Categorie: Familia crestina
Să privim deci în primul rând la jugul în căsătorie. Oare cine ar putea descrie durerea mentală, mizeria morală şi consecinţele devastatoare, atât pentru viaţă cât şi pentru mărturie, care decurg din căsătoria unui creştin cu un necredincios? Cred că nimic nu este mai de plâns decât starea unuia care descoperă, atunci când este prea târziu, că s-a legat pe viaţă cu cineva cu care nu poate avea în comun nici un gând, nici un sentiment. Unul doreşte să îi slujească lui Hristos, celălalt nu poate sluji decât diavolului: unul trăieşte pentru lucrurile lui Dumnezeu, celălalt suspină după lucrurile acestei lumi; unul caută să omoare carnea, cu toate dorinţele şi afecţiunile ei, celălalt caută doar să slujească şi să satisfacă aceste lucruri. Ca o oaie şi o capră legate împreună, oaia dorind să se hrănească din iarba verde de pe păşune, în timp ce, de cealaltă parte, capra tânjeşte după mărăcinii care cresc în şanţuri. Consecinţa tristă este că amândouă flămânzesc. Una nu se va hrăni pe păşune, cealaltă nu se poate hrăni cu mărăcini, şi aşa nici una nu primeşte ceea ce doreşte firea ei, până când capra, fiind mai puternică, reuşeşte să o forţeze pe partenera ei, înjugată nepotrivit, să rămână între mărăcini, să lâncezească şi să moară acolo.
Cred că morala acestei imagini ne este destul de clară; şi, mai mult, este, vai!, prea des întâlnită. În general capra reuşeşte să îşi atingă scopul. În aproape fiecare situaţie partenerul lumesc reuşeştă să impună punctul lui/ei de vedere. Veţi găsi că, aproape fără excepţie, în cazul jugului nepotrivit în căsnicie, sărmanul creştin este cel care suferă, aşa cum o dovedesc roadele amare ale unei conştiinţe rele, o inimă deprimată, un duh mâhnit, o minte descurajată. Este cu siguranţă un preţ uriaş plătit pentru satisfacerea unei afecţiuni naturale, sau pentru vreun avantaj nesemnificativ, lumesc. De fapt, o căsătorie de felul acesta este sentinţa de moarte pentru creştinismul practic, pentru creşterea în viaţa spirituală. Din punct de vedere moral este imposibil ca cineva să fie un ucenic neîmpiedicat al lui Hristos, având gâtul prins în jugul căsniciei cu un necredincios.
La fel de bine s-ar fi putut aştepta un atlet să câştige cununa la jocurile olimpice sau istmice având ataşată de el o greutate, sau un trup mort. Cu siguranţă este destul să ai de susţinut un trup mort, nu mai este nevoie să ataşezi încă unul. Nicicând nu a existat un creştin adevărat care să nu fi descoperit că are foarte mult de furcă în a se lupta cu răul dintr-o singură inimă, fără a avea de gând să se împovăreze cu relele din două inimi; şi, fără îndoială că bărbatul care, din nebunie şi neascultare, se căsătoreşte cu o femeie necredincioasă, sau femeia care se căsătoreşte cu un bărbat necredinciosa, este împovărat(ă) cu relele combinate din două inimi; şi cine poate face faţă acestor lucruri? Trebuie să ne bazăm doar pe harul lui Hristos pentru supunerea propriei noastre naturi rele; dar cu siguranţă că nu ne putem baza în acelaşi mod pe acel har cu privire la firea rea a partenerului la un jug nepotrivit. Dacă s-a înjugat din neştiinţă, Domnul se va ocupa de el personal, pe baza unei mărturisiri sincere, restaurându-i pe deplin sufletul, dar în ceea ce priveşte ucenicia, nu va putea să recupereze niciodată.
Pavel putea spune, “Îmi disciplinez trupul şi-l ţin în supunere, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu dezaprobat”. Şi tot el mai spune, în strânsă legătură cu “a lupta pentru premiu”: “Nu ştiţi că cei care aleargă pe stadion, toţi aleargă, dar unul singur primeşte premiul? Astfel alergaţi, ca să câştigaţi! Iar orice luptător pentru premiu se înfrânează în toate; ei deci, în adevăr, ca să primească o cunună care se veştejeşte, iar noi, una care nu se veştejeşte. Eu deci alerg în felul acesta, nu ca în nesiguranţă; lupt în felul acesta, nu ca lovind în aer” 9:24-27 .
Aici nu se pune problema de viaţă sau de mântuire, ci doar de unul “care aleargă pe stadion”, şi “aleargă ca să câştige”, nu viaţa, ci “o cunună care nu se veştejeşte”. Simplul fapt de a fi chemat să alergi presupune a avea viaţa, pentru că nimeni nu ar chema un om mort să alerge într-o cursă. Este evident că înainte de a începe să alerg am viaţa, şi, de aceea, chiar dacă aş putea eşua în cursă, nu îmi pierd viaţa, ci doar cununa, pentru că aceasta şi nu cealaltă a fost scopul pentru care alerg. Nu suntem chemaţi să alergăm pentru viaţă, dat fiind faptul că pe aceasta o primim nu alergând ci “prin credinţa în Isus Hristos”, care prin moartea Sa a câştigat viaţa pentru noi şi care ne-o dă prin puterea măreaţă a Duhului Sfânt.
Aceasta viaţă, fiind viaţa unui Hristos înălţat, este veşnică, pentru că El este Fiul veşnic; după cum spune chiar El în rugăciunea către Tatăl Său din Ioan 17 : “I-ai dat autoritate peste orice făptură, ca să dea viaţă eternă tuturor acelora pe care Tu I-ai dat Lui”. Această viaţă nu este condiţionată. El nu ne dă viaţă, ca păcătoşi, şi apoi ne cere să alergăm pentru ea ca sfinţi, cu teama întunecată că am putea pierde această comoară preţioasă dacă eşuăm în cursă. Aceasta ar însemna să “alerg în nesiguranţă”, aşa cum, din nefericire, atât de mulţi încearcă să facă, mărturisind că au intrat în cursă, şi neştiind sigur dacă au sau nu viaţa.
Astfel de oameni aleargă pentru viaţă, nu pentru o cunună; dar Dumnezeu nu ne fixează viaţa ca ţintă, ca răsplată pentru victorie, ci ne-o dă de la început, ca puterea prin care putem alerga. Puterea de a alerga şi scopul alergării sunt două lucruri foarte diferite; şi totuşi sunt confundate adesea de persoane care nu cunosc evanghelia glorioasă a harului lui Dumnezeu, în care Hristos este prezentat ca viaţa şi dreptatea tuturor celor care cred în Numele Său; şi, mai mult, toate acestea sunt darul lui Dumnezeu şi nu răsplata alergării noastre.
Să încercăm acum să privim influenţele teribil de rele ale unui jug nepotrivit în căsătorie mai ales asupra problemei uceniciei. Spun “mai ales” deoarece în fapt întreaga noastră experienţă şi întregul caracter sunt profund afectate. Mă întreb dacă cineva ar putea să dea o lovitură mai eficientă creşterii vieţii sale divine într-un alt fel decât asumându-şi un jug nepotrivit. Într-adevăr, simplul fapt de a face aceasta dovedeşte că declinul spiritual a început, şi încă cu simptome alarmante; dar în ceea ce priveşte ucenicia şi mărturia, lumina acestora poate fi privită ca stinsă de tot; sau, dacă mai dă uneori o sclipire slabă, aceasta nu face altceva decât să arate întunecimea teribilă a poziţei triste a unei astfel de persoane şi consecinţele devastatoare care decurg din a fi “înjugat nepotrivit cu un necredincios”.
Atât despre influenţa jugului nepotrivit asupra vieţii, caracterului, mărturiei şi uceniciei unui copil al lui Dumnezeu. Aş dori acum să spun un cuvânt despre efectul său moral, aşa cum se vede în cercul familiei. Şi aici consecinţele sunt cu adevărat triste. Nu au cum să fie altfel. Două persoane ale căror gusturi, obiceiuri, sentimente, dorinţe, tendinţe şi scopuri sunt diametral opuse, au fost legate în cea mai apropiată şi mai intimă relaţie. Nu au nimic în comun; aşa că, în orice moment, nu pot face altceva decât să se irite unul pe celălalt.
Necredinciosul nu poate, în realitate, să meargă cu credinciosul; şi dacă, printr-o amabilitate excesivă sau printr-o ipocrizie absolută ar putea să fie o aparenţă de înţelegere, ce valoare are aceasta în ochii Domnului, cel care judecă starea adevărată a inimii faţă de El? Nici una; într-adevăr, este mai mult decât inutil. Apoi, din nou, dacă credinciosul, nefericit, ar merge într-o măsură oarecare cu partenerul său nepotrivit de jug, aceasta ar putea fi doar cu preţul urmării Domnului, şi, prin urmare, ar duce la o conştiinţă acuzatoare înaintea Domnului; şi aceasta, din nou, conduce la o inimă grea şi, s-ar putea, un caracter amărât, astfel că harul evangheliei nu ar fi în nici un caz arătat, iar necredinciosul nu ar fi atras sau câştigat.
Este deci, din orice punct de vedere, o situaţie extrem de tristă. Îl dezonorează pe Dumnezeu, distruge bunăstarea spirituală, împiedică mărturia şi ucenicia, şi este cu totul ostilă păcii şi binecuvântării în căsnicie. Produce înstrăinare, răceală, distanţă şi neînţelegere; sau, dacă nu le produce pe acestea, va duce fără îndoială, în ce îl priveşte pe creştin, la încetarea urmării Domnului şi la distrugerea unei conştiinţe bune, el fiind tentat să le sacrifice pe amândouă pe altarul armoniei în familie. Aşadar, din orice parte am privi, jugul nepotrivit duce la consecinţe deplorabile.
Apoi, dacă privim efectele asupra copiilor, acestea sunt la fel de triste. Este aproape sigur că ei vor fi duşi de curent în aceeaşi direcţie cu părintele necredincios. “Şi jumătate din fii lor vorbeau limba celor din Asdod, şi nu puteau vorbi limba iudeilor, ci după limba cutărui sau cutărui popor”. Nu poate fi unitate de inimă în educarea copiilor sau vreun fel de sprijin şi încredere reciprocă cu privire la ei. Unul doreşte să îi crească sub protecţia şi sub călăuzirea Domnului; celălalt doreşte să îi educe după principiile acestei lumi, ale cărnii şi ale diavolului: şi, pe măsură ce copiii cresc, toate afecţiunile lor vor fi cel mai probabil îndreptate spre cele din urmă, aşa încât este uşor să ne închipuim cum se va termina totul. Pe scurt, a ara cu un “jug nepotrivit” sau “a semăna via cu două feluri de sămânţă” este un efort nepotrivit, nescripturistic şi inutil; totul se va încheia cu durere şi confuzie *.
* Sunt şi multe cazuri în care poţi găsi persoane unite despre care, deşi nu se poate spune clar că sunt “înjugate nepotrivit”, se poate cel puţin spune că sunt foarte prost potrivite. Caracterele, gusturile, obiceiurile şi felurile lor de a vedea lucrurile sunt complet diferite; şi atât de diferite încât, în loc să se păstreze un echilibru (la care două temperamente diferite, dacă se poartă cu grijă pot ajunge), se păstrează o stare de tensiune continuă, care duce la perturbarea tristă a armoniei în familie, şi la dezonoare pentru Numele Domnului. Toate acestea ar putea fi foarte uşor prevenite dacă creştinii ar aşepta totul de la Dumnezeu şi ar pune gloria Lui înaintea intereselor sau a afecţiunilor personale.
Înainte de a părăsi aceasta ramură a subiectului nostru, voi face câteva remarci asupra motivelor care îi determină pe creştini să intre într-un jug nepotrivit în căsătorie. Cu toţii ştim, vai!, cât de uşor este ca sărmana noastră inimă să se convingă pe sine despre legitimitatea oricărui pas pe care doreşte să îl facă, şi cum diavolul ne aduce argumente plauzibile pentru a ne convinge că un astfel de pas este drept - argumente pe care starea morală a sufletului ne face să le acceptăm ca fiind clare, logice şi satisfăcătoare.
Dar simplul fapt că ne gândim la un astfel de lucru dovedeşte incapacitatea noastră de a cântări, cu o minte echilibrată şi o conştiinţă condusă de Duhul, consecinţele solemne ale unui asemenea pas. Dacă ochiul ar fi curat (adică dacă am fi conduşi de un singur scop, şi anume de gloria şi onoarea Domnului nostru Isus Hristos) nu am întreţine nici un moment idea de a ne pune gâtul într-un jug nepotrivit; şi, prin urmare, nu am avea nici o problemă sau nedumerire asupra acestui subiect. Un alergător, al cărui ochi era aţintit la cunună, nu ar fi avut nici o neclaritate în a hotărî dacă să se oprească şi să îşi lege de gât o sută de kilograme. Un asemenea gând nici nu i-ar fi trecut prin cap: şi nu doar atât, dar un adevărat alergător ar fi avut o percepţie deosebită, aproape intuitivă despre ceea ce ar fi putut constitui o piedică pentru el în cursă; şi, bineînţeles, a lua cunoştiintă de un astfel de lucru ar fi echivalat cu a îl respinge cu hotărâre *.
* Este important pentru creştin să aibă întotdeauna în vedere cuvintele Domnului nostru Isus Hristos, “Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi plin de lumină”. Oricând am vreo nedumerire cu privire la calea mea, am un motiv să presupun că ochiul meu nu este curat; pentru că, cu siguranţă, nedumerirea nu este compatibilă cu “trupul plin de lumină”. Adesea ne rugăm pentru călăuzire în probleme cu care, dacă ochiul ar fi curat şi voinţa supusă, nu am avea absolut nimic de a face, şi de aceea n-am avea nici un motiv să ne rugăm pentru ele. A te ruga pentru un lucru asupra căruia Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar desemnează o voinţă proprie rebelă.
După cum bine a remarcat un autor “uneori căutăm voia lui Dumnezeu, dorind să ştim cum să acţionăm în împrejurări în care nu este voia Lui să ne găsim; dacă conştiinţa ar fi sănătoasă şi activă, primul efect al acestei activităţi ar fi să ne determine să părăsim acele împrejurări. Voinţa noastră proprie este cea care ne-a aşezat acolo, şi totuşi noi am vrea să ne bucurăm de consolarea călăuzirii lui Dumnezeu pe o cale pe care ne-am ales-o noi înşine. Acesta este un caz foarte des întâlnit. Fiţi siguri că, dacă suntem destul de aproape de Dumnezeu, nu vom avea nici o problemă în a cunoaşte voia Lui… Totuşi, “dacă ochiul tău este curat, tot trupul va fi plin de lumină” - când este sigur că dacă tot trupul nu este plin de lumină, nici ochiul nu este curat. Vei spune “Este o mângâiere săracă”. Îţi răspund: “Este o mângâiere bogată pentru cei a căror singură dorinţă este să aibă ochiul curat şi să umble cu Dumnezeu.” [vezi un articol admirabil în revista “The Present Testimony”, ianuarie 1856, intitulat “Cum să cunoşti voia Tatălui”. Recomand din toată inima acest articol atenţiei cititorului creştin, este deosebit de practic.
Dacă aşa s-ar petrece lucrurile cu creştinii în ceea ce priveşte căsătoriile nescripturistice, atunci ar fi scutiţi de multă de durere şi confuzie; dar nu aşa se întâmplă. Inima părăseşte părtăşia şi, din punct de vedere moral, devine incapabilă să “deosebească lucrurile diferite”, şi odată ajunsă în această stare, diavolul câştigă o victorie uşoară şi rapidă în efortul său blestemat de a îl determina pe cel credincios să se înjuge cu “Belial” - cu “nedreptatea” - cu “întunericul” - cu “un necredincios”. Atunci când sufletul este în părtăşie deplină cu Dumnezeu, este pe deplin supus cuvântului Său, atunci vede lucrurile aşa cum le vede El, le numeşte aşa cum le numeşte El, şi nu aşa cum diavolul sau propria sa inimă firească le-ar numi.
În felul acesta, credinciosul scapă de influenţa ademenitoare a unei decepţii pe care o suferă frecvent cei ajunşi în această situaţie, şi anume mărturisirea falsă a unei religii de către persoana cu care doreşte să se căsătorească. Este o situaţie foarte întâlnită. Este uşor să arăţi semnele unei oarecare aplecări spre lucrurile lui Dumnezeu; iar inima este îndeajuns de josnică şi de înşelătoare ca să facă o mărturisire de credinţă pentru a-şi atinge scopul; şi nu doar atât, dar diavolul, care “se transformă într-un înger de lumină”, va conduce către această mărturisire falsă, pentru a prinde în capcană cât mai strâns piciorul copilului lui Dumnezeu. Şi aşa se face că, în această situaţie, creştinii acceptă să se mulţumească, sau cel puţin se declară mulţumiţi, cu o dovadă a convertirii pe care, în orice alte împrejurări, ar privi-o ca fiind slabă şi superficială.
Dar vai! experienţa deschide în curând ochii asupra realităţii. Foarte repede se dovedeşte că mărturisirea a fost doar prefăcătorie deşartă, că inima este în întregime în şi din lume. Teribilă descoperire! Cine poate pătrunde consecinţele amare ale unei astfel de descoperiri - suferinţa inimii - reproşurile amare şi mustrările conştiinţei - ruşinea şi nedumerirea - pierderea puterii şi a binecuvântării - perturbarea păcii spirituale şi a bucuriei - sacrificarea unei vieţi folositoare? Cine poate descrie toate acestea? Omul se trezeşte din visul său amăgitor şi îşi deschide ochii asupra realităţii teribile, aceea că este legat pe viaţă cu “Belial”! Da, aşa o numeşte Duhul Sfânt. Nu este o concluzie sau o deducţie la care am ajuns prin raţionament; este o afirmaţie clară a Sfintei Scripturi, şi de aceea ea priveşte pe oricine care, din orice fel de motiv, sau influenţat de orice fel de raţiuni, sau înşelat de orice fel de false pretenţii, a intrat într-un jug nepotrivit în căsătorie.
O, preaiubitul meu cititor creştin, dacă eşti în pericolul de a intra într-un astfel de jug, dă-mi voie să te rog din toată inima, în mod solemn şi cu toată dragostea, să te opreşti un moment şi să cântăreşti problema cu balanţa sfântului locaş, înainte de a înainta fie şi cât grosimea unui fir de păr pe această cale fatală. Poţi fi sigur că imediat ce vei face pasul, vei fi asaltat de regrete disperate, şi că viaţa ta va fi amărâtă de nenumărate dureri. NIMIC SĂ NU TE DETERMINE SĂ TE ÎNJUGI ÎMPREUNĂ CU UN NECREDINCIOS.
Sunt implicate afecţiunile tale? Adu-ţi aminte că nu pot fi afecţiunile omului celui nou; fii sigur că sunt cele are firii vechi, ale cărnii, pe care eşti chemat să le dai deoparte, să le dai morţii. De aceea ar trebui să strigi la Dumnezeu după putere spirituală pentru a te ridica deasupra influenţei acestor afecţiuni; da, să le sacrifici pentru El. Încă o dată, este vorba despre interesele tale? Atunci aminteşte-ţi că sunt doar interesele tale; şi dacă ele sunt promovate, interesele lui Hristos sunt sacrificate prin faptul că tu te pui la jug “Belial”. Mai mult, sunt doar interesele tale temporare, nu cele eterne.
Totodată, interesele credinciosului şi cele ale lui Hristos ar trebui să fie identice; şi este clar că interesele Sale, onoarea Sa, adevărul Său, gloria Sa trebuie inevitabil să fie sacrificate, dacă un mădular al trupului Său este legat cu “Belial”. Acesta este adevăratul mod de a privi această întrebare. Ce sunt câteva sute, câteva mii pentru un moştenitor al cerului? “Dumnezeu dă cu mult mai mult”. Ai de gând să sacrifici adevărul lui Dumnezeu, ca şi propria ta pace spirituală, bunăstarea, fericirea pentru o grămăjoară nesemnificativă de aur, care va pieri prin chiar întrebuinţarea ei? Ah! Nu. Dumnezeu să te ferească!
Fugi de aceasta ca o pasăre de laţul pe care îl vede şi îl ştie. Întinde mâna uceniciei reale, hotărâte, din toată inima, şi înjunghie afecţiunile şi interesele tale pe altarul lui Dumnezeu şi apoi, deşi nu va fi o voce din cer care să poată fi auzită şi care să te aprobe, vei avea mărturia de nepreţuit a unei conştiinţe bune şi un duh netulburat - o răsplată foarte mare, într-adevăr, pentru cel mai scump sacrificiu pe care îl poţi face. Fie ca Duhul lui Dumnezeu să îţi dea putere să rezişti tentaţiilor lui Satan!
Nu mai este nevoie să remarcăm aici că, în cazurile în care convertirea are loc după căsătorie, complexitatea situaţiei este considerabil schimbată. Atunci nu vor mai fi mustrări ale conştiinţei, de exemplu; şi toată problema este modificată într-o multitudine de aspecte particulare. Fără îndoială că vor fi greutăţi, încercări şi tristeţe. Este o mare diferenţă, si poţi cu mult mai uşor aduce înaintea Domnului încercările şi durerea, atunci când nu de bunăvoie şi din propria voinţă te-ai pus în jug; şi, binecuvântat fie Dumnezeu, ştim că El este gata să ierte, să restabilească şi să cureţe de orice nedreptate sufletul care îşi mărturiseşte pe deplin greşeala şi căderea.
Aceasta ar putea să mângâie inima unia care a fost adus la Domnul după căsătorie. Mai mult, pentru o astfel de persoană, Duhul Sfânt a dat instrucţiuni speciale şi încurajări binecuvântate în pasajul următor: “dacă vreun frate are o soţie necredincioasă şi ea vrea să locuiască mai departe cu el, să n-o părăsească. Şi o femeie care are un soţ necredincios şi el vrea să locuiască mai departe cu ea, să nu-şi părăsească soţul. Pentru că soţul necredincios este sfinţit prin soţie şi soţia necredincioasă este sfinţită prin fratele; pentru că, altfel, în adevăr, copii ar fi necuraţi, dar acum sunt sfinţi… Pentru că ce ştii tu soţie dacă vei mântui pe soţul tău? Sau ce ştii tu soţule dacă vei mântui pe soţia ta?” ( 7:12-16 .)
sursa: https://comori.org/