Sapte soldati mor cantand...

Datoria mea era să păzesc prizonierii. Şapte dintre ei urmau să fie executaţi luni, în zori. Oamenii mei, la posturile lor, cu armele în mână, îşi îndeplineau cu conştiinciozitate slujba. Mândri de succesul obţinut, îi batjocoreau pe prizonieri. Atmosfera era încărcată de ură. Prizonierii înjurau, bătând cu pumnii însângeraţi în pereţi, alţii îşi chemau în zadar soţiile şi copiii, aflaţi prea departe ca să îi audă. În zori vor muri cu toţii.

Atunci s-a întâmplat ceva. Unul din condamnaţii la moarte începu să cânte. „E nebun", gândiră cu toţi. Dar am observat că acest om, Koskinen, nu urla şi nu înjura, ci stătea liniştit pe bancă. Nimeni nu i-a spus nimic; fiecare îşi ducea povara în felul lui. Koskinen cânta:

În braţele lui Isus sunt ocrotit,
La pieptul Lui mă liniştesc,
Iubirea Lui m-a copleşit,
În El, sufletu-mi odihnesc.

A repetat de câteva ori această strofă şi când s-a oprit s-a făcut linişte câteva momente, până când unul, cu o privire sălbatică, interveni: „Ai înnebunit? De unde le scoţi? Doar nu vrei să ne converteşti?"

Koskinen privi la el şi apoi, cu lacrimi în ochi, le spuse: „Vreţi să mă ascultaţi câteva minute? Mă întrebaţi de unde ştiu cântecul acesta. L-am auzit acum trei săptămâni. Şi mama mea obişnuia să cânte despre Isus şi să se roage Lui." Se opri puţin, apoi se ridică în picioare ca un soldat, privi drept în faţă şi continuă: „Cine îşi ascunde convingerile este un laş. Dumnezeul în care a crezut mama mea este acum şi Dumnezeul meu. Nu ştiu să vă spun cum s-a întâmplat. Noaptea trecută, stând treaz, am văzut în faţa mea, deodată, chipul mamei mele şi mi-am adus aminte de cântecul pe care l-aţi auzit. Simţeam că trebuie să-L caut pe Mântuitorul şi să mă ascund în El. Apoi m-am rugat Domnului Isus, la fel ca tâlharul de pe cruce (Evanghelia după Luca 23:39-43) rugându-L să mă ierte şi să-mi curăţească sufletul păcătos, ca să pot fi pregătit pentru întâlnirea cu El, care va avea loc în curând. A fost o noapte ciudată. Au fost momente când mi se părea că totul strălucea în jurul meu. Am început să-mi amintesc versete din Biblie şi cântece pe care le ştiam în copilărie, în gândul meu începeau să se lege adevărurile despre Mântuitorul, despre sângele Lui care ne spală de păcate, despre locul pe care El ne-a promis că-l pregăteşte pentru noi în cer. L-am acceptat în inima mea şi l-am mulţumit. De atunci acest cântec îmi răsună mereu în minte. Este răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea mea şi nu mai puteam să tac; trebuia să cânt! Peste câteva ore voi fi cu Domnul, salvat prin har!"

Faţa lui Koskinen strălucea, camarazii lui au rămas tăcuţi. El însuşi parcă era schimbat. Santinelele mele ascultau şi ele ce spunea. „Ai dreptate, Koskinen", spuse apoi unul din prizonieri, „dar pentru mine nu cred că mai este îndurare. Mâinile acestea au vărsat sânge, am fost un răzvrătit Împotriva iui Dumnezeu şi am călcat în picioare tot ce era sfânt. Acum îmi dau seama că există iad şi că acela e locul potrivit pentru mine!" Spunând acestea, se prăbuşi cu disperare la pământ. „Koskinen, roagă-te pentru mine" spuse el, „mâine voi muri şi sufletul meu va ajunge pe mâna diavolului." Cei doi soldaţi au îngenunchiat şi s-au rugat. N-a fost o rugăciune lungă, dar a ajuns până în cer. Noi, care am auzit-o, ne-am înmuiat. Răutatea şi ura noastră s-au topit în lumina cerului; pentru că, aici, doi oameni care urmau să moară în curând căutau împăcarea cu Dumnezeu. Uşa spre domeniul invizibilului era acum întredeschisă în faţa noastră şi noi încercam să privim prin ea. Daţi-mi voie să vă spun pe scurt că până la ora patru dimineaţa toţi camarazii lui Koskinen i-au urmat exemplul şi au început să se roage. Schimbarea atmosferei generale nu putea fi descrisă.

Unii stăteau pe jos, alţii pe bănci; unii plângeau încet, alţii vorbeau despre Împărăţia lui Dumnezeu. Nici unul nu avea Biblie, dar Duhul lui Dumnezeu a vorbit tuturor. Apoi cineva îşi aminti de cei de acasă şi a urmat o oră de scris scrisori în grabă. Acestea conţineau mărturisiri, lacrimi şi păreri de rău.

Ceasul bătu ora şase. Cât aş fi dorit să pot cerşi graţierea acestor oameni, dar ştiam că lucrul acesta este imposibil, între două şiruri de soldaţi, prizonierii se deplasau spre locul execuţiei. Unul din ei ceru permisiunea să cânte din nou cântecul lui Koskinen: i se dădu voie. Apoi cerură să fie executaţi cu feţele neacoperite. Cu mâinile ridicate spre cer cântau din tot sufletul „În braţele lui Isus sunt ocrotit". Când am ajuns la locul stabilit, locotenentul a ordonat „Foc!".

Ce s-a întâmplat în inimile celorlalţi, nu ştiu; dar in ce mă priveşte pe mine, eu am fost alt om de atunci. L-am întâlnit pe Hristos şi am văzut destul ca să îmi dau seama că şi eu pot fi al Său.