Tatăl educă. Walter Gschwind

Categorie: Familia crestina

Aria

„Cel a cărui vânturătoare este în mâna Sa Îşi va curăţa în întregime aria“ (Luca 3:17 ).*

Astăzi suntem în timpul „ariei“; încă nu suntem în timpul „grânarului“, în care Domnul îi va strânge în curând pe ai Săi.

Domnul vorbeşte de multe ori în evanghelii despre recoltă. Când Şi-a îndreptat ochii spre holde, a spus: „Sunt deja albe pentru seceriş“ (Ioan 4:35 ). El a privit în duhul tot ceea ce avea să lucreze harul pe baza lucrării Sale de la cruce, pentru a salva suflete din această lume pentru veşnicie. În altă împrejurare, privind mărimea acestei recolte, i-a îndemnat pe ucenici să-L roage pe Stăpânul recoltei „să trimită lucrători la secerişul Său“. Dacă pe de o parte numai Dumnezeu poate lucra mântuirea unui suflet, pe de altă parte, El doreşte să-i folosească pe ai Săi pentru a răspândi Evanghelia şi pentru a atrage păcătoşi la Dumnezeu.

Sufletele mântuite nu sunt luate de Domnul imediat în cer după salvarea lor. Aproape întotdeauna, El le lasă mai mult sau mai puţin timp pe pământ pentru a le învăţa şi forma, şi – dacă este necesar – pentru a le disciplina pregătindu-le astfel pentru slavă. Este timpul „ariei“.

Sub cerul albastru al Americii de Sud se întind lanuri nesfârşite. Secerătoarele mari taie în stânga spicele, iar în dreapta lasă să cadă la pământ saci plini cu boabe, care sunt încărcaţi imediat în camioane.

* Aceste locuri din Scriptură indică în primul rând spre Israel, care este numit aici „aria“ lui Dumnezeu. Cei din popor care ascultau de Isus şi Îl primeau în credinţă, erau pentru El „boabe de grâu“, pe care El le aduna în „grânar“. Partea necredincioasă din popor se asemăna „plevei“, asupra căreia va veni judecata. În prezentarea de faţă, această imagine va fi aplicată la căile de educare ale lui Dumnezeu cu ai Săi.

Când a trăit Domnul Isus pe pământ, nu se recolta în acest mod. Recolta era strânsă cu secera, iar spicele aşezate pe arie erau supuse unui dublu tratament. Mai întâi erau treierate – o imagine a disciplinării Tatălui, căruia îi suntem cu toţii supuşi (Evrei 12:6 ), pentru „folosul nostru, ca să luăm parte la sfinţenia Lui“. Nu este vorba de pedepse, ci de diferite încercări, prin care Tatăl îi lasă pe copiii Săi să treacă pentru a învăţa să realizeze practic despărţirea de rău şi viaţa lor să corespundă sfinţeniei cu care sunt îmbrăcaţi. Ei nu trebuie să ajungă la sfinţire; ei o posedă, dar trebuie să arate că sunt „sfinţi“. Boabele treierate trebuiau apoi să fie vânturate. De obicei, aria se afla pe un deal pe care bătea vântul. Boabele erau aruncate cu lopata în aer, iar curentul care se forma, lua cu sine pleava. De aici expresia din primul psalm: „Cei răi... sunt ca pleava pe care o spulberă vântul.“ Cui i-ar trece prin gând să adune în hambarul său boabele împreună cu pleava nefolositoare? Tot ceea ce este nefolositor pentru Dumnezeu trebuie să fie înlăturat din viaţa credinciosului. Acest lucru îl face Duhul Sfânt, cu care Domnul Isus îi botează pe cei care cred în El (conform celor spuse de Ioan în versetul 16, care precede textul nostru: „ ...vine Cel care este mai puternic decât mine... El vă va boteza cu Duh Sfânt“). Bobul vorbeşte despre Hristos. Pleava trebuie înlăturată, pentru ca Hristos să fie văzut în ai Săi. „Văile“ – atâtea lipsuri în umblarea noastră – trebuie umplute, „dealurile şi munţii“ – mândria şi vanitatea – trebuie coborâte, „cele strâmbe“ – nu există prea multe din acestea în viaţa noastră? – trebuie îndreptate, iar „calea denivelată“ – pe care suntem adeseori o piatră de poticnire pentru cei care alunecă uşor – trebuie netezită (Luca 3:5 ).

În aria lui Ornan, David, îmbrăcat în sac, a recunoscut păcatul său: „Eu sunt acela care am păcătuit şi am făcut rău; ...să fie mâna Ta peste mine“ (1. Cronici 21:17 ). Acolo a putut afla însă şi întregul har al lui Dumnezeu, în mâna Căruia şi-a dorit să „cadă“. Pe dealul Moria, unde Isaac a fost jertfit, deal pe care a fost construit templul lui Solomon, nu departe de Golgota, David a adus o ardere-de-tot, peste care a căzut foc din cer.

În aria lui Boaz, Rut a venit noaptea pentru a se aşeza „la picioarele sale“. Ea, o străină, a găsit acolo îndurările celui care avea dreptul de răscumpărare şi care mai târziu a primit-o în casa lui.

În aria lui Atad a fost o mare plângere (Geneza 50:10 ); la aria lui Nacon, moartea l-a lovit pe bărbatul care a îndrăznit să apuce chivotul lui Dumnezeu (2. Samuel 6:6 ); apoi aria în care Ghedeon a întins valul de lână – o imagine a Mielului lui Dumnezeu, care, după ce L-a proslăvit în mod desăvârşit pe Dumnezeu în viaţa Sa, a putut să fie obiectul favorii Sale: peste El a venit roua (Judecători 6:37-38 ). Dar în noaptea care a urmat, valul de lână a fost uscat: judecata şi părăsirea L-au ajuns pe Acela care a fost făcut păcat pentru noi, care a trebuit să suporte în arie judecata lui Dumnezeu, pentru ca binecuvântarea lui Dumnezeu să se răspândească peste noi: „şi pe tot ogorul a fost rouă“.

Aria disciplinei, a judecăţii asupra răului, a despărţirii de tot ce este conform cărnii, va face curând loc „grânarului“, fericirii veşnice. „Cel care merge plângând, purtând sămânţa de semănat, se va întoarce cu cântec de bucurie, purtându-şi snopii“ (Psalm 126:6).

Walter Gschwind

Perle de cultură

Cultivarea perlelor este un lucru interesant. Unui japonez, pe nume Mikimoto, i-a venit ideea de a introduce boabe de nisip în interiorul unei scoici pentru a obţine perle de cultură. Scoica doreşte să se descotorosească de acel corp străin, şi pentru că nu poate face acest lucru, îl înconjoară cu o secreţie numită sidef până ce acel corp străin este învelit în întregime. Perla este deci rezultatul unui „proces de suferinţă“ al scoicii. O perlă înseamnă o rană vindecată. Acolo unde nu sunt răni, nu cresc nici perle. Pentru a obţine perle frumoase, trebuie ales un bob de nisip de mărime potrivită.

Noi, creştinii, suntem în mâna Tatălui nostru bun, care ştie exact ce este necesar pentru binele nostru spiritual şi pentru proslăvirea Sa. O mică iritaţie – un necaz, o supărare – poate, la fel ca bobul de nisip în scoică, să devină un giuvaer, care Îl proslăveşte pe Dumnezeu. El ne formează pas cu pas, adesea prin situaţii dureroase, pe care El le permite. El doreşte să dea la iveală în noi trăsăturile de caracter ale Domnului Isus: ascultarea, răbdarea, dăruirea Sa... Pentru aceasta, El cântăreşte orice încercare conform înţelepciunii Sale; El ne îmbărbătează şi ne consolează. Când va veni Domnul Isus pentru a domni, atunci El îi va prezenta pe ai Săi ca pe o perlă preţioasă în puritatea şi frumuseţea ei. Atunci, El va fi „privit cu uimire în toţi cei care au crezut“ (2. Tesaloniceni 1:10 ).

din revista „Cercetaţi Scripturile”

sursa: https://comori.org/