Fiul Risipitor

FIUL RISIPITOR

Cu ochii tulburi, părul năclăit şi mare, de parcă nu-l tunsese de ani de zile, într-o pereche de blugi, cărora nu le mai distingeai culoarea originală din cauza jegului de pe ei şi într-un tricou care arăta mai mult a zdreanţă decât a haină, pe care, era imprimat chipul unei stele a muzicii rock, ce te străpungea cu o privire bolnavă şi sălbatică. Bălăbănindu-şi corpul slab şi uşor gârbovit, facu o mişcare stângace şi păşi pe scările troilebusului nr.18. Ca de obicei, se retrase în spate şi agățându-se cu mâinile de bară, îşi fixă privirea undeva, în neant. Cu toate că mijlocul de transport era arhiplin, fenomen obişnuit în acest oraş și mai ales pe respectivul traseu, mirosul greoi ce-l emana şi aspectul fizic i-a făcut pe călători să facă un cerc în jurul lui, cu o rază de vre-o 70 cm. După el mai urcară câţiva calători iar printre ei şi doi studenţi de la Facultatea de Drept care se pare că îşi cunoşteau bine drepturile, nu şi obligaţiile. Aceştia au bruscat-o pe o bătrânică care abia mai ţinea în mâini două sacoşe pline cu verdeţuri şi asta, ca să ajungă la scaunele care tocmai se eliberaseră. Bătrânica îşi făcu cruce şi bombănind ceva doar pentru ea se resemnă, făcându-şi loc lângă o domnişoară cochetă, care strâmbă discret din nas căutându-şi batista parfumată în gentuţa de pe umăr. O deranja mirosul. Mă rog, uitase că doi ani în urmă pe când era elevă într-un sat din provincie, mulgea vaca, se ducea cu mama ei la prăşit, da de mâncare la păsări şi mai făcea şi alte treburi legate de gospodăria plină de mirosuri mioritice.

  Dar să ne întoarcem la tânărul nostru. Ochii săi, sticloşi, erau pierduţi undeva în trecut, împreună  cu gândurile...Îi veni în cap o discuţie de demult:

 „Tată, mai ţii minte ce mi-ai spus  atunci când am intrat la şcoală, atunci, chiar în prima zi?”

„A fost demult fiule, au trecut ani...şi eu am avut atâtea griji pe cap... Mai mult decât atât, tu ai fost primul dar au  urmat ceilalţi, pe care i-am condus pe rând în clasa  I. Nu mai ţin minte...?  Dar, oare ce ţi-am spus de ai reţinut atât de bine?”

„Mi-ai spus să învăţ bine, să fiu stăruitor şi să nu te fac de ruşine prin purtarea mea şi mi-ai mai spus că matale, după ce ai terminat şcoala, ai vrut să te duci la facultate dar nu ai avut posibilitate, cu toate că ai fost elev bun. Ziceai că aşa au fost timpurile. Tată, ştii, gândul acesta m-a urmărit toţi aceşti ani şi mi-a fost frică că nu voi avea nici eu posibilitatea asta. Uite că am terminat şcoala şi vreau să-mi continui studiile la Universitate, dar nu la oricare, ci vreau să mă duc la una prestigioasă şi cu renume. Mi-ar place, de exemplu, Universitatea de Stat. M-am interesat şi am aflat că sunt facultăţi bune, profesori bine pregătiţi și este plasată chiar în inima capitalei!”

„Dar...fiule, eu mă gândeam să mergi undeva pe aici, pe aproape...Sunt cam mulţi km. până la Chişinău iar viaţa acum este scumpă. Poate rămâi pe aproape, vei avea de mâncare, vei putea veni mai des pe acasă şi te voi putea vizita şi eu mai des. Tu ştii că nu ne permitem să cheltuim prea mulţi bani... Poate te mai gândeşti...?”

„Ştii ceva tată, să-ţi spun ceva, eu m-am cam săturat de voi, de casa asta şi de oamenii aceştia învechiţi la minte. Mâncare zici ? Parcă în lumea asta nu este de mâncare? M-am cam săturat de brânză, cartofi şi ceapă. Aş putea foarte bine să mănânc salam, pizza... şi câte am mai văzut eu pe la televizor... Dar cel mai mult vreau să am libertate, să fac ce vreau, să mă duc atunci când vreau şi unde vreau, că mâine-poimâine trece tinereţea şi nu înţeleg nimic din ea!”

Apoi continuă în gândul său: „A trecut de atunci un an. Un an de rai şi iad. Tata, cum mă iubea foarte mult, a închiriat un apartament cu o cameră în sectorul Botanica, chiar în blocurile de la porţile Chişinăului. Aveam toate comodităţile, nu îmi  rămânea decât să învăţ. Era bine la început dar până să le întâlnesc pe Oxana, Maricica, Lenuţa şi pe celelalte fete.  Dacă nu ar fi fost prietenii pe care mi i-am făcut... Colegii de facultate, apoi Mihai şi Petrică... Anatol cu prafurile lui, Ghiţă şi Alexandru cu gaşca lor de la la Botanica Veche... Parcă văd cum m-am împrietenit cu Marcel pe un hol de la Universitate. M-a luat cu el la discoteca „Z”, apoi pe la căminele de la ASEM şi Medicină... Și toate au început chiar din prima săptămână de facultate. Apoi, primul pliculeţ cu droguri pe care mi l-a dat cineva gratis, doar să încerc, primul fum de ţigară... prima beţie până în zori...

Mi-aduc aminte că mi-a părut rău de mâncarea care mi s-a stricat din cauză că am uitat să o pun în frgider, mâncare pregătită cu dragoste de mama și pe care mi-a adus-o tata. Ţin bine minte, era începutul lui octombrie. Ca prin minune tata m-a găsit acasă, chiar m-a lăudat că sunt exemplar, că este curat în apartament şi că îşi vede visul împlinindu-se mai repede decât se aştepta. Ce noroc am avut! Dar...de atunci nu l-am mai văzut...    Cine ştie de câte ori m-o fi căutat..? Cum  s-o fi descurcat cu proprietarul apartamentului, cu chiria şi întreţinerea?  Eu am lăsat atâtea datorii şi pe deasupra l-am mai lăsat pe şmecherul de Vasile să stea în apartament şi asta doar pentru câteva prize de heroină. Poate au crezut că m-am dus din ţară sau... cine ştie, poate mă cred deja mort?  Dacă aş avea eu acum bucata de slănină afumată pe care mi-a pus-o mama în geantă atunci când am plecat de acasă...pantofii şi costumul care mi le-audăruit ai mei atunci când am fost admis la facultate... Dar de facultate...aproape că uitasem, sunt curios ce se mai întâmplă pe acolo...? Dar nu pot să mă duc în halul ăsta, acolo toţi vin îmbrăcaţi bine cu haine trimise de prin Italia, Spania sau Germania şi încă, de firmă. Cum arăt acum, nu mă mai recunoaşte nimeni. Şi ăştia se uită la mine de parcă mi s-a dat într-o parte nodul de la cravată...”

Cu un oftat prelung şi zgomotos troilebusul opri în staţie şi băiatul, trezit din meditaţie, se îndreptă spre uşa deschisă. Ca la comandă se făcu un culoar printre oameni de parcă cobora chiar preşedintele ţării. Tânărul coborî.

Nu departe de staţie, lângă un gard stătea un bărbat. Se vedea pe el că este obosit şi foarte trist. Era nebărbierit şi stătea cu ochii încordaţi de parcă căuta pe cineva. De odată, parcă o mână nevăzută îl propulsă în plină stradă. Îşi făcu vânt, şi cu mişcări prea rapide pentru vârsta lui, se repezi să traverseze strada. Maşinile frânară, una era cât pe ce să-l lovească. Şoferii au început să claxoneze iar câţiva au început să-l înjure. Trecătorii de pe trotuar se opriră stupefiaţi de ceea ce vedeau. Dar el, nu vedea şi nici nu auzea nimic, alerga de parcă de asta depindea acum viaţa sa...

Cu capul în jos, bălăbănindu-se, păşea tânărul spre nu ştiu unde...                              „Mă voi duce la el! Îi voi spune că l-am minţit. Voi plânge, îmi voi cere iertare, îi voi săruta chiar şi picioarele, voi face orice-mi va cere, poate... cine ştie...mă va primi?  Mă poate urî şi să mă considere un blestemat dar oricum voi merge. Pe jos mă voi duce!”

Cu salturi mari, mâinile întinse şi plângând în hohote bătrânul alerga. Încercă să strige ceva dar se înecă în propria respiraţie...se împiedică de ceva dar nu se opri şi după o sforţare aproape inumană, îl ajunse şi îl cuprinse strâs la piept, îngropându-şi faţa în părul murdar şi încâlcit...

Dar ce-i asta? Tânărul simţi nişte mâini care l-au strâns cu putere. Tresări şi în  fracţiuni de secundă, i se derulară prin faţa ochilor scenele de bătaie. Cea de la secţia de poliţie nr. 7, apoi gardienii din Parcul Trandafirilor, bătaia de la Malina Mică unde aproape că era să moară. Dar aici, parcă era altceva la mijloc... Avea o altă senzaţie. Simţi o faţă caldă şi udată de lacrimi lipindui-se de ceafă. Un plâns înfundat cu sughițuri... Se întorse ca o săgeată. Văzu ochii care îi erau atât de cunoscuţi!

Picioarele i se înmuiară...şi îşi pierdu cunoştinţa.

Miros de curat, un pat moale, o mână caldă îi mângâia fruntea în timp ce cealaltă se juca prin părul acum îngrijit. Începu să audă... Cineva, cu o voce blândă citea o povestire din Biblia demult uitată de el: „Un om avea doi fii, cel mai tânăr  din ei a zis tatălui său: „Tată dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a împărţit averea... Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: „Tată am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” Dar tatăl a zis...: „Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut şi a fost găsit... ”(Luca 15:32).

                                                                                                             Alexei Creţu