O dihotomie inselatoare

Se strecoară în mintea noastră, mai devreme sau mai târziu, ideea că atunci când suntem la (în) biserică ne comportăm într-un fel și când suntem acasă ne putem comporta, și chiar ne comportăm altfel. În anumite locuri, sacre sau nefamiliare, ne permitem o autocenzură, iar în altele, familiare, redevenim noi – așa cum ne știm și așa cum ne știu cei apropiați . Ne obișnuim cu această dihotomie, trăire cu standarde duble, că nici nu o mai conștientizăm; ea ne devine atât de naturală și de normală că nici nu o mai observăm. Dar dihotomia nu se mulțumește să stea doar în acest sertăraș ci se furișează și în altele. Ne urmărește ca o umbră pe drumul aglomerat cu  șoferi impertinenți și grăbiți, la cumpărături printre cărucioare aproape goale sau burdușite, la școala cu profesori stresați și elevi silitori sau chiulangii, sau la jobul cu șefi mereu nemulțumiți.

De ce suntem altfel când suntem singuri?

De ce nu mai avem răbdare când suntem cu cei familiari nouă? Dar, când suntem singuri? Singuri … cu adevărat.

Niciodată! Domnul Dumnezeu este omniprezent.

Ochiul Lui vede tot, până și gândurile și motivațiile inimilor noastre.
Iar în atmosfera invizibilă (pentru noi) îngerii și demonii sunt martori și implicați activ în viața noastră cea de toate zilele.

Tot ce faceți să faceți ca pentru Domnul Cristos – spune Pavel în Coloseni.
Dincolo de realitatea vizibilă, copii sănătoși sau bolnavi, părinți grijulii sau distanți, copii rebeli sau cuminți, profesori indolenți sau interesați, șefi cumpătați sau indiferenți, angajați delăsători sau conștiincioși există o realitate spirituală invizibilă care interferează și interacționează cu lumea vizibilă.

  
Dincolo de realitatea vizibilă imediat este realitatea ultimă și incontestabilă a Domnului Înviat a cărui putere lucrează în aleșii, sfinții și preaiubiții Săi.

Trăirea în lumina acestei realități scoate la iveală dihotomia trăirii cu standarde duble (indiferent în ce domeniu s-ar ascunde ea) și convinge creștinul la schimbarea vieții spre o trăire standard, uniformă, indiferent de contextul sacru sau familiar în care se manifestă aceasta. Indiferent de locul în care ne mișcăm, familiar sau străin, bisericos sau păgân, el devine sacru prin subordonarea noastră conștientă lucrării sfințitoare și răscumpărătoare a Celui prin care și pentru care sunt toate lucrurile!
Orice muncă … de pastorat, de rugăciune, de spălat vase, de încasat bani, de măturat străzile, de schimbat scutece, de făcut mâncare, de condus mașina, de predare, de săpat șanțuri este sacră sau sfințită în măsura în care este făcută ca și pentru Domnul! Aceasta înseamnă atitudine de supunere, respect, conștiinciozitate, timp, calitate, eficiență. Adică nu de mântuială, nu cu întârzieri și trageri de timp, nu cu lehamite și sictireală, nu în dezordine și cu indolență. 

“Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni …!” - Coloseni 3:23

Preluat de la adresa: http://pomulvietii.abcr.ro/