Sursă, canale şi sferă a slujirii R. K. Campbell

Categorie: Biserica lui Hristos
 

Am văzut mai sus că Hristos este Capul Bisericii, singurul Cap pe care Îl recunoaşte Scriptura, şi că El conduce diversele  mădulare ale trupului Său, care este Adunarea. Vom examina acum slujirea în Adunare - învăţătura, predicarea, grija faţă de suflete - şi aflăm că această slujire a fost încredinţată la început, şi mai este şi astăzi încredinţată special unor daruri pe care Domnul, Cap înălţat şi glorificat, le-a dat Adunării Sale.

Este ceea ce descoperă Efeseni 4:7-8, 11-13 : „Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. De aceea El spune: „Suindu-Se în înălţime, a robit şi robia şi a dat daruri oamenilor... Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos””.

Dacă Hristos a dat aceste daruri pentru slujirea în Adunarea Sa, este în virtutea răscumpărării pe care am făcut-o prin sângele Său şi a înălţării Sale la cer. Mântuitor biruitor, înviat şi înălţat, care a făcut prizonieră toată puterea duşmanului, care l-a biruit pe Satan care îl robise pe om, care Îşi iubeşte Biserica şi are grijă de fiecare dintre cei care o compun, dă daruri oamenilor pentru lucrarea de slujire, pentru ca sufletele să fie mântuite şi ca ai Săi să fie zidiţi, întăriţi, hrăniţi, aduşi la starea de oameni maturi, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos.

Slujirea creştină decurge deci dintr-un Hristos înălţat la dreapta lui Dumnezeu, Cap şi sursă a tot. De aici vine faptul că nu poate exista nicio slujire adevărată în Adunare, sau prin ea, dacă nu-L recunoaştem pe Hristos ca şi Cap şi sursă a oricărei slujiri, şi dacă nu depindem de El.

Trebuie observat că există o diferenţă foarte limpede între slujirea şi preoţia creştină. Toţi creştinii, bărbaţi, femei şi copii sunt preoţi, au acces în prezenţa lui Dumnezeu şi sunt în stare să prezinte închinarea - laudă şi mulţumiri - lui Dumnezeu. Preoţia este universală, de la om către Dumnezeu, în timp ce slujirea Cuvântului merge de la Dumnezeu către om, prin unelte omeneşti. Este o slujire cu aspecte diverse, împlinită în mod individual de mădularele trupului, prin care Hristos lucrează pentru binele tuturor. Numai unii dintre noi sunt ceea ce Scriptura numeşte slujitori ai Cuvântului sau slujitori ai lui Hristos pentru binele altora. Nu vrem să spunem prin aceasta că trebuie ca toţi să Îi slujim lui Hristos în fiecare zi a vieţii noastre, ci este vorba aici de slujirea particulară a Cuvântului, pentru că este clar că nu toţi creştinii au capacitatea de a prezenta Cuvântul lui Dumnezeu spre folosul sufletelor.

După Scriptură, slujirea spirituală îm Adunare trebuie făcută de darurile pe care Domnul le-a dat Bisericii, unelte înzestrate şi calificate de El pentru o asemenea lucrare. Aceste unelte nu sunt oameni care au ales slujirea ca profesie sau care revendică dreptul slujirii pentru că au fost formaţi în facultăţi sau seminarii şi apoi au fost ordinaţi pentru a sluji în cadrul bisericii lor confesionale particulare. Toate acestea, atât de curente în zilele noastre şi considerate ca modul convenabil de a asigura slujirea în biserici, este absolut străin de Scriptură, contrar voii lui Dumnezeu descoperită în Cuvântul Său cu privire la mijloacele de a îngriji de nevoile Adunării Sale.

Să remarcăm în plus că, potrivit pasajului din Efeseni 4 , darurile pe care Hristos le-a făcut sunt pentru desăvârşirea sfinţilor şi pentru zidirea trupului lui Hristos. Dacă Domnul a dat unui frate un dar de învăţător, de profet, de păstor, este un dar pentru întreaga Biserică, şi acest frate trebuie să exercite acest dar pentru binele sfinţilor, trupul lui Hristos, oriunde îl trimite Domnul.

Hristos n-a făcut daruri oamenilor numai când S-a suit în înălţime, ci El este întotdeauna în cer şi rămâne acolo ca şi Cap al Bisericii Sale şi ca dătătorul tuturor darurilor de care are nevoie Biserica în timpul trecerii ei prin lume. El continuă să dea daruri oamenilor, făcând să apară şi chemând pe unul şi pe altul, veghind ca propriul lor suflet să fie învăţat în mod divin, şi comunicându-le o putere pe care nu o aveau până atunci, pentru a trezi, lumina sau întări sufletele în harul lui Dumnezeu, sau pentru a comunica adevărul credincioşilor aşa ca să-i convingă. Şi aceasta va continua „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei” (Efeseni 4:13 ), cum ne dă asigurarea pasajul nostru. De aceea putem aştepta cu siguranţă să se perpetueze o slujire cu acelaşi caracter, decurgând din aceeaşi sursă ca în vremea Bisericii apostolice. Tot ce este necesar pentru a strânge sufletele şi pentru a avea grijă de ele odată strânse, rămâne până la întoarcerea lui Hristos, când totul va fi atunci desăvârşit.

Pentru a preciza mai mult ce este un dar, vom adăuga că este o capacitate spirituală dată de sus. Este mai mult decât o aptitudine naturală de a vorbi sau a învăţa, deşi Hristos dă talanţi „fiecăruia după puterea lui” (Matei 25:15 ), astfel încât Domnul ţine cont de aptitudinile naturale când distribuie în mod suveran daruri şi talanţi pentru slujire, dar numai aptitudinea naturală nu face din cineva un slujitor al Cuvântului. Trebuie neapărat ca un dar să fie conferit de Hristos.

1. Corinteni 12 vorbeşte despre diverse daruri ca despre manifestările Duhului. Diferitele daruri sunt văzute acolo ca exercitându-se prin Duhul Sfânt; „toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea” (v. 11). Totuşi Domnul este dătătorul; Duhul lui Dumnezeu este mai degrabă Cel prin care darul este transmis, şi care îl face eficace, puterea prin care lucrează Domnul.

sursa: https://comori.org/