"Formarea unei adunări locale"

Categorie: Biserica lui Hristos
 

Nu vom vorbi aici despre formarea Adunării pe pământ, care a avut loc în ziua Rusaliilor prin coborârea Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 2 ), ci dorim mai degrabă pe baza exemplului din Efes să observăm cum se formează practic o adunare locală. Evenimentul din Faptele Apostolilor 19 ne arată diverse premise şi rezultate care însoţesc formarea unei adunări locale. Vom cerceta în detaliu şapte caracteristici.

1. „Şi a fost că... Pavel... a venit la Efes“ (versetul 1). Domnul înălţat a dat Adunării Sale daruri - evanghelişti, păstori şi învăţători. Acolo unde darurile nu-şi pot exercita liber slujba lor sub călăuzirea Duhului, deoarece sunt îngrădite de organizare omenească, nu se poate forma o adunare conform gândurilor lui Dumnezeu. Dar în Efes nu era acest caz. Astfel, apostolul a putut fi folosit sub călăuzirea Duhului Sfânt pentru a lucra în acea cetate, astfel încât prin lucrarea sa să se formeze acolo o adunare. Când Dumnezeu lucrează în harul Său şi astăzi în mod asemănător, am putea să vorbim cu toată modestia de formarea unei mărturii locale a Adunării.

2. „...găsind câţiva ucenici“ (versetul 1). O altă condiţie pentru formarea unei astfel de mărturii este existenţa adevăraţilor ucenici. Astfel de ucenici erau prezenţi în Efes, deşi, aşa cum vedem din versetele următoare, aveau nevoie de învăţătură.

În Faptele Apostolilor 22 , apostolul Pavel relatează despre întoarcerea sa la Dumnezeu. Acolo găsim câteva caracteristici ale unei ucenicii adevărate.

„Am căzut la pământ.“ În viaţa celui care doreşte să fie un uce-nic al Domnului Isus, trebuie să existe un moment în care a căzut „la pământ“ înaintea Domnului şi a recunoscut sentinţa lui Dumnezeu asupra sa şi s-a pocăit.

Apoi, în versetul 8 citim prima întrebare a lui Pavel: „Cine eşti, Doamne?“ Nu numai acceptarea Domnului Isus ca Mântuitor îl caracterizează pe un ucenic, ci şi recunoaşterea Sa ca Domn personal.

A doua întrebare a lui Pavel (versetul 10): „Ce să fac, Doamne?“ ne duce un pas înainte. Recunoscându-L pe Domnul Isus ca Domnul său, Saul este condus la dependenţa personală şi la ascultarea practică în viaţa zilnică de ucenic.

„Pentru că Îi vei fi martor către toţi oamenii“ (versetul 15). Un ucenic este întotdeauna şi un martor al Domnului său, ceea ce are consecinţe practice pentru viaţa de credinţă. Dacă depunem mărturie pentru Domnul nostru în vecinătatea noastră, la şcoală sau la locul de muncă, vom experimenta două lucruri: o bucurie interioară adâncă în inima noastră, dar şi dispreţ din partea lumii.

3. „Discutând şi înduplecându-i cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapte 19:8 ). O altă caracteristică: Pavel le-a vestit Împărăţia lui Dumnezeu. Şi astăzi este foarte important să deosebim între Împărăţia lui Dumnezeu şi Adunare. Din nefericire, în creştinătate este neclaritate cu privire la acestea. Altfel cum am putea explica faptul că lui Petru, căruia Domnul i-a dat cheile Împărăţiei, i s-a atribuit în creştinătate „forţa-cheie în biserică“?

Împărăţia lui Dumnezeu se referă la acest pământ. A început o dată cu venirea Domnului pe acest pământ şi se va încheia la sfârşitul împărăţiei de o mie de ani. Această împărăţie are totuşi două forme de prezentare. În prima, Domnul şi ucenicii Săi sunt lepădaţi. Aşa a fost când a păşit cu ucenicii Săi pe acest pământ. Astăzi, în dispensaţia creştină, lucrurile stau la fel; tot aşa va fi şi după răpire, în timpul perioadei marelui necaz pentru rămăşiţa lui Israel. În timpul împărăţiei de o mie de ani, împărăţia va lua o altă formă: Împăratul şi ucenicii săi nu vor mai fi dispreţuiţi, ci vor fi proslăviţi.

În timp ce Împărăţia lui Dumnezeu este pentru domeniul şi timpul acestui pământ, Adunarea lui Dumnezeu este cerească şi veşnică, chiar dacă se formează în domeniul pământesc şi în acest timp.

4. În descrierea din versetele 9 şi 10 putem vedea figurat cum au ocupat ucenicii din Efes, terenul Adunării. Reprezentanţii religiei pământeşti s-au împietrit, nu s-au supus şi au vorbit de rău Calea, adică mărturisirea creştină. Acest mod de comportare se găseşte şi astăzi deseori la cei care ţin la o religie omenească. Să ne întrebăm însă fiecare personal: Există versete la care inimile noastre se îm-pietresc şi nu sunt gata să asculte?

În această stare, Pavel desparte (separă) credincioşii. Pentru a fi o reprezentare locală a Adunării lui Dumnezeu, despărţirea de orice fel de religie pământească este o condiţie indispensabilă. Numai aşa suntem capabili să facem o slujbă spirituală.

Slujba pământească de odinioară a poporului Israel a fost rânduită la vremea sa de Dumnezeu. Dar acum sosise vremea când Tatăl era adorat „în Duh şi în Adevăr“, adică într-un mod spiritual şi conform adevărului descoperit. În creştinătate se găseşte puţină înţelegere pentru poziţia creştină adevărată. Acolo s-au imitat aproape toate caracteristicile slujbei pământeşti. Să comparăm caracteristicile principale ale slujbei pământeşti cu cele ale slujbei spirituale:

În slujba pământească rânduită de Dumnezeu pentru poporul Israel exista o grupă specială de preoţi, separaţi de restul poporului. Slujba spirituală în dispensaţia creştină este exercitată de o preoţie sfântă, care îi cuprinde pe toţi credincioşii (1. Petru 2:5 ). În timp ce slujba pământească era însoţită de instrumente muzicale şi consta din diverse jertfe animale, slujba spirituală se realizează în Duh şi în Adevăr prin jertfe spirituale, adică prin jertfe de laudă. Casa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Israel era o clădire din lemn, piatră şi aur. În dispensaţia creştină, casa lui Dumnezeu este zidită din pietre vii, este o casă spirituală (1. Petru 2:5 ). Slujba pământească era caracterizată de asemenea prin ţinerea unor zile deosebite. Cât de ruşinos este că cei care se numesc creştini nu vor să înţeleagă ce este adevărata slujbă creştină. Dacă ar fi înţeles, ar fi fost imposibil ca întregul creştinism să fie caracterizat de clase deosebite de preoţi, de case ale lui Dumnezeu mai mult sau mai puţin pompoase, de instrumente muzicale care însoţesc slujba şi de ţinerea unor zile de sărbătoare.

5. „Toţi au auzit Cuvântul Domnului“ (versetul 10). Un alt punct foarte important care trebuie să caracterizeze orice mărturie locală este faptul că acolo se vesteşte Cuvântul Domnului. Domnul vorbeşte prin Cuvântul său fiecărei adunări locale prin instrumentele Sale.
 

6. „Şi Dumnezeu făcea lucrări de putere neobişnuite“ (versetul 11). În legătură cu formarea adunării din Efes, Scriptura relatează că aveau loc minuni neobişnuite. Este vorba despre acţiunea Domnului în timpul de început. Astfel, El a confirmat autoritatea şi slujba apostolilor într-o vreme în care Cuvântul lui Dumnezeu nu era complet. „Şi ei, plecând, au predicat pretutindeni, Domnul lucrând cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-l urmau“ (Marcu 16:20 ); „Dumnezeu mărturisind împreună cu ei prin semne şi prin minuni şi prin felurite lucrări de putere şi prin daruri ale Duhului Sfânt, după propria Sa plăcere“ (Evrei 2:4 ). Prin întregirea Cuvântului lui Dumnezeu, mi-nunile acestea au încetat cu totul.

Dar nu putem spune şi astăzi într-un anume sens cu privire la adunarea locală: „Şi Dumnezeu făcea lucrări de putere neobişnuite“? Nu este formarea şi menţinerea unei mărturii locale a Adunării, o minune a lui Dumnezeu? O strângere laolaltă de oameni fără conducere şi organizare omenească, dar care totuşi se desfăşoară într-un mod lucid şi spiritual, este mereu o minune a harului lui Dumnezeu. Să nu uităm aceasta!

7. „Şi toţi s-au umplut de teamă; şi Numele Domnului Isus era preamărit“ (versetul 17). Ultima caracteristică este teama de Dumnezeu. Cât de important este să existe teamă de Dumnezeu practică într-o adunare locală! Teama de Dumnezeu are întotdeauna urmări binecuvântate. Două dintre acestea ni le arată textul nostru:

Numele Domnului Isus a fost preamărit. Adunarea locală este locul în care i se aduce Domnului Isus, dar şi Tatălui, laudă şi adorare.

În versetele 18 şi 19 găsim despărţirea de rău. Domnul poate binecuvânta o adunare numai când în viaţa fiecăruia în parte şi în viaţa adunării există dorinţa de a recunoaşte şi a îndepărta ceea ce nu-i place Domnului. Aceasta ne poate costa câteodată ceva, aşa cum ne arată versetul 19.

Când toate aceste lucruri, pe care le-am găsit la adunarea din Efes, se găsesc şi la noi în fiecare mărturie locală a Adunării, rezultatul va fi acelaşi ca la efeseni: creştere spirituală. „Astfel, cu putere creştea şi se întărea Cuvântul Domnului“ (versetul 20).

sursa: https://comori.org/