Scrisoarea a VIII-a

Am citit chiar astăzi în cartea înţeleptului Solomon cuvintele: "Inima îşi cunoaşte necazurile, şi nici un străin nu se poate amesteca în bucuria ei" (Proverbe 14:10). O să fii poate surprins că-mi încep astfel răspunsul cu care-ţi sunt dator, dar să ştii că zile în şir am fost răvăşit de necazuri, aşa încât tot lăuntrul mi-a fost ca un pământ secetos pârjolit şi sterp.
M-am închis în mine însumi, cercetându-mi cu grijă toate ungherele fiinţei, scrutând toate zările pustiului meu sufletesc, fără să găsesc ceva care să motiveze aceste stări sufleteşti, aşa că m-am decis să aştept îndurarea Domnului, potrivit cu vorba profetului: "Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului" (Plângerile lui Ieremia 3:26). Şi ajutorul nu a întârziat să vină, Domnul arătându-mi că ieşirea din impasul în care mă găseam era aproape de mine, chiar la îndemâna mea, precum odinioară izvorul în pustie lângă egipteanca Agar cea arsă de sete.

Nu vreau să lungesc vorba, ci voi adăuga doar că scrisoarea ta mi-a adus un spor de bucurie, aşa că de acum "nici un străin nu se poate amesteca în bucuria" inimii mele pentru a mi-o împuţina sau tulbura. Şi ca să fiu şi mai sigur, mi-am luat toate uneltele şi cărţile potrivite şi m-am retras în prisaca mea ca să-ţi pot scrie în tihnă. Învăluit în răcorile şi pacea pădurii, îngânat doar de cântecul cucilor şi gâlgâitul izvorului ce-şi mâna apele printre sălcii, m-am rugat, am răsfoit Biblia, am chemat în amintiri anii când eram împreună, am plâns gândindu-mă cum s-au călătorit toate...

Mă îndoiesc că pe meleagurile acelea unde te-ai înstrăinat de-o bună bucată de vreme, văzduhurile sunt atât de limpezi precum cel de aici pe care albinele mele ce se pripesc la urdinişuri îl străpung precum nişte scântei de aur şi nici fluturii n-au aripile smălţuite cu atâtea culori precum cei care se zbenguie aici în iarbă, sărutând pe furiş florile. Altfel e aici freamătul pădurilor răscolite de vânturi şi cântecul greierilor adus pe apele albastre ale înserărilor, dar şi Cuvântul lui Dumnezeu, chiar citit în aceasta ambianţă, are o dulceaţă oarecum aparte.


Dar hai să las la o parte efuziunile mele sufleteşti şi să mă supun mai degrabă rugăminţii tale de a-mi exprima părerea în legătura cu primele cinci versete din capitolul 6 al cărţii "Proverbele lui Solomon". Nu mă dau înapoi mai ales că sunt convins că ceea ce-ţi voi spune te va ajuta să faci şi mai mult din Scriptura Sfântă dreptarul moral pentru viaţa ta, garantându-ţi-se astfel pacea şi îndurarea lui Dumnezeu (Galateni 6:16). De aceea îţi propun să socotim printre cele mai mari promisiuni pentru viaţa aceasta, aceea care am găsit-o în oferta Înţelepciunii: "...dar cel ce mă ascultă va locui fără grijă ,va trăi liniştit fără să se teamă de vreun rău" (Proverbe 1:33). Această exprimare nu sugerează nici pe departe că ar fi vorba despre o viaţă înmormântată, o viaţă ascunsă, o viaţă de toropeală, aşa cum trăiesc mulţi oameni, ci de o viaţă cu adevărat tihnită, o tihnă pe care o dă Dumnezeu şi tot El o şi păstrează.


N-am aici în vedere, dragă frate, retragerea noastră din lume, ca şi cum aş crede că undeva ar putea fi un loc în care să nu ne ajungă grijile care-i chinuiesc pe oameni sau frica şi angoasele acestui veac, care există fie în afara noastră, fie adesea înlăuntrul nostru, ci mai degrabă "umbra Celui Atotputernic" la care se odihneşte cel neprihănit. Te îndemn însă să nu te laşi furat de măreţia acestei promisiuni aşa încât să uiţi că la împlinirea ei se ajunge numai cu condiţia ascultării. Întru-un fel sau altul, orice făptură umană suspină după o stare înaltă, ca aceea promisă în textul mai sus citat, dar nu toţi sunt dispuşi să aleagă calea oferită pentru a ajunge la ea, adică supunerea faţă de voinţa divină, clar exprimată în Scriptură. Nu ştiu dacă-ţi convine, dar afirm aici că aşa stând lucrurile, într-un anumit fel şi tu eşti artizanul şi păstrătorul propriei tale fericiri, dacă îţi propui ferm să asculţi şi să rămâi în această ascultare în toate privinţele.


Mi-ai scris că prietenul nostru N.B. vecinul tău, s-a pus chezaş cu toate bunurile lui pentru un împrumut semnificativ pe care l-a făcut domnul D. şi că acestuia din urmă prăbuşindu-i-se afacerile, N.B. a rămas pe drumuri. Noroc că nu are copii, dar asta nu-l face mai puţin nefericit. Cu tot respectul pentru vecinul tău, dar a greşit crezându-l pe acel prieten, fără ca mai întâi să-l fi pus la încercare, adică potrivit textului nostru, înainte de a-l fi socotit un prieten vrednic de un asemenea gest, să-l fi socotit un "vânător" sau un "păsărar".


Putem să spunem că aici avem un principiu de care trebuie să ţină cont toţi acei care într-un anume moment ar dori să se pună chezaşi. Situaţia pe care mi-ai descris-o mai sus este o tristă exemplificare a secţiunii de text cuprinsă în Proverbele lui Solomon 6:1-5, secţiune asupra căreia te îndemn să reflectezi: "Fiule, dacă te-ai pus chezaş pentru aproapele tău?fă totuşi lucrul acesta, fiule: dezleagă-te..." (Proverbe 6:1-3) şi celelalte cuvinte care urmează în text, dar în mod deosebit cuvintele "...căci ai căzut în mâna aproapelui tău! (v.3) şi mai departe "...Scapă din mâna lui cum scapă căprioara din mâna vânătorului, şi ca pasărea din mâna păsărarului..." (v.5).


Cred că puţine lucruri tulbură viaţa omului într-o măsură aşa de mare ca acceptarea pripită de a se pune cu grabă garant cu viaţa sau cu bunurile lui pentru cauza aproapelui. Cine nu ştie că lucrurile vieţii acesteia sunt nesigure şi nestatornice, iar oamenii sunt atât de schimbători?


Dovadă este faptul că adesea când cineva a acceptat fără o matură chibzuinţă acest rol de garant sau "chezaş" cum spune textul, să descopere îndată după aceea (unii descoperă mai târziu şi aceasta este şi mai rău), că s-a vândut rob la doi stăpâni tot atât de lipsiţi de milă precum este vânătorul faţă de căprioara ce a ţâşnit în bătaia armei, sau păsărarul faţă de pasărea care se zbate în laţul anume întins acolo. Cel dintâi, adică aproapele, a devenit acum stăpân, de fapt, potrivit cu metafora din textul biblic, un "vânător" sau un "păsărar"; cu alte cuvinte, unul care a dorit să iasă din impas făcând din cauza lui o capcană pentru cel ce cu bunăvoinţă i-a întins o mână de ajutor. Pentru ca la ceasul socotelilor să-l mai poată vinde o dată, evident spre sacrificare, unui stăpân şi mai nemilos, care nici măcar nu-l cunoaşte.. Dacă cel dintâi, adică aproapele, l-a tratat cu dispreţul unui necunoscut, cum se va purta cu el cel ce cu adevărat nu-l cunoaşte?

Şi dacă cel dintâi este un "vânător" şi un "păsărar", cum va fi cel de-al doilea în mâna căruia a fost azvârlit? Se vede că pentru cruzimea acestuia din urmă, Scriptura nu are calificative. Şi cum în primejdie nu e timp de prea multe sfaturi, textul inspirat spune că şansele de a se salva sunt mai mari dacă încearcă să rezolve problema cât mai repede cu cel pentru care s-a pus chezaş, având în vedere consecinţele posibile zugrăvite atât de dramatic:
- ai căzut în mâna aproapelui tău;
- eşti o căprioară în mâna vânătorului;
- eşti o pasăre în mâna păsărarului.


Altfel, dintr-un posibil salvator vrednic de admiraţie, a devenit o victimă vrednică de compătimire. Crezi că această rimă "chezaş � păgubaş" este la voia întâmplării? Iată de ce te îndemn, în această privinţă, fii foarte atent, mai ales că trăim într-un timp când toată lumea cumpără pe credite cu garanţie. Şi cum întotdeauna un rău mic aduce cu sine unul mai mare, ca să scăpăm de cel din urmă, trebuie să ne salvăm de cel dintâi, adică, dacă am căzut într-o astfel de capcană, textul biblic ne asigură că nici o rugăminte şi nici un gest de cerere stăruitoare faţă de aproapele nu sunt prea umilitoare pentru a ne salva: "Nu da somn ochilor tăi, nici aţipire pleoapelor tale! De aceea du-te, aruncă-te cu faţa la pământ, şi stăruieşte de el" (Proverbe 6:3-4). Cu toate acestea, vreau să-ţi spun că Scriptura nu interzice totuşi chezăşia ca o modalitate de a veni în ajutor aproapelui, dar ne atrage atenţia să tratăm această problemă cu maximum de responsabilitate, ţinând cont de urmările care pot fi grave: "Cui se pune chezaş pentru altul, îi merge rău, dar cine se teme să se pună chezaş este liniştit" (Proverbe 11:15). "Omul fără minte dă chezăşie, se pune chezaş pentru aproapele său" (Proverbe 17:18). "Ia-i haina, căci s-a pus chezaş pentru altul; şi ţine-l zălog pentru alţii" (Proverbe 20:16).

Aşa cum am spus mai sus, Scriptura nu ne interzice să ne punem chezaşi în anumite situaţii şi pentru anumite persoane, dar numai după o matură cumpănire, din care cel puţin să se vadă limpede, căci, chiar dacă am pierde măreţia cauzei pentru care am ales această misiune, este nu numai mai presus de orice pagubă, dar chiar şi o pagubă posibilă să-i adauge mai degrabă un plus de nobleţe.


Ceea ce-ţi scriu se confirmă în Sfânta Scriptură, dacă o vei cerceta cu atenţie. Vezi felul în care Simion se decide să se pună chezaş pentru a întări mărturia privitoare la familia lor, mărturie făcută în faţa fratelui lor, Iosif, în Egipt (Genesa 42). Studiază de asemenea epistola scrisă de sfântul Pavel lui Filimon din Colose, în care bătrânul apostol nu ezită să se pună mijlocitor şi garant pentru Onisim, robul lui Filimon şi care a fost câştigat pentru Hristos în închisoare (Filimon 1). Dar exemplul suveran în această privinţă, la care trebuie să avem în toată vremea privirile pironite, este şi rămâne Domnul nostru Isus Hristos (Evrei 7:22, 25).


Ascultând deci de glasul Înţelepciunii în această privinţă, aşa cum ţi-am scris mai sus, vei putea avea o viaţă liniştită, fără teamă şi fără ameninţarea răului şi nu cred că este o mai mare binecuvântare decât să duci o astfel de viaţă. Va fi un permanent "susur blând şi subţire" în care vei putea auzi desluşit glasul Domnului. Şi nu numai atât, dar "O inimă liniştită este viaţa trupului..." (Proverbe 14:30). Şi, la urma urmei, ce ţi-aş putea dori mai mult?

Plecăciune!
Zaharia Bica