Vulnerabilitatea care nu trebuie uitată

    Oamenii care nu ar da niciodată un pumn altcuiva au, de obicei, o puternică prejudecată – consideră că ar recunoaște imediat individul periculos, inteligenţa criminală, mincinosul fără scrupule, infractorul, dictatorul, torţionarul, călăul, etc.

    Cădem adesea în capcana de a crede că orice deviaţie sau aberaţie comportamentală lasă urme vizibile și, în aceste condiţii, ironic, disimularea practicată de indivizii a căror morală e suprimată de instincte demonice devine mai eficientă tocmai prin autolimitarea percepţiei noastre. În același timp, cei care au cel puţin câteva graniţe morale autoimpuse tind să creadă că există limite de netrecut și pentru ceilalţi. De aceea, de obicei, doar retrospectiv înţelegem pe deplin acţiunile celor dispuși să nu se dea înapoi de la nimic pentru a-și atinge scopurile.

    Apoi, în condiţiile în care majoritatea panicoșilor devin conspiraţioniști sau se lasă pradă unei lipse de profunzime a analizei, tentaţia este să căutăm echilibrul evitând cu orice preţ să ne imaginăm apocalipse, ca nu cumva să dăm senzaţia că demonizăm gratuit oameni, că ne hazardăm, că dramatizăm sau exagerăm – pentru că toate acestea ar fi motive suficiente ca să nu fim luaţi în seamă. Și, pentru că am observat că, de regulă, temerile sunt nejustificate și pentru că, în același timp, avem nevoie să credem în ordine și echilibru, pentru că, de asemenea, e obositor să stăm mereu în alertă, ne liniștim și, paradoxal, ne vulnerabilizăm. Această vulnerabilitate este una intrinsecă, la fel cum era Sabatul pentru sistemul militar al vechiului Israel. Evreii erau adesea atacaţi în Sabat pentru că aceea era ziua lor de odihnă.

    În concluzie, fiindcă oamenii au nu doar înclinaţia, ci și nevoia să creadă în aceia care le promit că le va fi mai bine, și fiindcă suntem în continuare puși să alegem răul mai mic, rămânem vulnerabili și puternic exploatabili. De aceea probabil cea mai importantă lecţie a anului 2016 este că formatorii de opinie trebuie să redevină interesaţi de ceea ce cred toţi oamenii dintr-o societate și să înceapă de acolo, cu respect și tact, demersul lor onest și înţelept de reprezentare și susţinere a adevărului.

    Ar mai fi de precizat un lucru. O analiză Smithsonian arată cum jurnaliștii interbelici, preocupaţi să critice comunismul, pe care l-au recunoscut ușor ca fiind un pericol pentru capitalismul occidental, nu au fost capabili să întrezărească la timp și să sublinieze pericolul fascismului și al nazismului. Presa de astăzi, preocupată pe bună dreptate de pericolele populismului, trebuie să evite să producă o situaţie echivalentă, deși inversă, celei din perioada interbelică, adică, de frica naţionalismului populist, să reprezinte necritic liberalismul corect politic.