"Despre ascultare prin credinţă, şi despre îndreptăţirea prin faptele legii (legalismul)"

Categorie: Invataturi biblice

Există multă binecuvântare pentru suflet la fiecare pas al ascultării, căci ascultarea este rodul credinţei, iar credinţa ne pune într-o legătură vie cu Dumnezeu Însuşi. Dacă privim ascultarea în această lumină, ne vom da uşor seama de diferenţa uriaşă dintre ea şi legalism.

Legalismul cere omului, care este apăsat de povara păcatelor sale, să-I slujească lui Dumnezeu prin păzirea legii. Prin urmare, sufletul este ţinut într-un chin constant şi, departe de a alerga pe calea ascultării, el nu ajunge nici măcar sa facă primul pas pe ea.

Adevărata ascultare, dimpotrivă, este în mod simplu manifestarea sau revărsarea unei naturi noi, transmise prin har. Acestei naturi noi Îi dă Dumnezeu precepte pentru călăuzirea ei; şi este sigur că natura divină, călăuzită de precepte divine, nu poate niciodată alege calea legalismului.

Esenţa legalismului este încercarea naturii vechi de a-şi însuşi preceptele lui Dumnezeu şi de a le împlini. A căuta să reglementezi natura căzută a omului prin legea curată şi sfântă a lui Dumnezeu este mai inutil şi mai absurd decât orice. Cum ar putea natura căzută să respire o atmosferă atât de pură? Imposibil! Atât atmosfera, cât şi natura trebuie să fie divine.

Însă binecuvântatul Dumnezeu nu doar dăruieşte o natură divină celui credincios, pe care o călăuzeşte cu ajutorul preceptelor Sale cereşti, ci El, de asemenea, aşează înaintea lui nădejdi şi perspective potrivite. Astfel, în cazul lui Avraam, Dumnezeul gloriei i S-a revelat. Cu ce scop? Pentru a aşeza înaintea sufletului sau o ţintă menită să-l atragă: „Ţara pe care ţi-o voi arăta”. Aceasta nu a fost o putere coercitivă, ci o putere de atracţie. Ţara lui Dumnezeu era, după estimarea făcută de natura nouă – adică după estimarea făcută de credință – mult mai bună decât Ur sau decât Haran. Şi, deşi Avraam nu văzuse ţara, totuşi, întrucât era ţara lui Dumnezeu, credinţa o socotea nu numai vrednică de a fi deţinută, ci şi cu totul vrednică de a se renunța la lucrurile prezente pentru ea. Prin urmare, citim: „Prin credință, Avraam, când a fost chemat, a ascultat, ca să iasă spre locul pe care urma să-l primească de moştenire, şi a ieşit, neştiind unde merge” (Evrei 11.8). Cu alte cuvinte, el „a umblat prin credinţă, nu prin vedere”. Deşi nu văzuse cu ochii săi, a crezut cu inima, iar credinţa a devenit marele resort care l-a împins pe drumul ascultării. Credinţa se bazează pe un temei mult mai solid decât ceea ce ne oferă simţurile noastre, şi anume pe Cuvântul lui Dumnezeu. Simţurile ne pot înşela, dar Cuvântul lui Dumnezeu, niciodată.

Întregul adevăr cu privire la natura divină, împreună cu preceptele care o călăuzesc şi cu speranţele care o animă, întreaga doctrină divină cu privire la aceste lucruri este complet răsturnată de către legalism. Omul legalist ne învaţă că trebuie mai întâi să renunţăm la pământ pentru a obţine cerul. Dar cum poate natura căzută să renunțe la aliatul ei cel mai de aproape? Şi cum poate fi ea atrasă de ceea ce nu are nici un farmec pentru ea? Căci cerul nu are nici un farmec pentru natura căzută; de fapt, cerul este ultimul loc unde ea ar dori să se găsească. Natura căzută nu are niciun gust pentru cer, pentru ocupaţiile ori pentru ocupanţii acestuia. Dacă ar fi posibil ca ea să ajungă acolo, s-ar simţi groaznic în acel loc. Prin urmare, natura căzută n-are nici o putere de a renunța la pământ şi nici o dorinţă de a obţine cerul. Este adevărat că ea ar fi bucuroasă să scape de iad şi de chinul, întunericul şi nenorocirea lui, însă dorința de a scăpa de iad are un cu totul alt izvor decât de a obţine cerul. Dacă iadul n-ar fi un iaz de foc şi pucioasă şi dacă în el n-ar fi viermele care nu moare, natura căzută nu l-ar considera îngrozitor. Acelaşi principiu se verifică în ce priveşte toate scopurile şi dorințele ei. Omul legalist ne învaţă că trebuie să renunțăm la păcat înainte să obţinem îndreptăţirea. Dar natura căzută nu poate renunţa la păcat fiind rob al păcatului; iar în ce priveşte îndreptăţirea, ea o urăşte în mod absolut. Este adevărat că îi place o anumită doză de religie, însă aceasta doar în ideea că religia o va păzi de focul iadului. Ea nu iubeşte religia ca pe mijlocul care aduce sufletul în savurarea prezentă a lui Dumnezeu şi a căilor Sale.

Cât de diferit de acest sistem legalist odios este „evanghelia gloriei fericitului Dumnezeu”! Această evanghelie Îl descoperă pe Dumnezeu Însuşi coborât în har perfect şi înlăturând păcatul prin jertfa de la cruce – înlăturându-l într-o manieră absolută, pe baza dreptăţii veşnice, întrucât Hristos a suferit pentru păcat, fiind făcut păcat pentru noi. Şi nu numai că Dumnezeu a îndepărtat păcatul, ci El oferă şi o viaţă nouă, însăşi viaţa de înviere a Fiului Său cel înviat, înălţat şi glorificat, viaţă pe care o deţine orice credincios adevărat în virtutea legăturii sale, în planurile eterne ale lui Dumnezeu, cu Cel care a fost atârnat pe cruce, dar care acum este aşezat pe tronul Măririi în ceruri. Această natură, aşa cum am remarcat, este călăuzită de Dumnezeu prin preceptele Cuvântului Său sfânt, aplicat cu puterea Duhului Sfânt. De asemenea, El stimulează această natură prezentându-i nădejdi indestructibile, relevându-i „speranţa gloriei”, „o cetate care are temelii”, „o ţară mai bună, una cerească”, „multele locuinţe” din casa Tatălui, „harfele de aur”, „palmierii verzi”, „hainele albe”, „o Împărăţie care nu se poate clătina”, legătura eternă cu El Însuşi în acele locuri de fericire şi de lumină unde suferinţa şi întunericul nu pot intra, şi privilegiul nespus de a fi condus de-a lungul veacurilor nesfârşite ale eternităţii la apele liniştite şi la păşunile verzi ale dragostei răscumpărătoare. Ce diferite sunt aceste lucruri de noţiunile legaliste! În loc să mă cheme la a-mi educa şi forma prin dogmele religiei sistematice natura iremediabil coruptă, pentru ca astfel să renunţ la o lume pe care o iubesc şi să ajung într-un cer pe care îl urăsc, Dumnezeu, în harul Său infinit şi pe baza jertfei împlinite a lui Hristos, îmi oferă o natură căreia îi place cerul şi, în acelaşi timp, îmi oferă cerul de care această natură se poate bucura; şi nu numai cerul, ci mi Se oferă pe Sine Însuşi ca Izvor nesecat al tuturor bucuriilor cerului.

Aceasta este calea minunată a lui Dumnezeu. Aşa a lucrat El cu Avraam, la fel cu Saul din Tars. Aşa lucrează El şi cu noi. Dumnezeul gloriei i-a arătat lui Avraam o ţară mai bună decât Ur sau Haran. I-a arătat lui Saul din Tars o glorie atât de strălucitoare, încât i-a închis ochii pentru orice glorie a acestui pământ şi l-a făcut să socotească toate lucrurile ca „gunoaie”, pentru ca astfel să-L câştige pe Cel Binecuvântat care i Se arătase şi al Cărui glas îi vorbise în străfundul sufletului. El a văzut un Hristos ceresc în glorie şi, în timpul care i-a mai rămas de trăit, în ciuda slăbiciunii vasului său de lut, acel Hristos ceresc şi acea glorie cerească i-au dominat sufletul.

sursa: https://catalin67.wordpress.com/