Când puii zboară

CÂND PUII ZBOARĂ

Februarie 11,2024, o zi specială pentru noi ca familie. Nunta mult așteptată, a avut loc. O zi pentru care ne-am rugat și am făcut ce am putut noi să fie frumoasă și bine. Dincolo de efortul nostru, Dumnezeu a împodobit-o cu soare. Ploase și fusese frig zilele dinaintea nunții. Dumnezeu în bunătatea Lui a făcut o minune și a oprit ploaia și a îmbrățișat mirii și nuntașii cu mult soare și căldura lui. Ziua a trecut cât ai bate din palme însă în cuibul familiei a mai rămas un loc gol.

Este un moment la care te gândești, pentru care te rogi, pentru care te pregătești și, când vine, îți este greu să îl accepți. Prea repede, prea dintr-o dată, prea real, prea atingător, prea gol rămâne locul în urma unui pui zburat din cuib.

După atâția ani cum este să nu mai fi părinte? Cum să trăiești diferit? Am întîlnit atâtea cazuri în care cei doi, părinții, după plecarea copiilor, nu au mai știut cum să trăiască viața împreună și au divorțat.

Una din lecțiile care trebuie să îi învățăm pe copii este să trăiască fără să aibă nevoie de noi, în sensul să nu depindă de noi, ca părinți. Doare, dar când îi vezi de sine stătători, realizezi că ți-ai îndeplinit misiunea.

Viața are sezoanele ei și fiecare sezon frumusețea lui în parte.

După-masa vieții are la fel de multă semnificație ca dimineața vieții. Doar scopul fiecăreia este diferit.

Oricât de în vârsta nu ai fi, vei avea nevoie de părinți ca de un loc al depănării amintirilor, un loc de înțelepciune a vieții, un loc de mângâiere, un loc de popas sau refugiu pentru momentele dificile ale vieții, un altar unde să îți aduci rugăciunile, iar părinții, ca niște slujitori buni, le vor pune înaintea lui Dumnezeu până ce ele vor fi ascultate.

Părinții cresc împreună cu copiii, în înțelepciune, în experiență, în maturitate. În timp ce noi, ca părinți, ne uităm la creșterea și maturizarea lor, și ei se uită la noi și la ceea ce facem cu viața noastră.

Să lași puii să zboare nu înseamnă că nu îți pasă ci mai degrabă că ești bucuros să vezi rezultatul investiției tale în ei. Ce a ieșit din atâtea nopți nedormite, lacrimi, rugăciuni, bucurii, lecții, timp petrecut, disciplinare, răbdare, repetiții, lucru în echipă, slujire împreună.

Cu fiecare sezon al vieții, am dat copiilor mai multă libertate și încredere fără să realizăm.

Fiind nou născuți i-am ținut în brațe, la câteva luni i-am lăsat să se târâie pe jos, apoi au început a merge, i-am lăsat fără noi la școală. Să vezi ce emoții când au condus pentru prima dată, fără noi, mașina! Apoi prima întîlnire! Fiecare legatură la vremea ei trebuie dezlegată. Părinții care nu îi dezleagă la timp, produc un handicap grav vieții lor.

Iubirea adevărată într-un anumit sezon al vieții înseamnă să îl lași să zboare.

Adolescența este perioada care îi pregătește pe părinți să fie gata să îi lase să zboare din cuib.

Să ajungi să relaționezi cu copiii tăi ca și cu niște adulți este uimitor și aduce un sentiment de împlinire extraordinară. Să educi copiii în așa fel încât ei să fie confortabili să plece este un semn că ți-ai făcut datoria. Ei nu sunt ai noștri, doar ne-au fost dați pentru o vreme. Este greu să accepți schimbarea rolului în viața copiilor, de la regizor și director de film la spectator. Este greu pentru un părinte, care a pus copiii pe primul loc, să se pună pe el pe primul loc.

Dalai Lama spunea: ”oferă celui ce îl iubești aripi să zboare, rădăcini să rămână și motive să se întoarcă.”

Ca părinți uităm că nu este atât de important ce ai făcut pentru ei ci timpul petrecut cu ei, amintirile și ceea ce i-ai învățat să facă ei pentru ei înșiși. Aceea îi va face să aibă succes în viață.

“Și va lăsa omul pe mama sa și pe tatăl său” este o lege divină care, urmând-o, va aduce binecuvântări în ambele familii.

Timpul care apropie cel mai tare mama de fiică este atunci când fiica devine mamă.

Cred că cel mai bun lucrul pe care îl putem învăța pe copii este cum Dumnezeu lucrează în viața de fiecare zi. Ei vor iubi să meargă pe același drum.

Sunt două momente extraordinare în viața de părinte: când apare acel nou născut și când pleacă acel adult gata să-și construiască propria viață.

Ca tată, mi-am condus fiica la altar, un fel de “ultimul drum” cu statutul copil. Emoții amestecate de întristare și bucurie. În timp ce mergeam, inima se umplea de bucurie, pentru că, cu fiecare pas, devenea mai mult și mai mult eroul meu, bucuria mea, realizarea mea, misiunea mea împlinită.

Cuibul nu e gol, a devenit mai plin, mai mare, mai frumos, mai plin de viață. Cuibul nu are ușă, nu are lacăt. E mereu deschis ca puii să se oprească pentru mult așteptata depănare de amintiri, experiențe, pentru părtășia din jurul mesei, râset, povestiri sau rugăciune. Și ei, continuă să vină, des, de câte ori simt nevoia să-și odihnească aripile, încă fragede pentru zborurile lungi ale vieții. Mereu cuibul vă așteaptă cu drag!