Anii copilăriei...

Când eram eu mică, noi aveam o singură cameră, gobâlnaşul, care ne servea la de toate - bucătărie, dormitor, hol - ce avea 3 pe 5 m. Eram tare înghesuiţi! Mama, însă, ţinea totul bec - vatra pe jos, refăcută cu pământ, laviţele frecate cu sodă, pereţii văruiţi cu var, în care punea ,,chindruţ'.

Duminica avea loc în casa noastră Adunarea, adică aici veneau credincioşii de acelaşi rit cu părinţii mei, cel penticostal, şi avea loc programul religios, după care, în zilele de lucru, camera îşi relua rolul său obişnuit. Dar pot spune că, desi nu era un spaţiu adecvat, ca astăzi, cunoşteam ce era Harul. Era atâta bucurie, dăruire totală Cuvântului Sfânt, părtăşie cu ceilalţi fraţi de credinţă!

Cu adevărat simţeam că Domnul era în Adunare! Aici am simţit coborârea Duhului Sfânt peste cei care stăruiau cu încredere totală, bucurie, nădejde! Erau cele ce se numeau "stăruinţe". Şi într-adevăr oamenii stăruiau după Duhul Sfânt...

În privinţa credinţei, la început s-a dat o luptă în inima şi mintea mea. Îmi plăcea programul religios din zilele de duminică şi nu numai. Participam, împreună cu părinţii mei, la acea comuniune cu Fiinţa Divină, pe de o parte, iar pe de alta, sufeream că nu sunt şi părinţii mei ca toţi cei din jurul lor, că se lasă călcaţi în picioare de semenii lor, chiar dacă aveau dreptate. Ei mai bine ar fi suferit o pagubă, numai să nu se certe cu nimeni. Pe atunci nu înţelegeam ce înseamnă credinciosul adevărat şi mă revoltam. Nu realizam prea bine semnificaţia sintagmei "să întorci şi celălalt obraz..."

Poate de aceea am devenit destul de colţuroasă cu cei din jurul meu, căutând să fac dreptate şi certându-mă în locul părinţilor. Când am mers la şcoală, trăiam cu o continuă teamă să nu afle colegii mei că fac parte dintr-o familie de credincioşi şi am fraţi mulţi.

Îmi plăcea să merg la diferite manifestări organizate de către biserici şi chiar am vrut, pe la vreo 18 ani, să mă căsătoresc cu un băiat care era de acelaşi rit cu părinţii mei, numai că am intrat în învăţământ - ,,în foc"- cum avea să spună mama mea adesea, fiindcă a visat, înainte de a lucra eu prima dată la o şcoală, că am "intrat în foc." Poate că aşa a şi fost, la modul figurat vorbind. Îmi mai reproşa draga mea măicuţă că eu i-aş fi dus pe calea cea rea, lumească, pe scumpii ei copilaşi.

Este adevărat într-un fel că eu am avut şi am o influenţă deosebită asupra fraţilor mei, dar cei care au avut chemarea pentru lucrurile sfinte nu au ţinut cont de părerea mea când s-au întors la Dumnezeu, aşa cum nici eu nu am întrebat pe nimeni când a fost să iau decizia pentru Hristos, dar aceasta a fost după ce-am trecut prin multe încercări, pentru c-am nesocotit binecuvântarea primită în Biserică atunci când am fost dusă la binecuvântare de către părinţii mei.

Eu nu am idei preconcepute în sensul credinţei, indiferent care ar fi ea. Am fost la aproape toate cultele: protestante, neoprotestante, ortodocşi, catolici. Dacă se roagă la Dumnezeul meu şi cred în Hristos şi Duhul Sfânt, nu înţeleg care este problema. Numai că unii sunt şi împlinitori ai adevărurilor sfinte, iar alţii, mai puţin, dar asta nu este treaba mea. Are cine să ne judece, iar cântarul divin nu are aceleaşi greutăţi ca cele omeneşti.

Ca să închei aceste amintiri despre anii de credinţă ai copilăriei mele, doresc tuturor copiilor să aibă părinţi ca ai mei, să cunoască bucuria mântuirii şi, chiar dacă încă nu au păşit pe Calea Adevărului Divin, să ştie că nicicând nu este prea târziu şi Tatăl Ceresc îi aşteaptă cu îndelunga-I răbdare şi nu vor fi fericiţi cu adevărat, decât alături de părinţii credincioşi şi în sânul Casei Domnului, unde le este locul!

Fie ca toţi părinţii care au copiii rătaciţi prin lumea de păcat să cunoască ziua când ei vor veni în mijlocul familiilor creştine şi la Hristos, care mijloceşte la Tatăl pentru fiecare dintre noi!