Apocalipsa capitol 12 (-2-)

Balaurul a stat înaintea femeii care era să nască, pentru ca să-i sfâșie copilul, când îl va naște. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească, care va păstori toate neamurile cu un toiag de fier; și copilul ei a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Său de domnie.

Sunt aici mai multe puncte care cer o explicație. În primul rând, gândul care circulă în general că femeia reprezintă Biserica. O simplă remarcă este deajuns pentru a răsturna această falsă noțiune. Biserica nu e niciodată prezentată în Scriptură ca o mamă, cu mult mai puțin încă, ar putea ea fi mama lui Hristos care, în mod evident este fiul de parte bărbătească.

Sub imaginea unei femei, Biserica este logodnica lui Hristos în timp ce Israel poate să fie considerat în mod simbolic ca acela care a dat naștere lui Hristos; El, într-adevăr, a ieșit din iudei după trup -Romani 9.5. Că Hristos este fiul de parte bărbătească, dovedesc clar Scripturile: UN COPIL NI S-A NĂSCUT, UN FIU NI S-A DAT, exclamă Isaia capitol 9.6; și Psalmul 2 ne arată că Acela care nu este numai copilul lui Israel, ci care este de asemenea recunoscut și onorat de Dumnezeu ca Fiul, trebuie să cârmuiască neamurile cu un toiag de fier.

Femeia reprezintă deci pe Israel după gândul lui Dumnezeu; Israel ca trup, ca totalitate completă; și fiul de parte bărbătească e fără îndoială Domnul Isus. Aceasta odată stabilit putem înțelege semnificația și întinderea scenei în care suntem introduși.

Voi atrage atenția asupra altui lucru. Cu toate că mi se pare evident că Hristos este fiul de parte bărbătească născut din Israel, poate să fie, la prima vedere, pentru unele spirite, o anumită greutate de a înțelege cum nașterea lui Hristos e introdusă în acest capitol. Pentru a rezolva problema, să remarcăm cum am explicat deja că Duhul lui Dumnezeu nu continuă aici să prezinte cursul evenimentelor viitoare. El Se întoarce înapoi și nimic nu limitează până la ce epocă. Nu există în această parte a cărții nici o dată care să slujească la fixarea momentului în care are loc nașterea fiului de parte bărbătească.

Dar de ce, se va întreba iarăși, este aici vorba despre această naștere, deoarece era un fapt bine cunoscut și vestit de multă vreme, prin predicarea Evangheliei și învățătura creștinilor că Domnul nostru Se născuse, trăise și Se urcase la cer? Pentru ce să o prezinte într-un chip atât de extraordinar în profeție? Motivul este, mi se pare, că Dumnezeu voia, fără să menționeze în mod distinct, să reamintească, în mod mistic și într-un chip izbitor, nașterea lui Hristos, legând-o de înălțarea Sa la cer și la Scaunul Său de domnie. Aceasta se leagă de redeschiderea căilor lui Dumnezeu față de iudei și reprezentarea lor definitivă ca națiune.

Este deci clar că Dumnezeu nu prezintă aici subiectele în ordinea desfășurării lor în timp, ci după legătura lor cu Hristos, centrul lor.

Ioan va intra curând după aceea în descrierea scenelor finale: mai întâi, el ne arată sfatul lui Dumnezeu cu privire la Israel. Aceasta ne conduce să vedem împotrivirea înverșunată a Diavolului cu privire la acest sfat căci acesta este lucrul de care adversarul se teme cel mai mult.

Satan pune în împotrivirea sa față de Hristos toată dârzenia posibilă, toată ura și orgoliul care se pot închipui. El recunoaște în Hristos pe Acela care l-a zdrobit și care este eliberatorul omului și al creației; de aici vrăjmășia neschimbată care există între el și Fiul lui Dumnezeu.

Ceva mai mult, Satan se ridică împotriva legăturii lui Hristos cu sărmanul popor al lui Israel sortit disprețului. Totuși, înainte ca Dumnezeu să ia în mod deschis în mână cauza lui Israel, găsim acest fapt remarcabil, că Hristos este răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie. Nici o menționare nu e făcută despre viața Sa nici chiar despre moartea Sa și despre învierea Sa. S-ar părea, după acest pasaj că Domnul S-a urcat la cer îndată după nașterea Sa. Totul e aici înfățișat dintr-un punct de vedere în întregime mistic.

Nu e nici un fel de istorie, nici anticipată nici în fapt. Dacă ar fi fost un sumar istoric, am fi văzut indicate aici marile evenimente ale vieții Domnului pe care noi le-am menționat și pe care se bazează toată nădejdea pentru univers. Totul e trecut sub tăcere și, după părerea mea, pentru a ne învăța, cum o face și profeția Vechiului Testament cum Domnul și poporul Său sunt învăluiți, pentru a spune astfel, în același simbol. Tot așa, dar într-un fel mai intim încă, ceea ce e spus despre Hristos se aplică creștinului.

Potrivit acestui principiu, eu consider răpirea copilului de parte bărbătească la Dumnezeu și la Scaunul Lui de Domnie ca și cum ar cuprinde în sine RĂPIREA BISERICII. Motivul pentru care faptul acesta e introdus aici, depinde de acest adevăr că Hristos și Biserica SUNT UNA ȘI AU UN DESTIN COMUN.

Deoarece El S-a urcat la cer, Biserica, de asemeni, trebuie să fie răpită acolo!