recomanda bătrânilor din Efes „să pască adunarea lui Dumnezeu“ şi el adaugă imediat: „pe care a câştigat-o cu sângele Celui al Său“ (Fapte 20:28 ).
Fiecare dintre noi să cântărească astfel de expresii. Subiectul Bisericii nu este lăsat la propria noastră apreciere, el nu este un subiect de discuţii în contradictoriu, fără însemnătate. Iată la ce valoare este preţuită Biserica de Hristos, de Dumnezeu. Şi noi să nu ne dăm toată silinţa să înţelegem ce este ea, în ce fel trebuie să ne purtăm în privinţa ei, care este rolul şi locul pe care Cuvântul i-l dă aici pe pământ, nădejdea ei, viitorul ei? S-o modeleze oamenii după bunul lor plac?
Este lucru grav să „dispreţuieşti Adunarea lui Dumnezeu“ (1. Corinteni 11:22 ; Apocalipsa 3:9 ). Orice uşurătate, orice indiferenţă în această problemă ar dovedi că nu ne interesează tocmai ce iubeşte Dumnezeu, ce iubeşte Hristos. Sângele Fiului lui Dumnezeu, jertfa lui Hristos, dragostea lui Hristos nu ne ating inima deloc? Sau ne-am mulţumit în mod egoist să ştim că noi suntem mântuiţi, fără ca ceea ce este scump Mântuitorului nostru să aibă preţ pentru noi?
Planul lui Dumnezeu cu privire la Biserică
Să nu ne temem să adâncim un astfel de subiect. Nu poţi avea o vedere dreaptă a tot ce este în legătură cu Biserica, dacă nu dai atenţie la ceea ce Scriptura descoperă despre planul lui Dumnezeu faţă de ea, pentru slava Sa.
Biserica este din veşnicie destinată să participe la slava lui Hristos - a Fiului lui Dumnezeu care a venit să moară pentru noi şi care, fiind înviat dintre cei morţi, stă acum la dreapta lui Dumnezeu în cer. În curând, potrivit, „tainei voii Sale“, Dumnezeu va uni lucrurile care sunt „în Hristos, toate lucrurile care sunt în ceruri şi care sunt pe pământ...“ (Efeseni 1:9,10 ). Biserica va fi asociată Acestui stăpânitor. Lui Îi este dat să fie „căpetenie peste toate lucrurile“, iar ea să fie unită cu El, fiind trupul Lui, plinătatea Celui care umple totul în toţi (Efeseni 1:22,23 ). Adam nu era complet fără Eva; Domnul Isus înviat şi slăvit, n-ar fi complet, împlinit, fără Biserică. Şi tocmai pentru acest viitor este ea formată.
Poziţia deosebită a Bisericii
De aici decurge poziţia deosebită care este data Bisericii aici pe pământ. Cel credincios nu este din lume, pentru că nici Hristos nu este din ea (Ioan 17:14 ); şi la fel este şi Biserica.
Această punere deoparte este clar arătată în practică, în Fapte 2:47 şi 5:14, faţă de Ierusalim; apoi, în Fapte 18:7 şi 19:9, faţă de iudei în general; în ce priveşte despărţirea de păgâni, ea se înţelege de la sine (Galateni 1:4 ; 1. Corinteni 12:2 etc). Şi găsim la 1. Corinteni 10:32 cea mai clară deosebire posibilă: „Să nu fiţi pricină de poticnire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu“. Iudeii erau poporul pământesc al lui Dumnezeu, pe cale să fie pus deoparte pentru un timp, iar grecii reprezentau restul omenirii; „adunarea lui Dumnezeu“ este formată din oameni care nu mai sunt nici iudei, nici greci, ci sunt „una în Hristos Isus“ (Galateni 3:28 ).
Alcătuirea Bisericii
Biserica este alcătuită din aceia care au viaţa cea nouă în Hristos, viaţa lui Dumnezeu, şi numai din aceştia. „Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“ (1. Corinteni 12:13 ). Aceşti „noi“ sunt, împreună cu apostolul, cei către care se adresează epistola lui, adică „cei care au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi sfinţi“ (1. Corinteni 1:2 ). El i-a câştigat pentru Dumnezeu prin sângele Său, iar Duhul Său locuieşte în ei. Ei sunt „ai lui Hristos“ (Galateni 3:29 ). Ei toţi sunt primiţi înaintea lui Dumnezeu, ca nişte copii. Poziţia lor înaintea lui Dumnezeu este chiar cea a lui Hristos; căci cum ar putea primi Dumnezeu pe cineva în afara lui Hristos?
Toţi adevăraţii credincioşi fără excepţie fac parte pentru totdeauna din Biserică; poziţia lor în această privinţă este tot atât de sigură ca şi mântuirea lor. Dar când nişte necredincioşi pretind că fac parte din Biserica creştină sau când o „biserică“ numită creştină primeşte printre membrii ei şi îi asociază vieţii ei pe nişte oameni evident neîntorşi la Dumnezeu, aceasta este desigur o răspundere foarte mare. Şi nu nişte ritualuri sau forme din afară, cum ar fi botezul, mântuiesc, ci credinţa personală în Isus Hristos. Duhul Sfânt pune pecetea Sa pe această credinţă şi o arată în afară.
Biserica este formată din toţi cei credincioşi, am spus. De asemenea ne-o putem înfăţişa în plinătatea ei, cuprinzând pe toţi cei credincioşi de la trimiterea Duhului Sfânt la Rusalii până la venirea din nou a Domnului; şi toată această mulţime, Hristos Şi-o va înfăţişa ca Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva asemănător (Efeseni 5:27 ). Dar până în acea clipă, învăţăturile pe care le dă Cuvântul privesc Biserica pe pământ, formată din creştini care trăiesc aici pe pământ, dar de care Hristos Se ocupă (versetul 26). Biserica privită în felul acesta este desigur totalitatea celor credincioşi care există pe pământ în acelaşi timp. Ei nu se cunosc toţi între ei, dar Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi copiii Săi, ei sunt toţi în aceeaşi măsură părţi din Adunarea Sa. Unitatea acesteia vine din faptul că ei toţi au aceeaşi viaţă, cea a unui Hristos înviat.
Comparaţii care arată unitatea dintre Hristos şi Biserică
Noul Testament foloseşte diferite imagini pentru a ne prezenta Adunarea. Ele arată toate, dar situându-se din puncte de vedere diferite, unitatea tuturor celor „născuţi din nou“.
1. Mireasa, una cu Mirele din care ea a luat fiinţă ca Eva din Adam, os din oasele Sale şi carne din carnea Sa, este obiectul dragostei Lui alese. Nicio altă legătură nu este mai intimă şi mai plăcută. Soţii pământeşti nu oferă decât o imagine palidă; ei sunt soţ şi soţie numai pe pământ, dar Biserica va fi Mireasa veşnică a lui Hristos în lumea cea nouă, aşa cum arată atât de clar ultimele capitole din Apocalipsă. Grija de acum a lui Hristos pentru Adunare este cea a Mirelui care aşteaptă clipa să vină să-Şi ia Mireasa; El aşteaptă cu o dragoste sfântă la care vrea ca ea să răspundă. „Cel ce aude să zică: Vino!“
2. Bărbaţii sunt îndemnaţi să-şi iubească soţiile pentru că ele sunt „chiar trupurile lor“, aşa cum Biserica este „Trupul lui Hristos“. Această expresie, folosită într-un mod atât de izbitor în capitolul 1 al epistolei către Efeseni (v. 23), apoi în capitolul 4:12 şi în capitolul 5, se găseşte şi la 1. Corinteni 12:12,26 şi, cu mai puţină semnificaţie, la Romani 12:5 . Se ştie că acest termen este specific învăţăturii lui Pavel; acest apostol fusese pus deoparte în mod deosebit ca să pună în lumină acest adevăr atât de însemnat. Nimic, în adevăr, nu ne poate spune mai mult ca puterea unui astfel de cuvânt: trupul lui Hristos. Este în el mai mult decât o legătură, oricât de strânsă ar fi ea, este chiar o unitate vitală, asigurată de acelaşi Duh, care leagă Trupul şi Capul. „Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre“ (Efeseni 4:4 ). Aceasta pesupune viaţa: cei care fac parte din trup au viaţa din Dumnezeu, viaţa lui Isus în ai Săi, şi ei au ca nădejde clipa în care ce este muritor în ei va fi înghiţit de viaţă. Chiar de când Hristos Cel slăvit S-a arătat lui Pavel, El a subliniat această unitate: „Eu sunt Isus pe care-L prigoneşti“, prigonindu-i pe ai Mei. „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui“ (1. Corinteni 12:27 ). Nu este vorba de mădulare ale Adunării, şi încă mai puţin ale unei adunări, ci de mădularele trupului lui Hristos. „Taina aceasta este mare...“
3. Acelaşi Duh care asigură şi întreţine unitatea vitală a lui Hristos slăvit şi a trupului Său care este încă pe pământ, în fiecare din mădularele Sale ca şi în tot trupul, locuieşte practic pe pământ. Fiecare credincios este „templul Duhului Sfânt“ care este în el şi pe care îl are de la Dumnezeu (1. Corinteni 6:19 ). Şi Biserica întreagă este „templul lui Dumnezeu“ (1. Corinteni 3:16 ). Ea este „locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul“ (Efeseni 2:22 ). Ea este casa lui Dumnezeu (1. Timotei 3:15 ). Zidită pe o temelie tare, stânca Persoanei slăvite mărturisită de Petru ca fiind Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu, şi Zidită de El Însuşi, ea este formată din pietre vii, începând cu Petru şi împreună cu el fiind toţi cei credincioşi (1. Petru 2:5 ). Atât atunci când este vorba de Casa lui Dumnezeu, cât şi atunci când este vorba de Trupul lui Hristos, realitatea vieţii dumnezeieşti la cei care fac parte din Adunarea lui Dumnezeu nu poate fi pusă la îndoială, nici uitată.
Clădirea ne vorbeşte de ceva statornic, iar soliditatea Bisericii este de aşa fel încât „porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui“. Deoarece El este Cel care zideşte, nimic nu este de temut.
Dar aceasta este casa lui Dumnezeu, templul Sfânt în Domnul. Toate deci trebuie să răspundă caracterului dumnezeiesc; Numele lui Dumnezeu este aici cunoscut, cinstit, lăudat şi Dumnezeu veghează ca felul de viaţă al celor care sunt în acest loc să fie potrivit sfinţeniei acestui Nume. Şi aici este locul slujbei dumnezeieşti, a preoţiei sfinte.
4. Mireasă, trup, casă, Biserica este toate acestea din clipa în care există. Dar, după cum creştinul luat individual este încă de pe aici de pe pământ „desăvârşit în Hristos“, deci potrivit pentru slavă, şi format în acelaşi timp în mod progresiv în timpul vieţii sale în vederea arătării sale în ziua lui Hristos, tot aşa Biserica, totalitatea celor credincioşi, este deja văzută în Hristos în desăvârşirea Lui şi în acelaşi timp formată puţin câte puţin, prin lucrarea Duhului Sfânt în tot timpul vremii harului, în vederea cerului. Hristos Îşi curăţeşte Adunarea prin spălarea cu apă, prin Cuvânt; trupul lui Hristos creşte, prin harurile spirituale care vin de la Cel care este Capul. Şi „tot trupul, bine alcătuit şi strâns legat“ îşi primeşte, potrivit lucrării fiecărei părţi în măsura ei, „creşterea... şi se zideşte în dragoste“ (Efeseni 4:16 ). Şi, în sfârşit, „toată clădirea, bine alcătuită, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul“ (Efeseni 2:21 ). Desăvârşirea va fi văzută în cer, dar ea va fi acolo, pentru a spune astfel, în putere; şi un lucrător bun vede dinainte în gândul lui lucrarea aşa cum va fi ea şi vede în acelaşi timp tot ce va fi necesar pentru înfăptuirea ei.
Când Biserica va lua efectiv loc în locurile cereşti împreună cu Hristos, fiecare din cei care fac parte din ea având un trup asemenea lui Hristos, ea se va arăta ca Biserica Sa unită cu El, ca Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi (Efeseni 1:23 ). Şi clădirea, atunci, locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul, devine „cetatea cea sfântă“, noul Ierusalim, de care este legat acest nume de Mireasă, soţia Mirelui. În felul acesta vor fi arătate desăvârşirile ei veşnice, roadă a lucrării şi a dragostei lui Hristos, înaintea pământului din timpul celor o mie de ani, apoi a cerurilor noi şi a pământului celui nou (Apocalipsa 21 ).
Aşteptând, în mijlocul lumii de acum, care a lepădat şi leapădă pe Hristos, Biserica nu poate fi decât o străină. Creaţia cea nouă de care ea aparţine este o anomalie în cea veche. Biserica nu este, contrar gândirii anumitor persoane, o parte – cea mai nobilă, gândesc ei - din această lume; ea a fost scoasă din lume şi se află într-o situaţie cu totul opusă lumii prin caracterul ei ceresc, aşa cum Hristos era când mergea aici pe pământ.
Ea nu este, în definitiv, Biserica oamenilor, ea este Adunarea lui Dumnezeu.
De ce este Biserica pe pământ?
Am ajuns să ne întrebăm de ce este ea lăsată aici pe pământ şi ce rol este chemată ea să aibă.
S-ar putea spune în câteva cuvinte că Adunarea este aşezată pe pământ ca să slăvească pe Dumnezeu, slăvind pe Hristos. Aceasta este chemarea personală a fiecărui creştin, ca templu al Duhului Sfânt; tot aşa este şi chemarea Bisericii, locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul. Ea este aici pentru ca „înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu“ să fie făcută cunoscută domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti, prin Adunare (Efeseni 3:10 ). Ea anticipează veşnicia. „A Celui care, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică, în Hristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor“ (Efeseni 3:20,21 ).
Atribuţiile pe care le are Adunarea ca să răspundă acestui obiect măreţ sunt multiple.
I. Mai întâi, ea are de arătat această unitate dumnezeiască, fără echivalent în lucrurile omeneşti. Existenţa însăşi a Bisericii trebuie de asemenea să arate harul şi puterea lui Dumnezeu.
Domnul Isus avea în vedere o astfel de mărturie, când, în rugăciunea Sa de la Ioan 17 , spunea: „ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis“ (versetul 21). Aceasta este realizarea cea mare pe care Domnul Isus o lega de arătarea acestei unităţi printre ai Săi: lumea va crede. Când El Însuşi Îşi va prezenta Biserica în slavă, lumea o va cunoaşte şi lucrul acesta va fi evident (versetul 23) chiar şi pentru vrăjmaşi; dar aşteptând ca El să ne arate că suntem una, El ne aşază în mijlocul lumii, pentru ca aceasta să vadă viaţa cea nouă în dovada ei cea mai izbitoare, adică în unitatea familiei lui Dumnezeu, să caute izvorul acestei unităţi şi să creadă. Nu există o altă evanghelizare mai puternică.
Dar nu numai unitatea familiei este chemată Biserica să arate, ci şi unitatea trupului; ea se arată când credincioşii păstrează „unirea Duhului“ (Efeseni 4:3 ) prin legătura păcii. Acesta este un lucru pe care toţi trebuie să-l respecte, deoarece toţi au fost chemaţi cu aceeaşi chemare, fac parte din acelaşi trup, sunt însufleţiţi de acelaşi Duh.
Această mărturie dată în dragoste (Efeseni 4:2 ) nu se poate realiza decât în despărţirea sfântă de rău. Această sfinţenie practică este cerută de la oricine poartă Numele Domnului („Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“). Ea este preînchipuită, în legătură cu Adunarea, prin „plămădeala fără aluat“ de la 1. Corinteni 5:7 .
II. Martoră a puterii harului lui Dumnezeu de a fi una în sfinţenie, Adunarea este aici pe pământ martoră a adevărului, „Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi susţinerea adevărului“ (1. Timotei 3:15 ). Ea aşa a fost făcută să fie. Ea nu este izvorul adevărului, adevărul nu vine de la Biserică. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul, Isus este adevărul, Duhul Sfânt este adevărul; şi nu Adunarea. Ea a primit adevărul; partea ei este să-l aducă la cunoştinţă şi să-l menţină neatins. Dumnezeu locuieşte în Adunare, care este casa Lui, dar adevărul trebuie să fie văzut în ea, susţinut de ea ca de o coloană, fără ca ea să-l lase să fie micşorat, alterat sau dat uitării.
III. Casa lui Dumnezeu este o casă de rugăciune. Aşa a fost pentru poporul pământesc, aşa este şi pentru Adunarea lui Dumnezeu. Matei 18:19 stabileşte acest lucru, dând celor doi sau trei adunaţi pentru Numele lui Isus asigurarea că vor fi ascultaţi pentru că El Însuşi este acolo, în mijlocul lor.
IV. Adunarea, ca preoţie sfântă, are slujba de a aduce laude. Ea adoră pe Domnul aşa cum se potriveşte miresei Împăratului slavei (Psalmul 45 ), iar El Însuşi, înviat, cântă în mijlocul adunării lauda către Tatăl. Prin El, ea laudă pe Dumnezeu Tatăl. Ea aduce închinare. „A Lui să fie slava în Biserică, în Hristos Isus“. Relaţiile individuale ale sufletului cu Dumnezeu pentru a-L lăuda şi a-I aduce slavă, oricât de preţioase ar fi ele, se şterg, rămân în urmă în faţa acestei închinări colective fără seamăn.
În centrul acestei închinări se situează amintirea morţii Domnului. Şi în Adunare este întinsă Masa Domnului, unde se sărbătoreşte Cina (1. Corinteni 10:16-21 ; 11:20-34 ). Ea vorbeşte despre lucrarea Lui, vesteşte valoarea acesteia pentru mântuire şi pentru adunarea împreună a celor credincioşi. Ea face ca amintirea să fie vizibilă printr-o faptă rânduită chiar de El, amintirea Domnului dându-Şi viaţa. „Să faceţi aceasta în amintirea Mea.“ Şi aceasta este de asemenea ca mărturie: moartea Domnului este vestită.
V. Îndreptată spre ce s-a petrecut în trecut pentru a-şi aminti de singura jertfă, ea se îndreaptă şi spre viitor pentru a aştepta venirea din nou a Domnului. Este partea Adunării să spună cu dragoste: „Vino, Doamne Isuse“, prin Duhul care locuieşte în locul ei şi împreună cu ea (Apocalipsa 22 ).
Iată câteva din motivele preţioase pentru care Adunarea este aici pe pământ. Ar mai fi şi altele, fără îndoială. S-ar mai putea spune despre orice lucru din adunare în care sufletele ar putea găsi încurajare şi mângâiere, într-o părtăşie frăţească, ce îşi are izvorul în dragostea Domnului pentru ai Săi. Ea este refugiul oricăruia care, sătul de această lume, vine să caute pacea la Mântuitorul. Ea recunoaşte, aprobă, susţine lucrătorii pe care Domnul îi trimite. Toate epistolele lui Pavel ne arată în ce măsură acest slujitor puternic al Domnului, care nu depindea de nici un om, conta pe susţinerea spirituală a Adunării în toate locurile şi cât de recunoscător era el pentru îngrijirile materiale care i se arătau. Cât de mult se bucura el de partea pe care filipenii o luau la evanghelie, sau recunoştea cum purtarea tesalonicenilor îl întărea în predică, în toate locurile!
Superioritatea privilegiilor Adunării
Dar dacă vorbim despre funcţii şi despre datoriile care decurg din ele, mai degrabă le-am putea numi privilegii. Sfinţii Vechiului Testament nu le cunoşteau, deoarece trebuia, pentru ca această comoară să se deschidă, ca mai întâi Hristos să fi fost slăvit. Ei nu aveau ca parte a lor nici un singur trup, nici un singur Duh, nici o singură nădejde a chemării. Acum, „binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti, în Hristos“.
Biserica a luat fiinţă pentru ca, bucurându-se de aceste binecuvântări cereşti, să aducă aici pe pământ strălucirea şi mireasma lor, într-o mărturie colectivă care cinsteşte pe Capul ei cunoscut şi iubit, Urzitorul mântuirii şi singurul centru de strângere laolaltă a tuturor.
Izvoare şi mijloace
Pentru a îndeplini într-adevăr aceste privilegii şi a da mărturie, Biserica aici pe pământ este dăruită cu toate resursele, tot aşa cum, prin harul lui Dumnezeu, cel credincios nu este lăsat la puterile lui însuşi.
Este dat „orice har felurit al lui Dumnezeu“. A recunoaşte efectiv autoritatea Domnului, a lăsa să lucreze liber Duhul Sfânt, a cărui misiune este să slăvească pe Isus Cel înălţat, a asculta de Cuvânt, iată ce ar trebui să fie de ajuns în orice timp.
Hristos slăvit „dă“ în har tot ce este nevoie (Efeseni 4:7 ), toate darurile potrivite pentru a întări şi a hrăni Adunarea (8-16) ; Duhul împarte cu înţelepciune felurite daruri (1. Corinteni 12 ). Aşa va fi în tot timpul istoriei Bisericii. Hristos va arăta, spre slava Sa, cât de credincios a fost El, ocupându-Se de cea pe care a iubit-o.
Împotriva lucrării dumnezeieşti se desfăşoară toate uneltirile Satanei şi ale lumii pentru a împrăştia, a distruge şi a corupe. De aceea pentru creştin este o luptă constantă. Adunarea dispune, pentru a se păzi, de o armă deosebită: o autoritate este pusă în ea, în faptul prezenţei Domnului în mijlocul ei.
Acest lucru îl găsim chiar la Matei 18:17-20 , dat ca să asigure ordinea şi pacea printre fraţi – copiii lui Dumnezeu. Prezenţa Domnului în mijlocul alor Săi este afirmată aici în legătură cu rugăciunea celor doi sau trei, dar chiar această rugăciune este în legătură cu puterea de „a lega şi a dezlega“ în probleme de relaţii frăţeşti. Scopul este clar, ca „fraţii să locuiască împreună în unire“, fapt care este „bun şi plăcut“, un izvor de binecuvântare şi o mărturie dată unităţii familiei lui Dumnezeu.
Puterea dată Adunării este prezentată într-un mod mai larg şi mai solemn în 1. Corinteni 5 . Este vorba de a da afară aluatul cel vechi, aluatul păcatului, pentru a fi o plămădeală nouă. Cu alte cuvinte, Adunarea trebuie să se cureţe de rău, să facă o disciplină care să meargă chiar până la înlăturarea „celui rău“. Dar, ca şi în Matei 18 , autoritatea pusă în adunare se leagă în modul cel mai exclusiv de prezenţa Domnului (versetul 4) şi de puterea Numelui Său. Ea se face din partea Domnului, în Numele Domnului, şi nicidecum în felul unui tribunal omenesc, ci în vederea binelui tuturor şi îndeosebi a celui vinovat (2. Corinteni 2:5-9 ).
Responsabilitatea Bisericii
Măreţia acestor privilegii, realitatea acestor resurse, depăşind tot ce aveau înainte alte cete de martori ai lui Dumnezeu, fac să apese asupra Bisericii o răspundere cu atât mai mare.
Ea n-a putut răspunde cerinţelor. Ea n-a ştiut să folosească aceste resurse. Ea a dovedit o dată mai mult că omul nu este în stare să păzească intact ceea ce îi încredinţează Dumnezeu. Comoara pe care Biserica o avea în mâini era mai preţioasă ca oricare alta şi ea a lăsat-o să cadă la pământ. Era vorba de Numele lui Hristos slăvit. Şi fără îndoială a fost aşa pentru ca la sfârşit toată slava să fie dată lui Dumnezeu, care, cu toată necredincioşia noastră, Îşi va aduce la îndeplinire planurile, prin Hristos, singurul în care va fi găsită „buna plăcere a lui Dumnezeu în oameni“. Dar, atâta timp cât istoria Bisericii pe pământ nu este încheiată, oricine are pe inimă adevăratele interese ale lui Hristos trebuie să caute, acolo unde este, pentru sine, calea credincioşiei.
sursa: https://comori.org/