Cine este vinovat pentru suferinţa mea?

Cine este vinovat pentru suferiţa mea?

1Corinteni 11.32: ...suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.

Când eşti în suferinţă, caută soluţii şi nu vinovaţi!

Iată întrebarea, vorba lui Shakespeare this is the question a fi sau a nu fi...vinovat. Pe umerii cui apasă povara vinovăţiei? Cine este vinovat pentru toate durerile, suferinţele, neplăcerile, inconvenienţele din viaţa ta. Şi spui strigând: Cine-i vinovat pentru: durea mea de măsea, salariul meu microscopic, spondiloza mea cervicală, problemele cu copilul cel mic, creşterea preţului la uleiul de floarea soarelui, ruperea pivotului de la maşină, încălzirea globală, căderea părului meu, ridurile de pe faţa mea, singurătatea mea, moartea persoanei pe care am iubit-o, cancerul meu, diabetul meu... cine este vinovat?

Aici începe căutarea unui suspect iar primul pe listă este chiar Dumnezeu. Am mostenit prostul obicei de-a da vina pe Dumnezeu de la stră-străbunicul nostru Adam care prins fiind că a păcătuit se eschivează spunînd: Doamne nu eu sunt vinovat, femeia pe care TU mi-ai dat-o e vinovată. O acuzaţie prin ricoşeu, adică: Tu m-ai însurat Doamne, eu eram un burlac convins.

Al doilea pe listă poate fi oricine de la vecinul de la etajul unu până la preşedintele ţării, absolut oricine.Unor părinţi le-a murit în mod tragic lunile trecute cel mai mic copil. A murit subit fără ca cineva să-şi poată da seama de cauze. A fost jale mare. Au trecut de atunci câteva luni. Ce au făcut părinţii între timp? Au făcut o listă de vinovaţi. Primul pe listă e chiar bunica copilului (care în realitate este o femeie credincioasă). De ce tocmai ea? Pe motiv că ar fi făcut vrăji pentru omorârea propriului nepot. Altfel spus acea bunică credincioasă care şi-a crescut patru copii în Biserică, e o satanistă sub acoperire. Poate vă întrebaţi cum au ajuns oamenii aceştia la o asemenea concluzie trăznită. Simplu, le-a fost sugerată de un individ ce se autodefineşte ca fiind mesagerul Domnului. Mă întristez când văd cu câtă teamă şi respect îl tratează unii creştini pe Diavolul. Cât de naivi pot fi crezând că Divolul ar avea puterea, aşa de capul lui, să facă şi să desfacă ceva în viaţa unui creştin. Mă întristez încă o dată când văd cu câtă uşurinţă aruncăm vinovăţia propriei suferinţe pe tot felul de poveşti fanteziste cu vrăjitori.

Nu încetez să mă minunez când văd ce explicaţii stupide găsim noi oamenii pentru suferinţa noastră, evident întodeauna alţii sunt de vină. C S Lewis spunea că suferinţa e portavocea lui Dumnezeu că ea este modalitatea prin care El strigă la noi oamenii atunci când nu vrem să-I auzim vocea. Altfel spus atunci când suferim ar trebui să ne facem un inventar, un proces de conştiinţă, şi să ne întrebăm: ce vrea oare Dumnezeu să mă înveţe din încercarea aceasta? Ce vrea El să schimb în viaţa mea? Dar noi nu, noi căutăm mai departe vinovaţi.

Părinţii cărora le-a murit copilul şi azi caută un vinovat şi nici o secundă măcar nu s-au gândit să-şi facă un proces de conştiinţă.

Cine este vinovat pentru suferiţa noastră?

Întodeauna alţii poartă teribilul stigmat al vinovăţiei, alţii: vrăjile făcute de duşmani, străinii, parlamentarii, vecinul alcoolic, părinţii, copiii, natura, mediul în care am crescut, maşina care venea din sens invers, guvernul, profesorii, ploaia, ninsoarea, poleiul, canicula, Diavolul cu îngerii lui, prietenii...etc. până la infinit.

Ce ironie că nici măcar o clipă, nu ne trece prin cap să ne uităm în oglindă.