Priveşte în exterior!

   Biserica, a spus arhiepiscopul William Temple, este "singura societate cooperativă din lume care există pentru beneficiul membrilor ei". Aceasa este lecţia pe care am învăţat-o cel mai clar de la biserica LaSalle. Bisericile copilăriei mele au subliniat nevoia misiunii în ţări străine şi eu abia aşteptam conferinţele anuale despre misionari, care arătau poze cu puştile, suliţele şi măştile triburilor din zonele îndepărtate. Dar în Chicago am învăţat că misiunea bisericii începe cu nevoile oamenilor din cartierul ei. Unul dintre motivele pentru care adunarea cu o diversitate atât de mare a dat roade bune a fost că ne-am combinat eforturile să ne adresăm comunităţii din jurul nostru. Când slujeşti activ cauzelor altora, nu te gândeşti atât de mult la slujirea propriei tale persoane.

   Programele pentru comunitate din biserica LaSalle au început când învăţătorii din clasele de Şcoală duminicală au observat că mulţi participanţi nu ştiau să citească şi s-au oferit să-i înveţe după serviciul de duminică. Nevoia a fost enormă, deoarece la liceul local procentul abandonului şcolar depăşea 75%. Nu peste multă vreme la biserica LaSalle au început să sosească autobuze pline de studenţi de la Colegiul Wheaton care ajutau la învăţarea individuală a oamenilor. IBM şi alte companii au donat echipament şi a fost pus la punct un program de cea mai bună calitate pentru învăţarea cititului şi scrisului.

   Pentru a combate abuzurile poliţiei şi ale capilor lumii interlope, un avocat şi-a părăsit serviciul pentru a înfiinţa o organizaţie care oferea asistenţă juridică gratuită locuitorilor din zonă. A fost înfiinţat şi un centru de consiliere, cu taxe conform veniturilor. La Chicago, ca de altfel în majoritatea oraşelor americane, cei mai mulţi copii sunt născuţi de mame necăsătorite, deci biserica a început foarte repede o lucrare de sprijinire a lor.

   Au apărut şi alte nevoi. Când un studiu guvernamental a descoperit faptul că o treime din mâncarea pentru câini şi pisici era cumpărată de oamenii în vârstă prea săraci să-şi permită "hrana umană", biserica a început o lucrare pentru bătrâni. Conducătorul ei a organizat un joc favorit al bătrânilor, la care premiile nu erau în bani, ci în conserve. Bătrânii se simţeau bine, câştigau plase cu hrană şi plecau cu demnitatea intactă.

   Soţia mea, Janet, a condus lucrarea bisericii pentru bătrâni. Avea şaptesprezece voluntari şi prin ea am învăţat cât de multe poate face un grup de oameni obişnuiţi care îşi unesc eforturile pentru a împlini nevoile celor din jurul lor. Un disc-jockey de la o staţie locală de radio venea în fiecare săptămână cu maşina lui sport, de culoare roşie, la o fostă casă părăsită pentru a aduce alimente unui bătrân care nu putea ieşi din casă. Un avocat tânăr îşi lua cu el copiii în vizitele sale săptămânale la un bătrân orb aflat într-un azil. O asistentă din biserică făcea vizite acasă la bolnavi. Voluntarii pregăteau mâncare de două ori pe săptămână pentru mulţi bătrâni, mâncare care pentru unii dintre ei reprezenta singura masă caldă din întreaga săptămână. Mulţi din aceşti voluntară s-au oferit să ajute, impulsionaţi de sentimente de vinovăţie sau datorită simţului  responsabilităţii, dar pe parcurs au învăţat că beneficiul cel mai mare îl are dătătorul. Nevoia noastră de a dărui este la fel de disperată ca şi nevoia săracului de a primi.

   Evanghelistul Luis Palau a surprins natura bisericii într-o metaforă agricolă. Biserica, a spus el, este ca şi gunoiul de grajd. Strânge-l şi va umple de miros toată zona, răspândeşte-l şi va îmbogăţi lumea. Când caut o biserică, caut una care înţelege nevoia de a privi în exterior. Am ajuns să cred că activităţile bisericii de a-i ajuta pe cei din afara ei pot reprezenta factorul cel mai important al succesului sau eşecului ei.

   Poate că bisericile din zone mai bogate  identifică mai greu nevoile care le pot oferi ocazia de a pătrunde în comunitate, dar ele se pot asocia cu altele din zone defavorizate sau pot deveni biserici surori din Rusia sau America Latină. Astfel de acţiuni de ieşire a bisericii în lume par la început mari consumatoare de energie şi resurse, dar eu am ajuns la concluzia că lucrurile stau exact invers. Printr-un paradox al credinţei, cel care dăruieşte dragoste se îmbogăţeşte, nu sărăceşte.