Neemia – omul care schimba paharul cu o mistrie

      Era frumoasa viata la palat. Aveai timp de citit, de ascultat muzica, de o vorba cu prietenii si o data la cateva ore cand auzeai clopotelul, intrai galant cu paharul in mana sa-l servesti pe imparat. O slujba la care nu mergeai niciodata suparat la lucru (cap 2.1). Sa lucrezi o ora din 8 si sa iei salar intreg, nu e de-ajuns motivul asta pentru o bucurie deplina?

      I s-a spus ca zidurile sunt daramate si portile sunt arse de foc. A plans, s-a rugat si a postit. Cam atat face azi un pocait. Ar fi fost de-ajuns. Putea sa spuna: “Stiti, va sustin in rugaciune. Uite aici din salarul meu ceva si Domnu sa va ajute. Fiti tari”. L-ar fi putut careva condamna pentru ca a facut doar atat? Nu!

     Insa Neemia pleaca. Putea sa se scuze zicand ca e singurul paharnic cu experienta. Nu a facut-o. Ma gandesc ca dupa plecarea lui, s-au adunat mii de CV-uri pentru postul vacant.  Dar ce conteaza?! Neemia alege drumul de la pahar la mistrie, un drum al renuntarii, un drum unde intelege ca pocainta reala cere si implicare nu doar cuvinte rostite de pe buze.

   Cand a luat mistria intr-o mana si sabia in cealalta stia ca aici nu-l plateste nimeni. Ca salarul nu-ti mai intra pe card in data de 15, ca nu mai ai asigurare de sanatate sau de viata. Ca Sambalat si Tobia te pandesc la fiecare pas, desi nu ti-au avut treaba cat ai stat la palat. Viata la mistrie aleasa de Neemia a fost o viata de sacrificiu...Dar un sacrificiu langa ziduri, langa fratii sai si langa Dumnezeu...

   Ar fi ramas un anonim Neemia toata viata daca s-ar fi oprit doar la post, ruga si sfaturi. Dar a mers mai departe. De 3 ori in ultimele capitole spune: “Doamne, adu-ti aminte de mine!!!”. Doar cei care lasa paharul pentru mistrie pot fi ascultati cand spun asta.

 ---------

     Viata de pahar pentru noi e automultumirea cu o zi de joi si o zi duminica la biserica. Cu o zi de post pe luna si o ruga seara, de 2 minute, inainte de culcare. E munca pana la epuizare ca sa ne facem un trai cat se poate de bun, uitand ca, confortul poate dauna grav pocaintei. Viata la pahar poate fi solo-ul din fata, imbracat la 4 ace in care tinzi dupa aprecieri. Multumirea ca vii la repetitii la fanfara iar in rest poti face ce doresti.

      Se cauta zidari si razboinici cu trecut de paharnic. Nu ai vrea sa te inrolezi? Sa schimbi statul pe messenger cu o zi de spalat vase la o sora cu mai multi copii din biserica. Sau mersul la sala cu sapatul gradinii unei vaduve.

      Avem programe plictisitoare in biserici nu din cauza pastorilor, nici a comitetului, nici a fanfarei nici a orchestrei. Ci din cauza ca toata saptamana suntem in goana dupa mai mult si incercam sa luam mistria in mana doar duminica. Mi-e greu sa inteleg cum de bunicii nostrii erau la rugaciune aproape in fiecare seara prin familii sau in adunare desi nu aveau masina de spalat automata nici cuptor cu microunde. Poate nici macar masina si totusi erau la adunare cu o ora mai devreme, in mijlocire.

     Nu uitati: oamenii care au facut ceva in istoria Bisericii sunt cei care au sacrificat totul. Evrei 11. Catacombele. Arenele romane. Livingstone. Muller. Hudson Taylor.

     Cand vom intelege ce inseamna pocainta practica, zidurile daramate din viata ta, din familia ta si din adunarea ta vor fi refacute.

 Slujirea insotita de sacrificiu te cheama. Ii intelegi glasul?

"Hristos cel Sfânt te va cunoaşte
În sărăcie, nu-n belşug,
Căci mulţi au stat cu El la mese,
Dar prea puţini au tras la jug..."
http://cristianboariu.wordpress.com/