Fugiti de idolatrie

Dintre toate păcatele, idolatria este cea mai urâtă lui Dumnezeu pentru că ea este, în esenţă, o defăimare a caracterului divin. Reprezintă o părere proastă despre Dumnezeu şi, făcând reclamă acestei păreri, se face vinovată de răspândirea unui zvon plin de răutate despre mărirea din ceruri. Calomniază dumnezeirea. Nu e de mirare că Dumnezeu o urăşte.

Trebuie să ne ferim de obiceiul confortabil de a presupune că idolatria se găseşte doar în ţările păgâne şi că oamenii civilizaţi nu sunt ameninţaţi de ea. Aceasta e o eroare care rezultă din mândrie şi gândire superficială. Adevărul este că idolatria se află peste tot unde există oameni. Oricine adoptă o concepţie nedemnă despre Dumnezeu, îşi deschide larg porţile inimii pentru păcatul idolatriei. Nu mai rămâne decât ca omul respectiv să-şi personalizeze defectuoasa imagine mintală despre Dumnezeu şi să-i adreseze rugăciuni, şi a devenit idolatru – indiferent dacă îşi dă sau nu numele de creştin.
Este de o importanţă vitală să avem o gândire sănătoasă despre Dumnezeu. Deoarece El este fundamentul tuturor crezurilor noastre religioase, înseamnă că dacă avem idei greşite despre El, ne vom rătăci şi în toate celelalte privinţe.

Dumnezeii falşi ai omenirii au fost şi sunt mulţi –aproape la fel de mulţi cât închinătorii înşişi. Ar fi nevoie de o carte mare doar ca să facem o listă cu toţi zeii care au primit un nume şi cărora li s-au închinat oamenii pe parcursul timpului, în întreaga lume. Ca depravare pură, probabil cei mai josnici sunt obscenii zei ai antichităţii. Îi urmează, nu cu mult mai presus decât ei, scarabeul, şarpele, taurul şi o întreagă menajerie de păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. Pavel spune clar că o asemenea închinare degradată a apărut din închipuirile deşarte şi inimile întunecate, rezultate în urma respingerii cunoaşterii de Dumnezeu.
Mai sus pe această scară se află zeii mai nobili ai filosofilor şi religioşilor profunzi în gândire din Grecia, Persia şi India. Aceştia sunt reprezenţanţii celei mai sofisticate gândiri despre Dumnezeu, venite din partea unor serioşi căutători ai adevărului, însă ei n-au ajuns să corespundă cu Dumnezeul cel adevărat, pentru că şi-au avut originea în mintea unor oameni căzuţi şi nu au avut avantajul descoperirii de Sine al lui Dumnezeu, pentru a purifica şi corecta concepţiile lor. Închinarea la ei este idolatrie.

Ar fi o mângâiere dacă am putea crede că astfel de eroi aparţin trecutului şi că îşi au loc în copilăria speciei noastre, ţinând de locuri şi vremuri apuse şi îndepărtate. Însă mă întreb dacă suntem îndreptăţiţi să tragem o astfel de concluzie.
Cum i-am putea clasifica pe numeroşii zei din prezent? Unde să-l clasăm pe slăvitul preşedinte al comitetului de oameni de afaceri americani? Sau pe jovialul zeu, plin de anecdote, al cluburilor? Sau pe zeul lat în umeri şi roşu la faţă care ascultă rugăciunile boxerilor puşi pe distrugere şi înavuţire? Mai există şi zeul cu ochi visători ai poeţilor neregeneraţi. Acest zeu este plăcut şi estetic şi îi place să stea prin preajma oricui are idei înalte şi crede în egalitatea socială.

Am mai putea menţiona alţi doi zei moderni, diferiţi ca natură şi totuşi foarte asemănători prin aceea că amândoi sunt nişte zei falşi. Primul este zeul şmecher, lipsit de scrupule, al celor superstiţioşi. El este zeul celor care se ocupă cu “scrisorile sfântului Anton” (horoscoapele la noi, n.n.) şi al tuturor celor ce practică magia albă. Deşi e un zeu ieftin, de mâna a 14-a, are totuşi mulţi adepţi fanatici. Celălalt este zeul greoi, cu capul mare, al teologului neconvertit. El este cunoscut numai elitei intelectuale, îşi arată preferinţele pentru cei şcoliţi şi se bate pe burtă doar cu licenţiaţii cu multe diplome.
Scriptura este singura revelaţie de încredere a lui Dumnezeu şi dacă ne îndepărtăm de ea, facem asta pe riscul nostru. Natura ne spune câte ceva despre El, însă nu e destul, încât să ne salveze de posibile concluzii eronate. Ceea ce putem învăţa din natură trebuie completat şi corectat de Scriptură, dacă dorim să evităm concepţiile greşite şi nedemne despre Dumnezeu.

“Cerurile vestesc slava Ta, Doamne!
În fiecare stea străluceşte înţelepciunea Ta;
Însă, când ochii noştri privesc Cuvântul Tău
Îţi citim Numele cu litere mai clare!”
Şi, desigur, revelaţia finală a lui Dumnezeu este Hristos. ”Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”. ”El este chipul Dumnezeului nevăzut… oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”. A-L cunoaşte şi a-L urma pe Hristos înseamnă a fi salvat de la orice formă de idolatrie.


(“Lumea –teren de joacă sau câmp de luptă?” – A.W. Tozer)