Când cuceritorul e cucerit ....de Domnul

„Ascultaţi – învăţa Nazarineanul mulţimile –„Eu sunt pâinea vieţii”, „Eu sunt apa vieţii”, „Eu sunt lumina vieţii”; „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Care filozof vorbeşte aşa? Apoi, cand învăţatul argumentează cu vorbe, Hristos argumentează cu minunile!

Spun iarăşi alţii că Hristos ar fi un revoluţionar politic. Eu nu cred! Dacă-i vorba să-L privim pe Hristos sub raport politic El nu apare ca cel mai stralucitor, ca cel mai viteaz, ca cel mai desăvârşit împărat al lumii! Alexandru cel Mare, Cezar, Carol cel Mare şi eu (Napoleon Bonaparte) am întemeiat împărăţii întinse şi puternice. Dar pe ce s-a întemeiat toată clădirea noastră genială? Pe forță! (... ) Iar Hristos? El este Figura luminată care Şi-a întemeiat împărăţia pe dragoste. Pe când soldaţii pier scrâşnind din dinţi, ostaşii lui Hristos se sting cu zâmbetul pe buze în lupta pentru biruinţă. Şi cât de neegale le sunt armele... ! Intâlnim pe de o parte coalitia tuturor suveranilor din lume, cu armatele lor nesfârșite şi contracte cu peceţi multe! Iar de cealaltă parte nu armată, ci câţiva oameni. Ei n-au alianțe şi nu au arme. Dar credinţa comună în Taina Crucii Mântuirii, aceasta este arma care biruieşte forţele duşmanilor.

Şi împărăţia mea s-a prăbuşit. Eu mor şi trupul meu se coboară în sânul pământului şi va ajunge pradă viermilor. Împărăţia lui Hristos însă va creşte şi va înflori mereu. Numele lui Hristos îl vor pomeni muritorii şi-l vor slăvi cu tot mai multă dragoste şi stăpânirea Lui va cuprinde odată toată faţa pământului.”

Aceste cuvinte sau, măcar, aceste gânduri, ca idei, ar fi fost scrise de împăratul Napoleon I în jurnalul său din insula Sfânta Elena, cu puțin înainte de moartea sa. Am citit despre el că ar fi murit cu Biblia pe piept. Mare e Harul lui Dumnezeu!

După alții, ar fi consemnat astfel aceste gânduri: „Acest Iisus, fără armată, doar cu o mână de discipoli, a cucerit împărății mai întinse decât imperiul roman; fără studii sau diplome rabinice, i-a învățat pe ucenici mai mult decât orice universitate, iar urmașii lor creștini au fondat școli teologice, au scris milioane de volume despre El (și despre viața cea nouă); fără bani, a hrănit mulțimi de zeci de mii de oameni, iar învățăceii Lui au întreținut milioane de văduve și orfani... . . De aceea, nu putea fi un simplu Om."

Aleluia! Slavă Ție, Doamne Isus Cristos, căci Te-ai descoperit acestui suflet când era în mizerie și bolnav, căci Tu, deși ești înălțat și de o mare tărie, nu disprețuiești pe nimeni, ci pe cei cu duhul zdrobit Îi mântuiești!

Napoleon B(u)onaparte era originar din Corsica franceză, dintr-o familie cu 11 copii. Mama sa, pe care a iubit-o și a respectat-o enorm, era foarte frumoasă, supranumită „mica minune de la Ajaccio”... . căci era scundă. De la ea, Napoleon a moștenit statura („Înălțimea” Sa măsura maxim 165 cm), dar și cultul pentru mamele „eroine”, născătoare de mulți copii. Se zice că ar fi fost intervievat astfel de o feministă a epocii lui: „Maiestate, pe care femeie ați iubi-o mai mult? „Pe a mea!”ar fi replicat el. „-Dar pe care o respectați cel mai mult?”. „Pe mama mea!”, a fost răspunsul împăratului. Neobosita feministă a insistat: „Dar pe care ați stima-o cel mai mult?”„Pe mama care naște și crește cei mai mulți copii!” a venit răspunsul uimitor al lui Napolon.

Viața sa a fost petrecută în cea mai mare parte în deșertăciune, căci -absolvent al Academiei Militare Saint-Cyr- a ajuns general în timpul revoluției franceze(1789-1794)... dar a fost poreclit toată viața de simpatizanți „micul caporal”. A fost căsătorit inițial cu văduva Josephine de Beauharnais, mult mai în vârstă decât el (având doi copii cu primul soț), pe care a iubit-o sincer și a încoronat-o cu mâinile lui împărăteasă a Franței în anul 1804... . apoi a divorțat de ea. Căci acest împărat self-made, personalitate contradictorie și controversată, a introdus divorțul civil în legislația franceză. Apoi s-a însurat cu austriaca Maria-Luiza, ce i-a născut un fiu, decedat la 21 de ani, prin ftizie. Acest fiu iubit, „Regele Romei”-din leagăn, nu a împărățit deloc, dar a fost considerat de către istoricii francezi bonapartiști ca... . Napoleon al II-lea. Dar, să revenim la tată.

Aflat în culmea gloriei, învingător al Imperiului Habsurgic, al Prusiei (și stăpân al Italiei, Țărilor de Jos) și parțial cuceritor al Spaniei, a avut ambiția unei împărății ca a lui Carol Cel Mare (Charlemagne): acesta era visul său teluric.

Dar, a fost învins în bătălia navală de la Trafalgar de către amiralul englez Nelson și apoi a irosit viețile a circa 250000 de soldați francezi în dezastruoasa campanie din Rusia, în 1812. Înfrângerea sa finală, de către o coaliție de regate europene, a fost în epica bătălie de la Waterloo, despre care cei mai mulți au auzit. Apoi a fost deportat în insula Sfânta Elena. Acolo a și murit, după ce fusese inițial, exilat în ostrovul Elba, de unde evadase pentru celebrele „cele 100 de zile”(de împărat la a doua domnie).

Ce trebuie să reținem este faptul că acest conducător victorios în prima parte a vieții, considerat Anticrist de către germani și englezi, supranumit și „Căpcăunul” (după ce impusese blocada continentală cu scopul ruinării UK), a fost, în final, cucerit de Domnul Isus Cristos. Căci numai așa putea fi biruit de către Duhul Sfânt, după dezbrăcare de gloria sa lumească.

Fără armate, fără arme, a fost cucerit, doar cu Sabia Duhului, care este Cuvântul Său.

Prin Harul Domnului, să ajungem toți în Raiul Său și, poate, îl vom întâlni și pe fratele Napoleon. Căci a fost transformat prin Duhul Domnului, dintr-un păgân Cezar, într-un Charlemagne creștin, doar după ce a devenit prizonier pe insula Sfânta Elena... . . Căci robii oamenilor pot deveni, prin credință, sloboziți ai Domnului. Iar Domnul Isus Cristos, inspiratorul profeților, prin Isaia declară, apoi îl citează:

"„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război, izbăvirea;" ( Isaia 61:1)