un templu de timp

   ...îmi amintesc cuvintele unei alte căutătoare:

   "În toate domeniile vieţii, de la treburile gospodăreşti la rugăciune, în gândire ca şi în acţiune, graba şi nerăbdarea sunt semne sigure de amatorism."

   ...frec cu putere castronul, încercând parcă să îndepărtez regretele vieţii mele de amatoare...

   Căci aşa am trăit. De la primul sunet al deşteptătorului, când tresar pe perna de lângă a lui, întind mâna peste umerii lui şi mă uit la cele două ace care aleargă neobosite pe cadran. Timpu, mereu timpul. Sunt o amatoare care se ia la întrecere cu timpul. Cei şase copii se trezesc. Dăm de mâncare la animale... repede. Masa de dimineaţă... repede. Cărţile, mapele... repede! Într-o lume dependentă de viteză, mânjesc clipele şi le amestec într-o învălmăşeală din care SFINŢENIA LIPSEŞTE... Am făcut aşa ceva... şi încă mai fac. Acele ceasului înaintează fără milă. Iar eu împing fără milă, mă răstesc fără milă, mă mânii şi păcătuiesc, iar când ochii lor trişti se umplu de lacrimi şi bărbia începe să le tremure mă simt terminată şi la fel de fragilă ca un balon de săpun, oglindind oboseala copiilor, şi în ochi îmi luceşte aceeaşi durere lichidă ca a lor.

   ...GRABA NE RĂNEŞTE...

   Şi poate că durerea e lucrul care ne împinge să continuăm? Poate că alergarea noastră haotică, aparent către o ţintă, e de fapt o fugă - fuga de durerea care ne urmăreşte?

   Oricare i-ar fi viteza, timpul nu şi-o va schimba şi e imposibil să alergi mai repede decât el. Nu reuşeşti decât să-l zoreşti şi să te zoreşti pe tine; minutele alunecă si ele mai repede. Când te repezi orbeşte înainte, timpul te înţeapă ca un ciob şi prin înţepătura aceea se scurge energia. Cu cât alergi mai mult, cu atât ţi se măreşte rana şi cu atât mai mult sânge pierzi.

   ...GRABA LASĂ ÎNTOTDEAUNA SUFLETUL GOL...

   Şi dincolo de fereastră, sub molizi, văd acele şase suflete pe care le iubesc. Douăsprezece braţe strângând conuri de pe jos. Doisprezece genunchi îndoiţi. Băiatul cel mare se apucă să adune cu grebla un morman de iarbă, resturile iernii. Fata-înaltă tocmai vâră înapoi, sub palăria uşoară, buclele blonde ale Micuţei care flutură în vânt. Doi băieţaşi stau ghemuiţi în timp ce îndeasă conuri de brad într-o găleată, ţinându-şi în joacă creştetele lipite unul de altul. Le văd feţele radioase, umerii scuturaţi de hohote de râs. Şi, ah, recunosc sunetul şi zâmbesc.

   Tava murdară în care am copt prăjitura de ciocolată alunecă de pe teancul de castroane, cade pe podea. O ridic şi ma uit cum se scufundă în chiuvetă.

   Îi spun lui Dumnezeu:

   Nu vreau de fapt MAI MULT TIMP... Nu vreau decât să am TIMP DESTUL... Destul cât să respir adânc, să văd cu adevărat, să râd îndelung; să-Ţi dau Ţie slavă, să gust odihna adâncă, să cânt de bucurie; destul timp într-o zi cât să nu mă mai simt hăituită, presată, disperată să termin toate treburile - ieri. Într-o lume cu perechi de vite de încercat, ogoare de inspectat, probleme de rezolvat, în viteza secolului douăzeci şi unu cu omniprezentul lui slogan "Trăieşte clipa!", lucru la care nimeni din cei angrenaţi de vârtej nu pare să priceapă...

   ...cine îşi face într-adevăr timp pentru o viaţă în care şi sufletul şi trupul trăiesc în armonie cu Dumnezeu?...

   Cine îşi face timp să ia haina din cuier şi să iasa sub cerul liber, în aer liber şi în verde, minunându-se de ele în lumina lui acum - timp răsfrânt în prismă?

   ...Vreau doar să am destul timp cât să nu las să treacă pe lângă mine, singura viaţă pe care o am...