"Voia lui Dumnezeu"

Categorie: Editoriale crestine

”Căci M-am pogorât din cer, ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.”
Ioan 6: 38

Cu sute de ani înainte de nașterea Domnului Isus, Duhul Sfânt a rostit prin gura psalmistului cuvintele: ”…vreau să fac voia Ta, Dumnezeule !”. Acest cuvânt constituie cheia care ne dezvăluie viața Domnului pe pământ. În atelierul de dulgherie din Nazaret, pe malurile Iordanului cu Ioan Botezătorul, în pustie amenințat de Diavolul, în contactul cu mulțimea, în patimile și moartea Sa, care a fost forța ce L-a susținut, călăuzit și întărit ? Era tocmai voința Tatălui care trebuia adusă la îndeplinire în El și prin El.

Domnul Isus, în repetate rânduri, a spus: ”Nu voia Mea, ci voia Tatălui Meu”. A spus-o pentru ca noi să înțelegem că El a trebuit să se lepede în realitate de voința Sa. În grădina Ghetsimani, această renunțare la voia Sa personală și-a atins punctul culminant. Ce s-a petrecut acolo constituie expresia desăvârșită a ceea ce a făcut Mântuitorul cu întreaga Lui viață ca să fie plăcut lui Dumnezeu.

Păcatul nostru nu constă în aceea că omul are o voință a sa personală, care se deosebește de voința Creatorului său, ci marea noastră vinovăție stă în faptul că omul se agață de voința sa proprie, chiar și atunci când aceasta este potrivnică voinței Creatorului.

Ca om, Domnul Isus a avut și El o voință omenească. A cunoscut dorințele firești ale omului, bineînțeles, nu pe cele păcătoase, care sunt proprii firii omenești. Ca om, El avea nevoie să cunoască mai dinainte voia Tatălui Său, trebuia să aștepte, să fie învățat de către Tatăl pentru a-I cunoaște voia. Dar odată ce această voie a fost cunoscută, El era gata să renunțe la voința Sa proprie, omenească, ca să înfăptuiască voia Tatălui.

Această viață de totală ascultare, pe care a împlinit-o Domnul Isus, nu numai că ne este posibilă nouă, dar ne este și împărtășită prin Duhul Sfânt. Prin moartea Sa, Hristos Domnul a ispășit voința noastră personală și neascultarea noastră, le-a biruit tocmai prin ascultarea Sa desăvârșită. Prin aceasta, Domnul Isus nu a șters numai vinovăția voinței noastre personale înaintea lui Dumnezeu, dar a și frânt puterea ei în noi. Prin învierea Lui, a luat ființă o viață nouă în care a fost biruită voința personală, și omul credincios, care cunoaște puterea morții și învierii Domnului Isus, posedă acum puterea să se consacre pe deplin voii lui Dumnezeu. Chemarea în ucenicia Domnului Isus nu înseamnă nimic mai puțin decât să accepte cuvintele Învățătorului și să le împlinească într-un jurământ sfânt și solemn: ”Nu caut voia Mea, ci voia Tatălui”.

Pentru a ajunge aici, trebuie să avem atitudinea pe care a avut-o și Domnul Isus. Voia lui Dumnezeu trebuie să fie în toate scopul vieții noastre. Dorința noastră să fie numai ca voința Domnului să se împlinească în noi. Să ne predăm cu totul lui Dumnezeu, cât mai des și cu toată hotărârea, declarându-I că așa cum a făcut Domnul Hristos, tot așa este și pentru noi o hotărâre definitivă, de a trebui să împlinim voia Sa.

Acest fel de predare ne va învăța să primim orice fel de poruncă, și orice fel de curs al vieții cu toată bucuria, ca făcând parte din voia lui Dumnezeu, pentru a cărei împlinire noi ne-am și predat. Aceasta predare ne va da curajul necesar să așteptăm călăuzirea sigură a lui Dumnezeu. Predarea aceasta va adânci în noi conștiința neputinței noastre, dar ne va duce și mai adânc în împărtășirea și asemănarea noastră cu Fiul lui Dumnezeu, ne va face părtași la toată fericirea, pe care Domnul Isus a pregătit-o pentru noi.

Pastor Ioan Cocîrțeu

sursa: https://biserica2.ro/