Nu lasa sa se termine asa

  Spitalul era neobisnuit de tacut in acea seara mohorata de ianuarie. Parca era calmul ce precede o furtuna. Eu ma aflam in cabinetul asistentelor de la etajul sapte si ma uitam la ceas. Era ora 21:00.

   Mi-am pus stetoscopul si m-am indreptat spre salonul 721, ultimul de pe palier. In salonul acela se afla un pacient nou, dl. Williams. Era un barbat singur si care nu vorbea despre familia lui.
Cand am intrat in salon, dl. Williams a privit spre usa plin de speranta, dar a lasat privirea in jos, vazand ca era doar asistenta. I-am pus stetoscopul pe piept si am ascultat. Puternic,lent,ritmat...Exact ce vroiam sa aud. Aproape ca nici nu se vedea ca pacientul suferise un atatc de cord, in urma cu cateva ore.

  Ma privi de pe patul sau alb si ingaima:
   - N-ati putea sa...Ezita, iar ochii lui se umplura de lacrimi.Mai devreme, incercase sa-mi ceara ceva, dar se razgandise. I-am atins mana, asteptand.
El isi sterse o lacrima de pe obraz.
   - Ati putea sa o sunati pe fiica mea? Spuneti-i ca am suferit un atac de cord. Ca nu a fost foarte puternic. Eu locuiesc singur si fiica mea e unica ruda pe care o am. Respiratia lui se accelera brusc.
I-am ajustat tubul de oxigen la opt litri pe minut.
   - Sigur ca o sun, i-am spus eu, prividu-l.
El prinse cearsaful in mana si se stradui sa se ridice, privindu-ma grav:
   - Va rog s-o sunati imediat. Respiratia era mult prea rapida.
   - O sun imediat, i-am spus eu, atingandu-i umarul. Acum, va rog sa va odihniti.

  Am stins lumina. El inchise ochii. Pareau foarte tineri pentru un pacient de 50 de ani.
   Salonul 712 era cufundat in intuneric. Doar lumina slaba de veghe de sub chiuveta era aprinsa. Oxigenul se scurgea prin tuburile verzi de deasupra patului. Nedorind sa plec, m-am indreptat spre fereastra. Pervazul era rece. In jos, o ceata invaluia parcarea din fata spitalului. In sus, norii albi luminau cerul noptii. Eu tremuram.
   - Domnisoara, ma striga el. Imi puteti aduce un stilou si o hartie?

  Am scos din buzunar un teanc de hartii galbene si un stilou si le-am asezat pe noptiera.
- Multumesc, zise el.
Eu i-am zambit si l-am lasat singur.
M-am intors in cabinetul asistentelor si m-am asezat pe scaunul de langa telefon. Fiica d-lui Williams era trecuta pe fisa ca fiind cea mai apropiata ruda. Am cerut numarul ei de la informatii si l-am format. Ea a raspuns cu o voce blanda.
   - Janie, sunt Sue Kidd, de la spital. Te sun in legatura cu tatal tau.A fost internat azi, in urma unui atac de cord si...
   - Nu! Striga ea in telefon, speriindu-ma. Sper ca nu e pe moarte, nu-i asa? Era, mai degraba,o rugaminte disperata, decat o intrebare.
   - Starea lui e stabila deocamdata, i-am spus eu, incercand sa par convingatoare.

   Urma o pauza. Eu imi muscai buza.
   - Nu-l lasati sa moara, zise ea. N-am mai vorbit cu tatal meu de aproape un an. Ne-am certat cumplit in ziua cand eu am implinit 21 de ani, din cauza prietenului meu. De atunci, am plecat de acasa si nu m-am mai intors. In toate aceste luni am vrut sa-i cer iertare. Ultimul lucru pe care i l-am spus a fost: ,,Te urasc!”
   Glasul ei se topi si incepu sa suspine. Eu o ascultam, cu lacrimi in ochi. Un tata si o fiica, atat de departe unul de celalalt. Apoi m-am gandit la tatal meu, care era asa de departe...Nu-i mai spusesem de mult ca il iubesc.
   In timp ce Janie se lupta sa-si stapaneasca lacrimile, eu am rostit o rugaciune: ,,Te rog, Doamne! Ajut-o pe fata asta sa-l ierte.”
   - Vin imediat. Voi fi acolo in 30 de minute, zise ea. Apoi inchise telefonul.

  Eu am incercat sa-mi fac de lucru, aranjand fisele de pe birou. Dar nu ma putema concentra. Salonul 712. Stiam ca trebuia sa ma intorc acolo. Am parcurs holul aproape in fuga. Am deschis usa. D-l Williams statea nemiscat. I-am luat pulsul. Lipsea.
   - Cod 99, salon 712! Cod 99, salonul 712! La cateva secunde dupa ce am chemat echipa de la interfonul de langa pat, alarma urla in tot spitalul.

   Domnul Williams facuse stop cardiac.

   In mare graba, am ridicat patul si m-am apleacat asupra lui, facandu-i respiratie gura la gura. Mi-am pus capul pe pieptul lui si am apasat. Unu, doi, trei. Am incercat sa numar.La 15, i-am facut din nou respiratie artificiala. Unde erau ajutoarele? Am repetat procedura. Am apasat si am respirat. Nu se putea sa moara!

  - Dumnezeule! Ma rugam eu. Vine fiica lui. Nu lasa totul sa se termine asa.

  Usa se deschise. Medicii si asistentele intrara in incapere, impingand echipamentul de urgenta. Un medic se ocupa de presarea manuala. Un tub i-a fost introdus in gura, pentru oxigenare. Asistentele turnau seringi pline cu medicamente in tuburi.

  Am conectat monitorul cardiac. Nimic. Inima imi batea cu putere.
   - Doamne! Nu lasa totul sa se termine asa! Nu cu ura si cu resentimente! Fiica lui va veni aici. Ajut-o sa-si gaseasca linistea.
- La o parte! Striga un medic. I-am dat padelele pentru socul electric. Le-a asezat pe pieptul lui Williams.
  Am tot repetat procedura, dar totul era zadarnic. Nici un raspuns. D-l Williams murise.
   O asistenta a deconectat tubul de oxigen. Agitatia a incetat. Medicii si asistentele plecau, rand pe rand, tacuti si tristi.

  Cum s-a intamplat asta? Cum? Stateam langa patul lui, socata. Un vant rece zgudui ferestrele, umpland pervazul de zapada. Afara- pretutindeni- totul parea a fi un pat de negura, rece si sumbru. Cum sa dau ochii cu fiica lui?

  Cand am iesit din incapere, am vazut-o spijinita de zidul de langa chiuveta. Un medic care tocmai iesise din salonul 712 statea langa easi ii vorbea, tinand-o de mana. Apoi a plecat, lasand-o sprijinita de perete.

  Chipul ei exprima atata durere! Ochii ei erau asa de tristi. Stia...Doctorul ii spusese ca tatal ei murise.

  Am luat-o de mana si am invitat-o in cabinet. Ne-am asezat pe scaunele verzi, fara sa rostim o vorba. Ea privea fix spre calendar, cu o privire rece si goala.
   - Regret nespus, Janie, i-am zis eu. Cuvintele mele erau nepotrivite.
- Nu l-am urat niciodata! Il iubeam, zise ea.
Te rog, Doamne, ajut-o! ma rugam eu.
Brusc, Janie se intoarse spre mine:
   - Vreau sa-l vad.

  Primul meu gand a fost: De ce sa-ti pricinuiesti mai multa suferinta? Daca il vezi, o sa fie si mai rau. Dar m-am ridicat si am inconjurat-o cu bratul. Am traversat incet coridorul, spre salonul 712. In fata usii, i-am strans mana, dorindu-mi sa se razgandeasca. Dar ea a deschis usa.

   Ne-am apropiat de pat, cu pasi marunti. Janie s-a asezat pe pat, ingropandu-si fata in cearsafuri.

Eu am incercat sa n-o privesc. Nu voiam sa fiu martora acestei despartiri dureroase. M-am sprijinit de noptiera. Mana mea a atins un teanc de hartii galbene. L-am ridicat si am citit.

,,Draga mea Janie, te iert. Ma rog sa ma ierti si tu pe mine.
Stiu ca ma iubesti. Si eu te iubesc. Tata. “

  Mainile imi tremurau cand i-am intins lui Janie biletul. Ea l-a citit o data, si inca o data. Chipul ei chinuit s-a luminat. Pacea s-a asternut in privirile ei. A strans hartiile la pieptul ei.

   Multumesc, Doamne! am soptit eu, privind spre fereastra. Cateva stele straluceau in intuneric. Un fulg de zapada se lipi de fereastra si se topi, disparand pentru totdeauna.

Viata parea la fel de fragila ca acel fulg de nea. Dar Iti multumesc, Doamne, ca relatiile, desi sunt la fel de fragile ca si fulgii de zapada, pot fi reparate. Insa trebuie sa stim ca nu avem timp de pierdut.

  Am iesit din incapere si m-am grabit sa dau un telefon. Mi-am sunat tatal si i-am spus: "Te iubesc."