Pățania lui Beniamin

Toate lucrurile sunt într-o neîncetată frământare... Ce a fost va mai fi; și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Eclesiastul 1.8,9

De la o vreme, în familie lucrurile nu mai mergeau bine. Beniamin îi auzea mereu pe părinți certându-se. Pentru a câta oară? Lucrurile continuau așa de multe săptămâni. Vrăjmașul sufletelor, diavolul, este foarte activ în dezbinarea familiior.

Beniamin nu înțelegea deloc de ce părinții lui nu se mai suportau unul pe celălalt. Când copilul era în aceeași încăpere cu ei, aceștia se purtau de parcă totul ar fi fost în ordine. Uneori, se întreba dacă nu cumva totul era din cauza lui deoarece, câteodată, era neascultător de părinți. De multe ori uita să facă ceea ce i se ceruse; camera lui era dezordonată și zăbovea până să pornească la școală. Din cauza aceasta, mama se necăjea.

Beniamin, se temea că într-o bună zi, părinții lui se vor despărți definitiv. Cam la fel s-au petrecut lucrurile și în familia prietenului său care își vedea tatăl doar de două ori pe săptămână.

Beniamin își iubea mult tatăl. Mai demult, când acesta venea prea obosit de la servici, se juca prin toată casa el și cu Miriam - surioara lui mai mică. În ultima vreme însă, abia dacă se mai jucau împreună. Tata era mereu într-o proastă dispoziție și îi certa pentru orice lucru. Miriam plângea foarte tare și se necăjeau cu toții.

Într-o seară, Beniamin, cu toate că își trăsese pătura peste cap, l-a auzit pe tatăl său țipând și pe mama izbucnind în hohote de plâns. De ar înceta totuși odată... Beniamin își iubea mult mama.

Înainte de culcare, Beniamin a îngenuncheat lângă pat și s-a rugat, pentru că și-a adus aminte că bunicul îi spusese despre Dumnezeu că este Atotputernic și că El cunoaște pe toți oamenii și îi iubește. Beniamin ascultase atent când bunicul îi povestise despre Domnul Isus cum vindeca pe orbi, pe bolnavi îi făcea sănătoși și pe oamenii triști îi făcea fericiți.

- Este mai puternic decât tatăl meu, bunicule? (întrebase el)

- Mult mai puternic! Iar cine se încrede în Dumnezeu, pe acela, El îl ajută!

Beniamin crezuse cuvintele bunicului. Acesta era un om credincios care își făcea întotdeauna timp pentru nepotul său. Când îl ruga Beniamin, își aranja cu grijă fotoliul, își punea ochelarii pe nas și lua din raft o Biblie veche pentru copii. De când murise bunica, acesta trăia singur într-o căsuță de la marginea orașului. Lui Beniamin îi plăcea mult să locuiască la bunicul. Nimeni nu știa să spună povești așa de minunate ca bunicul lui.

Cine seamănă nedreptate va secera nelegiuire și nuiaua furiei lui va avea un sfârșit. Omul milostiv va fi binecuvântat... Proverbe 22.8

Dimineața devreme, înainte ca tatăl să plece la serviciu, Beniamin îi auzise din nou pe părinți certându-se. Oare nu putea Domnul Isus să facă ceva cu părinții lui să se înțeleagă din nou? De ce oare nu-l ascultase?

Beniamin plângea încetișor. Nu mai putea suporta să audă certurile părinților.

Vreau să merg la bunicul... a șoptit el și a sărit hotărât din pat. Și-a tras repede pantalonii pe el și ploverul peste cap. Nicio clipă nu s-a gândit că peste o oră trebuie să plece la școală. Beniamin voia să ajungă neapărat la bunicul său, care știa, fără îndoială, de ce Dumnezeu nu-i ascultase rugăciunea.

Dumnezeu vorbește însă când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama. Atunci El deschide urechile oamenilor și le întipărește învățăturile Lui. Iov 33.14,16

Beniamin și-a șters lacrimile de pe obraz, a deschis fereastra dormitorului său și a aruncat o privire scrutătoare în jos. Nu era prima dată când cobora pe tufa de soc. A reușit și de data asta fără probleme. Afară era semiîntuneric... Pe stradă era deja circulație. Abia atunci și-a dat seama că uitase să își ia geaca. Era rece și a început să alerge.

La ora aceasta matinală, parcă toate semafoarele indicau culoarea roșie. Beniamin nu luă în seamă privirile mirate ale trecătorilor când trecea în goană pe lângă ei îmbrăcat subțire într-o zi de primăvară. Aflându-se departe de țipetele părinților lui, se simțea mai bine. Cu toate că semaforul trecuse de la verde la roșu, Beniamin a sărit în stradă. Două faruri s-au apropiat de el ca niște ochi uriași. Un claxon... apoi niște frâne scrâșnind și... deodată totul s-a întunecat în jurul lui Beniamin.

Dar când lumina zilei a pătruns în cameră, Beniamin s-a trezit din starea de inconștiență. A clipit din ochi. Unde se afla? Camera asta albă, cu patul înalt în care se afla îi era complet străină. Visa? Ah, da, dorise să meargă la bunicul să-l întrebe de ce... Beniamin a oftat... Când a deschis ochii larg i s-a părut că visează. La capătul patului erau amândoi părinții. Mama plângea. Tatăl o ținea în brațe și îi vorbea plin de dragoste încercând să o consoleze. Când au observat că Beniamin se trezise l-au privit plini de bucurie.

... așadar, totuși, Domnul Isus m- ascultat... a suspinat el încet satisfăcut, și a adormit imediat din nou...

Părinții s-au privit întrebători neștiind despre ce anume vobea micuțul lor.

Această întâmplare are un mesaj. Să îl lăsăm să ne vorbească inimii!