Categorie: Familia crestina
(Extras din „Adevărul Scripturii”, vol. 18, 1926, pag. 180)
Nu e uşor să fii părinte în niciun caz. Este un lucru chiar mai serios şi mai plin de responsabilitate să fii un părinte creştin, după cum au realizat fără îndoială şi cititorii care se află într-o astfel de situaţie.
Să presupunem că avem de-a face cu părinţi creştini care au copii mici. În timp ce aceştia îşi privesc micuţii pe care îi iubesc, realizează că ei sunt părinţi după carne - dacă preluăm expresia folosită în Evrei 12:9 - şi că din punct de vedere ereditar copiii lor au aceeaşi fire păcătoasă despre care ei ştiu că este şi în ei, şi probabil cu o puternică înclinare tocmai spre acele patimi şi păcate pe care spre necazul şi ruşinea lor, ei ştiu că le-au avut de asemenea în vieţile lor. În ceea ce-i priveşte,ei au parte de experimentarea binecuvântată a harului lui Dumnezeu şi a lucrării înviorătoare a Duhului Sfânt în ei, iar ca rezultat, au o nouă natură, iar prin Duhul care le este dat lor ca credincioşi, ei ştiu că sunt în Hristos. Totuşi, ei nu pot spune acelaşi lucru şi despre copiii lor, şi sunt extrem de conştienţi de faptul că naşterea din nou şi credinţa în Hristos nu sunt transmise de la părinte la copil. Aceasta este situaţia: o situaţie care poate cauza o serioasă şi profundă tulburare a inimii.
Nu de puţine ori oamenii şi-au exprimat surprinderea la priveliştea tinerilor care devin faimoşi pentru neevlavia lor, şi care provin totuşi din familii deosebit de evlavioase; iar câteodată se spune - potrivit argumentelor şi insinuărilor celor trei prieteni ai lui Iov - că explicaţia constă în faptul că în ceea ce-i priveşte pe părinţi, trebuie să fie vreun păcat grav, sau cel puţin o greşeală în privinţa educaţiei. Totuşi, dacă ne amintim ceea ce tocmai am afirmat, nu trebuie să ne surprindă faptul că de cele mai multe ori cei care erau neîntorşi la Domnul au fost cei mai mari păcătoşi, iar când se convertesc devin cei mai devotaţi sfinţi. Copiii au moştenit de la părinţii lor natura adamică, cel mai probabil cu o accentuare în mod deosebit a a unei trăsături urâte sau a unor trăsături care, dacă n-ar fi fost harul lui Dumnezeu, ar fi fost vizibile în viaţa părinţilor lor; iar ei vor continua în acest fel până când harul intervine de asemenea în viaţa lor.
Dar au oare părinţii creştini vreun motiv pentru a aştepta o asemenea intervenţie? Pot ei, în mijlocul încercărilor lor şi chiar al necazurilor sufleteşti, să se odihnească în anticiparea încrezătoare a lucrării lui Dumnezeu care la timpul Său va lucra o eliberare mare şi salvatoare pentru preaiubiţii lor copii?
Am putea răspunde acestei întrebări importante prin a face referire la Evanghelie si prin a examina cu atenţie cele şapte ocazii în care Domnul Isus a fost abordat de un părinte pentru copilul său. Acestea sunt următoarele:
1. Fiica lui Iair: în Matei 9 , Matei 5 şi Luca 8 . Fata era în vârstă de 12 ani şi tocmai se îndrepta spre vârsta resonsabilităţii; tatăl era un conducător al sinagogii; moartea acesteia era iminenta catastrofă. În necazul lui, Iair a găsit soluţia de a apela la Domnul. El a fost auzit, însă catastrofa iminentă nu a fost evitată aşa cum el sigur ar fi aşteptat cu mai multă sau mai puţină credinţă. Împrejurările au lucrat împreună să îngreuneze situaţia, iar Domnul nu le-a schimbat. Totuşi rugămintea lui Iair nu a ajuns la urechi neatente. Rugăciunea a fost ascultată cu putere deplină, care a întrecut credinţa tatălui, iar fata a fost readusă la viaţă.
2. Fiica femeii canaanite: în Matei 15 şi în Marcu 7 . În acest caz, părintele era dintre naţiuni, având originile într-un neam blestemat. Domnul Însuşi era pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, chiar locul întărit al diavolului, aşa cum demonstrează Ezechiel 28:11-19 , iar fiica ei era chinuită rău de un demon. Biata femeie, cu toate că era o străină, a adus cazul copilei ei înaintea lui Isus. Nu a fost ascultată din prima. Domnul a folosit această ocazie a intensităţii necazului ei pentru a lucra o stare deplină de sinceritate, umilinţă şi mărturisire în sufletul ei. Dar, când şi-a ocupat adevăratul loc şi întâmplător şi-a exprimat credinţa în mărinimia dărniciei Lui care se revarsă şi asupra unui câine dintre naţiuni aşa cum era şi ea, acesteia i s-a împlinit în mod deplin dorinţa inimii cu privire la vindecarea fiicei sale. Rugămintea ei a avut efect. Ea a fost ascultată.
3. Lunaticul, fiul unui om oarecare: în Matei 17 , Marcu 9 şi Luca 9 . Acest caz conţine câteva trăsături deosebit de interesante. În absenţa Domnului care era pe muntele transfigurării, bărbatul a adus mai înâi băiatul la cei nouă ucenici care au rămas, iar aceştia au eşuat în a scoate demonul. Eşecul ucenicilor pun într-o lumină defavorabilă puterea Stăpânului, şi astfel, cunoscând prea bine răutatea extraordinară şi încăpăţânarea demonului care îl stăpânea pe acest băiat, tatăl a venit la Domnul cu o credinţă slabă şi zguduită, spunând: „Dacă poţi să faci ceva, ai milă de noi şi ajută-ne.” Acest lucru i-a dat Domnului ocazia de a demonstra două lucruri. Primul lucru demonstrat a fost suprema putere a Sa, cu mult peste posibilitatea adversarului de a se împotrivi. Demonul a făcut cel mai mare rău, ca şi cum ar fi vrut să distrugă biata casă de lut, dacă, într-adevăr trebuia să o elibereze; totuşi Domnul l-a ridicat pe băiat şi l-a redat tatălui său perfect sănătos. Al doilea lucru pe care l-a demonstrat, că singurul „dacă” despre care ar fi putut fi vorba aici avea de-a face cu credinţa părintelui care a venit cu rugămintea, adresată harului şi puterii Sale: „Dacă poţi! Toate sunt posibile pentru acela care crede.” Acestă măreaţă afirmaţie plină de încurajare a fost făcută în legătură cu rugămintea unui părinte adresată lui Isus pentru vindecarea şi binecuvântarea copilului său.
4. Copilaşii aduşi ca El să-Şi pună mâinile pe ei şi să Se roage: în Matei 19 , Marcu 10 şi Luca 18 . Şi această situaţie este de un interes special. Copiii în cauză erau foarte tineri. „Copilaşi”, „copii tineri” şi „bebeluşi” sunt descrierile date. Nu ni se spune cu exactitate cine i-a adus. În fiecare Evanghelie această chestiune rămâne nespecificată. Cel mai probabil părinţii i-au adus; dacă au fost aduşi de alţii, acest lucru face ca modul Domnului de a-i primi să fie mai deosebit. Mai mult, ucenici au fost deosebit de ostili faţă de cererea lor, şi totuşi El „luându-i în braţe, punându-şi mâinile peste ei, i-a binecuvântat.”
5. Mama fiilor lui Zebedei cu fiii ei: în Matei 20 . În acest caz „copiii” nu mai erau tineri, ci adulţi. Ba mai mult, ei nu erau străini faţă de Domnul Isus, ci ucenicii Săi recunoscuţi, apostolii aleşi de El şi aproape de sfârşitul perioadei de îndumare de către Domnul în Persoană. Cererea formulată de mama lor nu avea de-a face cu vindecarea lor, sau cu binecuvântarea, fie ea fizică sau spirituală, ci avea de-a face cu promovarea şi onoarea în Împărăţia viitoare a gloriei care se va arăta. Mândria şi plăcerea fireşti ale unei mame cu privire la fiul ei căuta răsplătirea acestuia din mâna Lui şi a fost refuzată!
6. Fiul văduvei din Nain: în Luca 7 . Din nou vedem câteva trăsături deosebite aici. Fiul cel mort era adult şi era singurul fiu al mamei sale, iar ea era văduvă. Nu ni se spune despre biata femeie, care era văduvă şi plângea, că a făcut vreo rugăminte când cele două mulţimi s-au întâlnit - mortul fiind centrul unui grup; Hristosul, Prinţul Vieţii, centrul celuilalt grup. Totuşi, chiar dacă niciun strigăt pentru ajutor nu ieşise de pe buzele ei, chiar dacă ea era poate conştientă de adevărata identitate a Celui Viu, El a văzut-o; Lui Îi era milă de ea; El i-a spus: „Nu plânge!” El „a atins sicriul şi cei care-l duceau s-au oprit. Şi El a spus: Tinere, ţie îţi spun: ridică-te! Şi mortul s-a ridicat şi a început să vorbească. Şi l-a dat mamei lui.” Fiind mişcat în mila Sa infinită la vederea tânguirilor unei mame, adăugate la mâhnirea unei văduve, El a acţionat fără a fi întrebat; iar puterea care întotdeauna a fost în slujba milei Lui, a lucrat o vindecare pe care ea niciodată nu a aşteptat-o şi care i-a şters lacrimile.
7. Un slujbaş împărătesc al cărui fiu era bolnav în Capernaum: în Ioan 4 . Din nou avem de a face cu implorări ale credinţei. Tatăl s-a dus personal la Isus şi L-a implorat să vină să-i vindece fiul. Adevărata credinţă trebuia să fie încercată. Mulţimea necredincioasă nu se mulţumea decât cu semne şi minuni, iar credinţa care se bazează numai pe lucruri care se văd nu este deloc o credinţă adevărată. În această încercare, slujbaşul şi-a reînnoit cererea şi a fost întâmpinat de Domnul cu cuvintele: „Mergi, fiul tău trăieşte.” Aici, credinţa lui a triumfat, pentru că fără nici cea mai mică manifestare care făcea apel la vedere, bărbatul L-a luat pe Domnul pe cuvânt şi s-a dus acasă, pentru a fi întâmpinat pe drum de către servitorii săi cu veştile pline de bucurie cu privire la însănătoşirea fiului său; o însănătoşire care a avut loc cu o repeziciune miraculoasă chiar în ceasul în care Isus a rostit acel cuvânt de putere cu privire la el. Nu e de mirare atunci că el şi toată casa lui au crezut! Lucrul remarcabil era că el crezuse deja dinainte, pentru că credinţa înseamnă a-L lua pe El pe cuvânt, a crede ceea ce spune El, pentru că El o spune.
Am analizat pe scurt aceste şapte pasaje din Evanghelii care ne pot oferi un răspuns sigur şi sănătos - deoarece este biblic - la întrebările noastre. Întrebarea era: Au părinţii creştini vreun motiv să aştepte ca Dumnezeu să intervină în a-i binecuvânta pe copiii lor? Răspunsul plin de bucurie este: da, ei au din plin motive de a aştepta aceasta. Este copilul lor un bebeluş? Domnul Isus a luat bebeluşi în braţele Sale şi i-a binecuvântat. Este vorba de vreo fiica sau vreun fiu chinuit de puterea diavolului, sau aproape de moarte, sau chiar mort? Sau este vorba despre vreun fiu adult şi urmărit ca o pradă de către moarte căreia nu-i pasă de nimic altceva? În fiecare situaţie El a ascultat şi a adus vindecare. E adevărat că într-o situaţie a fost vorba de o amânare, însă în aceste circumstanţe întârzierea a fost îngăduită. Într-o altă situaţie trebuia ca mai întâi să aibă loc o lucrare de judecată de sine sinceră în sufletul îndurerat al mamei care făcea parte dintre naţiuni; în alt caz vedem mustrarea blândă a unei credinţe slabe şi zdruncinate a unui tată îndurerat; iar în altă situaţie vedem încercarea unei credinţe sincere care se poate manifesta cu mult mai vizibil; iar toate aceste moduri spirituale de a se ocupa de părinţi au necesitat câteva amânări. Totuşi, în fiecare situaţie, strigătul lor a fost auzit şi au fost satisfăcuţi din belşug.
Totuşi, a existat o excepţie, care a fost cu mult mai remarcabilă pentru că cei care cereau în această situaţie erau în mod cert ucenici şi slujitori ai Domnului dinainte de a veni cu cererea lor. Într-adevăr, ei erau singurii din cei şapte despre care putem afirma cu încredere aceasta, iar ei au fost singurii care au fost întâmpinaţi cu un refuz! Ah, ei n-au venit însă pentru binecuvântare, vindecare şi salvare, ci pentru onoare şi promovare! În aceasta stă secretul dezamăgirii lor, şi de aceea singura excepţie este cea care confirmă regula.
Noi, cei care suntem părinţi creştini, putem astfel să ne punem pe genunchi cu încredere şi să aducem situaţiile copiilor noştri înaintea Domnului. Dacă le aducem cu dorinţa ca ei să aibă parte de distincţie şi glorie, pentru ca mândria şi plăcerea noastră firească să fie mărită de faptul că ei sunt renumiţi, fie în această lume, fie în cea care va veni, nu avem vreun fundament pentru a aştepta ca Domnul să acţioneze. Dacă însă vom aduce aceste situaţii pentru ca nevoia lor disperată să fie întâmpinată şi binecuvântarea lor împlinită, El ne va asculta. Circumstanţele schimbătoare din viaţa noastră nu vor fi o piedică. Putem fi iudei sau dintre naţiuni, oameni cu puţină credinţă sau cu o credinţă puternică, sau chiar într-atât de copleşiţi de durere încât nici măcar nu se aude strigătul nostru - nu are vreo importanţă. Copiii pot fi tineri sau bătrâni, chinuiţi în sufletul sau trupul lor, sau fără nicio durere - nu are importanţă. Domnul va vindeca. El va binecuvânta. O va face la timpul Său, astfel încât să-l încerce şi să-l binecuvânteze atât pe părinte cât şi pe copil, chiar dacă ar putea fi întârziere; însă El o va face, şi o va face cu blândeţe, chiar luându-i în braţele iubirii Sale pentru a-i binecuvânta.
El nu mai este pe pământ ca inima îndurerată de părinte să strige înaintea Lui „Doamne, Te implor, ai milă de fiul meu”- sau de „fiica mea” în funcţie de care este situaţia. Domnul este înălţat la ceruri cu toată puterea la dispoziţia Sa. Totuşi, El este neschimbat în mila Sa ca de altfel în orice altă privinţă. „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.” De aceea strigătului tău i se va răspunde de către neschimbatul şi neschimbătorul Hristos în acelaţi mod neschimbat. Nu este aceasta de ajuns?
sursa: https://comori.org/
