Iubeşte curăţia inimii - "Floarea de la colţul casei"

"Cine iubeşte curăţia inimii şi are bunăvoinţa pe buze, este prieten cu împăratul" (Proverbe 22:11)

Bibliotecile lumii abundă în tomuri care ne servesc definiții ale moralității, ne oferă modele de viață, ne vând rețete pentru reușită și ne învață totul despre ce să faci, cum să faci sau să nu faci, cine suntem, încotro mergem, de ce se întâmplă unele sau altele...

Toate acestea au aproape întotdeauna ca punct de reper, sursă de inspirație și, în același timp, destinație – OMUL, în jurul căruia gravitează totul.

În aceste condiții, cine se mai gândește, chiar și numai pentru o secundă, la un fir de iarbă sau de floare crescut rebel la colțul sau în spatele casei, printre diverse acareturi sau gunoaie? Bătut de ploi și de vânt, culcat de câini, agresat de talpa omului, firul își înalță trupul plăpând și chinuit de sub o piatră lăsată la întâmplare.

Cred că singurul lucru pe care și-l dorește o floare în fiecare dimineață, nu este să scape de sub piatra care o apasă, ci să aibă acces la prima rază de soare, oricât de timidă, ca să-și agațe viața de ea, punându-și respirația în rezonanță cu lumina.

Abia când legile divinității încrustate în genele ei, sunt împlinite, iar sevele-i sunt mobilizate în armonie cu toate celulele, își deschide petalele oferindu-și parfumul și frumusețea. Nu contează cui.

Poți fi bun sau ranchiunos, blând sau furios, curat sau murdar, ea ne tratează pe toți la fel, fără părtinire, curată, pașnică, fără pizmă, gata să mângăie orice obraz și să împodobească deopotrivă, o vază, o casă sau marginea drumului.

Disponibilă până la uitare de sine, copleșitor de tolerantă, întristată, dar fără gând de ripostă sau de răzbunare, floarea se înscrie, alături de copii, în rândul modelelor pe care însuși Mântuitorul ni le-a dăruit ca lecții nescrise despre cum se trăiește în neprihănire.

Dacă o plantă primește lumina și căldura soarelui convertind-o în gingășie și parfum, oriunde, pentru oricine și oricând, omul care este cununa creației lui Dumnezeu, are acces la lumina ’’înțelepciunii care vine de sus’’ ce are puterea de a converti faptele în ’’roduri bune’’.

Mă tem însa că, sub imensa piatră a pământului, guvernată de legile firii, chiar dacă este întuneric și miroase a moarte, ignorând lumina de Sus, ne lăsăm adesea învăluiți de căldura păcatului, considerată, întotdeauna, și suficientă, și necesară pentru a ne ține în viață.

Până când, oare?...