Pe urmele Bisericii primare

Primii creștini aveau pentru văduvele bătrâne o rânduială anume în sânul comunității. CONSTITUȚIA APOSTOLICĂ specifică faptul că diaconițele vor fi alese dintre văduve și ordinate prin punerea mâinilor. Nu doar erau îngrijite de către biserică, așa cum recomandă Scriptura cu consecvență, ci ele aveau diferite funcții în cadrul comunității. Apostolul Pavel a dat porunci directe cu privire la cine este calificat pentru această poziție. Acele femei care își pierduseră pe cineva drag erau privite ca exemple în biserică. Femeile care trecuseră prin suferință erau calificate să le învețe pe cele mai tinere dintre sfinți, printre altele, despre EDUCAREA COPIILOR, OSPITALITATE, SPĂLAREA PICIOARELOR SFINȚILOR, AJUTAREA CELOR ÎN NECAZ (1 TIMOTEI 5.10).

Astfel, creștinii în vârstă aveau responsabilități spirituale față de congregație. Pavel le îndemna în Tit pe femeile în vârstă SĂ ÎNVEȚE PE ALȚII CE ESTE BINE, CA SĂ ÎNVEȚE PE FEMEILE MAI TINERE SĂ-ȘI IUBEASCĂ BĂRBAȚII ȘI COPIII, SĂ FIE CUMPĂTATE, CU VIAȚA CURATĂ, SĂ-ȘI VADĂ DE TREBURILE CASEI, SĂ FIE BUNE, SUPUSE BĂRBAȚILOR LOR, PENTRU CA SĂ NU SE VORBEASCĂ DE RĂU CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU. (Tit 2.3-5)

Pensionarea poate aduce cu sine timp și oportunități spirituale care nu ar fi posibile în zilele mai aglomerate. Chiar și în fața unei boli terminale, un creștin în vârstă ca Fred Smith poate sfătui pe sfinți, se poate ruga și implica în alte discipline spirituale care aduc valoare comunității. A MURI, în multe cazuri, nu mai este un eveniment în viața cuiva, ci mai degrabă o perioadă de timp. Concentrarea pe rugăciune, citirea Bibliei, slujirea și alte discipline spirituale pregătesc inima unei persoane pentru trecerea de la viață înspre eternitate, și poate fi o sursă de tărie spirituală pentru biserică și pentru familie.

Viziunea lui Pavel aici și în altă parte în epistolă este a unei comunități în care generațiile tinere beneficiază de experiența și înțelepciunea bătrânilor săi. Astfel de comunități au două elemente care le lipsesc multora dintre noi. Primul: BĂTRÂNII SUNT INTEGRAȚI ÎN CONGREGAȚIE. Când membrii se apropie de moarte, iar asistența medicală profesională îi ia din mijlocul comunității și îi duce într-o casă pentru îngrijiri sau o locuință asistată, biserica este cea care trebuie să meargă la ei.

Cel mai mare cadou pe care îl putem oferi celor în vârstă este să folosim darurile lor, de fiecare dată când este posibil. Asta înseamnă să evităm segregarea persoanelor în vârstă sau, cel puțin, să încercăm să diminuăm izolarea atât cât ne stă în puteri. Putem pleda pentru menținerea celor vârstinci în slujire, în a-i face utili. (Rowan Greer)

Fie prezenți, fie absenți în trupul adunării, cei aproape de moarte rămân o parte virtuală a comunității iar ei nu trebuie exilați, singuri, în grija capelanului vreunui azil. Aceasta s-ar putea să modifice modul în care ne raportăm la cei în vârstă, aproape de moarte. Membrii unui grup mic care și-au luat cândva rămas-bun de la un membru ce intră într-un azil, pot decide să-și mute întâlnirile lor săptămânale alături de membrul aflat pe moarte. Un lider-cheie diagnosticat cu o boală terminală, în loc să se retragă din comitetul de conducere, se poate înscrie pe lista celor care susțin în rugăciune conducerea bisericii și astfel să dedice orele de tratament rugăciunii. Biserica poate încuraja acest tip de trecere prin alcătuirea unei liste de cereri pentru rugăciune, listă pe care să fie trecut și liderul respectiv.

În al doilea rând, viziunea lui Pavel se referă și la RESPECTUL ÎNTRE GENERAȚII.

Societatea noastră, predispusă schimbărilor rapide are de-a face astăzi cu generații care au crescut în condiții diferite una de cealaltă. Experiența unei generații poate produce o concepție diferită fundamental asupra vieții, față de cea a unei generații anterioare, iar acest lucru are potențial de conflict. Cei în vârstă pot fi considerați rupți de realitate sau blocați, fără speranță, în trecut. Dar, Pavel vede femeile și bărbații în vârstă ca învățând pe cei mai tineri ce înseamnă trăirea unei vieți creștine bune. Dacă vrem să reînvățăm ce înseamnă a muri, bisericile noastre trebuie, în mod voit, să-i includă în sânul său și pe cei bătrâni aflați pe moarte. Noi și copiii noștri vom învăța să trăim și să murim bine văzând moartea credincioșilor din mijlocul nostru.

Această comunitate formată din mai multe generații nu asigură doar instruire sănătoasă celor tineri, ci și scop celor în vârstă.

Pentru cei în vârstă și pentru oricine se confruntă cu moartea, comunitatea înseamnă enorm spune Al Weir. Vindecarea emoțională nu se produce în afara comunității. Cei bolnavi cronic cu dizabilități sau pur și simplu bătrâni și firavi tind să piardă legătura inclusiv cu comunitatea pe care o frecventaseră. Acest adevăr este foarte dureros pentru cei în vârstă care, de-a lungul anilor, încep să-și piardă comuniunea și legăturile cu biserica. Nu se mai vizitează sălile de sport, întâlnirile veteranilor de război, nu mai joacă bridge împreună și nu mai frecventează biserica. Când sunt pe moarte, adesea se află și mai izolați. Este esențial ca familiile și bisericile să găsească posibilități pentru acești sfinți dragi să rămână integrați în comunitățile lor.

Pentru orice om este esențial să aibă un simț al misiunii și al scopului personal. Este grăitor exemplul lui Fred Smith care a rămas conectat la comunitatea sa de mentorați și chiar și-a extins influența ca mentor, pe măsură ce se apropia de moarte, cu toate că era tot mai bolnav.

Sentimentul că sunt valoroși, atât de importanți vieții, se pierde atunci când oamenii sunt lăsați să creadă că moartea este tot ce le-a mai rămas. Eu cred că Dumnezeu are o slujbă pentru noi până în momentul în care ne ducem acasă iar creștinii sunt cei care trebuie să redea bătrânilor și celor foarte bolnavi sentimentul că au o misiune. Dacă reușesc, vor avea o anume vitalitate până la sfârșitul zilelor lor. (Al Weir)