O bisericã dezorientatã, într-o lume pierdutã!

O bisericã dezorientatã, într-o lume pierdutã!
Privind în ansamblu Biserica de azi, ne întrebãm, oare cât va mai rãbda Dumnezeu sfântul pânã va vãrsa aceastã lucrare Laodiceanã din gura Lui. Dacã e un lucru asupra cãruia sunt de acord predicatorii de azi, e acesta, cã trãim într-o epocã Laodiceanã a Bisericii.

În timp ce deasupra capetelor noastre amenintã sabia lui Damocles, noi credinciosii ne lãfãim într-o stare de bogãtie, lenevie, lux, nepãsare si amortire. Desi Dumnezeu are milã si e gata sã ne ierte pãcatele, sã ne curãteascã nelegiuirea, si sã se îndure de neghiobia noastrã, totusi inimile noastre „cãldicele", nici reci nici în clocot, sunt o urâciune în ochii Lui. Ori suntem în clocot ori reci, ori înflãcãrati ori înghetati, ori aprinsi ori stinsi de tot. Lipsa de cãldurã si lipsa de dragoste, iatã douã lucruri pe care le urãste Dumnezeu!

Cristos poate spune despre rãnile Lui azi: „În casa celor ce Mã iubeau le-am primit!" Cartea Sfântã a Dumnezeului cel viu suferã mai mult din partea exponentilor decât din partea oponentilor ei. În folosirea citatelor biblice suntem usurateci, în interpretarea lor suntem inconsistenti, în însusirea nemãrginitelor ei bogãtii suntem lenesi pânã la punctul impotentei extreme. Predicatorul îsi slefuieste predicile cu elocventã oratoricã, si e gata sã apere inspiratia Bibliei cu toatã ardoarea si transpiratia. Dar acelasi om câteva respiratii mai târziu îti vorbeste cu
un calm mortal despre minunile din Biblie ca fiind demodate sau despre alte texte: „Acestea nu sunt pentru timpurile de azi." Iar bietul ascultãtor, cu o credintã sincerã si caldã, trebuie sã înghitã apa rece ca ghiata a necredintei predicatorului.

Adevãrul e cã biserica poate sã-L împiedice în lucrare pe Sfântul lui Israel, si în vremea de azi si-a fãcut din aceasta o adevãratã artã. Dacã ar exista gradatii în starea de mort a vreunui mort, atunci cea mai moartã mortãciune cred cã e cineva care vorbeste despre Duhul Sfânt fãrã ca sã aibã ungerea Duhului Sfânt.

În rugãciuni ne permitem aroganta de neiertat sã strigãm ca Duhul sã vinã asupra noastrã cu harul Sãu, dar sã nu ne deranjeze cu darurile Sale! Aceasta e vremea unui Duh Sfânt acceptat cu restrictii si conditii, chiar în cercurile cele mai fundamentaliste. Avem nevoie si o spunem deschis, cã vrem sã se împlineascã textul de la Ioel 2. Strigãm chiar: „Toarnã Duhul Tãu peste orice fãpturã!" Dar adãugãm o restrictie: „Dar nu lãsa ca fiicele noastre sã proroceascã si nici fii nostri sã vadã vedenii!"


„O, Dumnezeul meu! Dacã în necredinta noastrã culturalizatã si în teologia noastrã obscurã si în slãbiciunea noastrã spiritualã am întristat si încã mai întristãm pe Duhul Sfânt, de ce nu ne versi din gura Ta? Dacã nu poti sã Te folosesti de noi si nu poti lucra prin noi, atunci, Te rugãm, Dumnezeule, fã ceva fãrã noi! Treci pe lângã noi si alege-Ti un popor din cei care acum nu Te cunosc! Mântuie-i, sfinteste-i si împuterniceste-i prin Duhul Sfânt pentru o misiune a minunilor!

Trimite-i în lume „frumosi ca luna, curati ca soarele, si viteji ca o armatã cu flamuri desfãsurate”, ca sã trezeascã la viatã o Bisericã bolnavã si sã cutremure din temelii o lume înglodatã în pãcat!"

Gânditi-vã la lucrul acesta: Dumnezeu nu mai are ce da altceva lumii. A dat pe unicul Sãu Fiu pentru pãcãtosi. A dat Biblia Sa pentru toti oamenii. A dat Duhul Sfânt ca sã convingã lumea de pãcat si sã zideascã Biserica. Dar la ce foloseste un cec dacã nu e semnat? La ce foloseste o adunare, oricât de fundamentalã în crez, dacã Domnul cel viu lipseste din ea?

Avem datoria sã împãrtim drept Cuvântul adevãrului. Textul: „Iatã, Eu stau la usã si bat" (Apocalipsa 3:20), n-are nimic de a face cu cei pãcãtosi si Domnul. Nu! Aici e tabloul tragic al Domnului nostru la usa Bisericii Sale din Laodicea încercând sã intre înãuntru! La fel, în majoritatea orelor de rugãciune care text e mai des folosit dacã nu acesta: „Acolo unde sunt doi sau trei adunati în Numele Meu, sunt si Eu în mijlocul lor"? Dar foarte adesea El nu este în mijlocul lor. El e afarã, la usã. Noi lãudãm Numele Lui, dar pe El Îl tinem afarã!

Cu o stivã de cãrti în jurul nostru, cu schite si notite din plin, ne-am imunizat pe noi însine fatã de adevãrul mistuitor al Cuvântului imutabil al lui Dumnezeu! Nu mã mai mir azi asa de mult la rãbdarea pe care o are Dumnezeu cu pãcãtosii ce rãmân ca de piatrã la chemarea Sa. În definitiv, n-am fi si noi rãbdãtori cu un om care e si orb si surd? Asa sunt cei ce zac în pãcat. Dar mã mir de rãbdarea lui Dumnezeu fatã de Biserica de azi în starea ei de adormire, amortire si egoism! O Bisericã pierdutã într-o lume pierdutã, iatã marea problemã pe care trebuie s-o rezolve Dumnezeu azi!

Oh, sãracii de noi, credinciosi orbi, sãrãntoci si slãbãnogi, dar îngâmfati si lãudãrosi! Suntem goi, si nici nu ne dãm seama! Suntem bogati (n-am avut niciodatã atâtea instalatii si aparate), dar suntem de fapt sãraci (niciodatã n-am fost mai fãrã putere)! N-avem nevoie de nimic (si adevãrul e cã n-avem nimic din ce avea Biserica Apostolicã). Cum poate sta Dumnezeu în mijlocul nostru când noi ne facem expozitie din goliciunea mândriei noastrã?


Oh, avem nevoie de foc sfânt! Unde e puterea Duhului Sfânt care sã distrugã pãcatul si sã-i atragã pe pãcãtosi la pocãintã? Azi mi se pare cã suntem mai interesati în a avea biserici cu aer conditionat decât încãlzite cu rugãciuni. „Dumnezeul nostru e un foc mistuitor!" Dumnezeu si focul sunt de neseparat; la fel sunt si oamenii si focul. Fiecare din noi acum strãbate o traiectorie de foc: dacã esti pãcãtos, e traiectoria iadului; dacã esti credincios, traiectoria judecãtii din urmã a faptelor. ªi fiindcã Biserica a pierdut focul Duhului Sfânt, milioane de oameni se îndreaptã spre focul iadului!

Moise a fost chemat prin foc. Ilie a cerut foc din cer. Elisei a fãcut un foc. Mica a prorocit despre foc. Ioan Botezãtorul a strigat: „El vã va boteza cu Duhul Sfânt si cu foc." Isus a zis: „Am venit sã aduc foc pe pãmânt." Dacã ne-am feri de botezul cu foc, dupã cum ne ferim de botezul cu apã, am avea o Bisericã înflãcãratã, un alt Rusalii. „Firea veche" s-ar putea sã ocoleascã botezul cu apã, dar e mistuitã de botezul cu foc, cãci El „pleava o va arde într-un foc care nu se stinge."

Pânã ce n-au fost curãtiti prin foc, ucenicii care fãcuserã minuni si care vãzuserã gloria învierii Domnului, n-au fost lãsati sã porneascã la slujirea Crucii. Cu ce autoritate slujesc unii azi, fie în tarã fie în strãinãtate, când nu au experienta din „camera de sus"? Nu ducem lipsã de predicatori ai profetiilor, dar n-avem predicatori profetici. Nu avem nevoie de ghicitori spirituali cu pronosticuri senzationale. Avem destui. ªi de fapt n-avem nevoie de nicunul, cãci avem Biblia si descoperirea gândirii Domnului nostru
în ea.

Dar avem nevoie de oameni care sã proclame Evanghelia. Nimeni nu poate pune monopol pe Duhul Sfânt, dar Duhul Sfânt poate monopoliza pe oameni. Asa oameni sunt prorocii: niciodatã asteptati, niciodatã anuntati, niciodatã prezentati. Doar sosesc. Sunt trimisi, sunt pecetluiti, sunt extraordinari. Ioan Botezãtorul "n-a fãcut minuni" - adicã n-a existat nici un puhoi de oameni care sã curgã spre el si sã-l vadã cum vindecã. Dar a ridicat nivelul spiritual al unei natiuni întregi!

Ni se înroseste fata de rusine când vedem pe unii din evanghelistii nostri, care anuntã cã au avut o evanghelizare
extraordinarã, cu mii de suflete care s-au predat, si apoi, ca sã linisteascã pe fundamentalisti, spun cã „nimic neobisnuit si nimic senzational n-a avut loc." Dar poate avea loc un cutremur de pãmânt si sã nu fie senzational? Sau un uragan si sã nu fie ceva neobisnuit? Oare n-a scuturat Anglia lucrarea de trezire a lui Wesley? Biserica Anglicanã a trântit usa în fata „unui om trimis de Dumnezeu si numele lui era Ioan" - Wesley! Dar acesti „pitici religiosi" n-au fost în stare sã opreascã torentele trezirii aduse de Duhul Sfânt!

Cititi cu lacrimi rândurile ce urmeazã: „Un Protestantism slãbãnog ascultã azi cum urmasii Inchizitiei laudã evanghelisti protestanti." Vi i-ati închipui pe aceiasi oameni ai sutanelor lãudând pe un Luther sau un Savonarola? „O, Doamne, inspirã-ne la predici profetice care sã cerceteze si sã mistuie! Trimite-ne o generatie de predicatori-martiri - oameni gata sã poarte poveri, sã se aplece, sã se îndoaie si sã se frângã sub coplesirea viziunii unei judecãti iminente si a unei osânde sub spectrul iadului necrutãtor si vesnic pentru toti cei nepocãiti!


Predicatorii îsi aduc renume amvoanelor; prorocii, închisorilor. O, dacã ne-ar trimite Dumnezeu proroci -oameni
extraordinari, care plâng în hohote si nu crutã, care stropesc natiuni cu furtuna vaiurilor lor - oameni prea fierbinti ca sã-i atingi, prea tari ca sã-i asculti, prea drastici ca sã-i cruti. Am obosit cu cei care se îmbracã în haine moi si au predici moi, care folosesc râuri de cuvinte dar o linguritã de ulei sfânt. Acestora le pasã mai mult de concurentã decât de reverentã, mai mult de promovare decât de consacrare. Acestia folosesc propaganda în locul propagãrii, si tin mai mult la bunãstarea membrilor decât la starea sfinteniei lor.

Oh, comparându-ne cu Biserica apostolicã suntem atât de sub-apostolici, atât de sub-standard! Grija pentru „doctrine adânci" i-a pus pe multi din membrii bisericilor într-un somn adânc; cãci „slova" nu e de ajuns. Trebuie aprinsã! Numai slova împreunã cu Duhul dau viatã. O predicã în legãturã cu o doctrinã sãnãtoasã, prezentatã într-un limbaj impecabil, cu o interpretare fãrã nici o eroare, poate fi la fel de fãrã gust ca o gurã de nisip. Ca sã luptãm împotriva rãtãcirilor de la credintã avem nevoie de o Bisericã botezatã cu foc. Un rug aprins l-a atras pe Moise; o Bisericã aprinsã îi va atrage pe oamenii de azi sã audã în mijlocul ei glasul Dumnezeului cel viu!

„Oh, de-ar fi sã mã mistui pentru Dumnezeu! Însã orice mi-ar cere Dumnezeu sã fac, n-as putea face fãrã rugãciune. Oh, fã-mã, Doamne, om al rugãciunii!”
Henry Martyn

„Iubirea arde ca un foc, si fãclia acestui foc este entuziasmul. Flacãra e aerul pe care îl trãieste orice experientã crestinã cu Domnul. Creste odatã cu focul. Se asfixiazã când focul se stinge. Când mediul e rece, de ghiatã, flacãra moare, sugrumatã, gâtuitã. Adevãrata viatã de rugãciune trebuie sã fie înflãcãratã!”<​ />>
E. M. Bounds