Ceasul vostru

În noaptea când a fost prins, a spus duşmanilor Săi: “Acum este ceasul vostru şi al puterii întunericului” şi ei au înţeles că li s-a dat un ceas la dispoziţie să-şi manifeste toate instinctele şi ura de care erau animaţi. Vor lovi în El, şi-L vor crucifica, scuipându-L şi hulindu-L. Apoi, văzând că moare, vor jubila, felicitându-se reciproc. Vor comemora noua eră ce va începe mâine printr-un ospăţ festiv. Vor dormi liniştiţi. Tumultul noroilui interior şi-l revărsaseră furibunzi. Se răcoriseră după focul ce mocnea în ei de câţiva ani, de când tâmplarul acesta desculţ cutreiera ţara. Dar acum totul s-a terminat…

Singurele lucruri neplăcute erau banii daţi lui Iuda – bani azvârliţi în templu în ajunul sabatului şi perdeaua dinăuntru care s-a rupt în două în cutremurul ce-a zguduit pământul.

Desigur, după moartea Lui, lumea se va întoarce la matca ei obişnuită, şi zvonurile care poate au ajuns la Roma, nu vor avea repercusiuni.

Şi au uitat cuvintele Lui: “Acum e ceasul vostru…”

Când ceasul lor s-a scurs, a urmat Învierea. O dată cu învierea Lui a început veşnicia. În urma ceasului suferinţei, ucenicilor li s-a dat veşnicia învierii, dar şi după ceasul “triumfului” răstignitorilor li s-a dat veşnica pedeapsă a iadului.

Acum în această îndurerată Săptămână a Patimilor lui Cristos, să medităm la suferinţa
neamului nostru căzut între tâlhari, pe alunecosul drum dinspre Ierusalimul credinţei şi Ierihonul deşertăciunilor lumeşti. Măcar acum, îndumnezeiţi de gândul lui Cristos să nu mai afurisim şi blestemăm răstignitorii, ci asemeni dragostei Sale să ne rugăm pentru ei: “Iartă-i Tată că nu ştiu ce fac!” Căci cine în această scurtă viaţă este mai demn de mila şi fervoarea unei asemeni rugăciuni, decât cei ce bat cuiul răstignitor în singura mână ce le înmulţea pâinea, ce le preschimba apa în vin, ce le creştea copiii în lumina venită de sus?

Ce finţă poate fi mai neştiutoare decât aceea ce-şi răstigneşte iubirea şi mântuirea sa? Ce ignoranţă mai adâncă poate fi decât să-şi distrugi temelia ţării tale, să dai câinilor pâinea de la gura copiilor tăi, să le otrăveşti sufletul cu ura faţă de cer?

Să medităm acum, şi să îmbărbătăm inimile răstigniţilor, cu cuvintele Răstignitului ce-a biruit moartea. Acum este ceasul lor. Li s-a dat un ceas. Numai un ceas, pentru că în bunătatea Sa nemărginită, Dumnezeu acordă doar un ceas răului de-a se exprima liber. Durerea are un ceas la dispozitie. În urmă vine Învierea.

Nu ştiu cu ce măsoară Dumnezeu timpul. Uneori o zi e ca o mie de ani, şi o mie de ani, e ca o zi. Dar ceea ce ştim sigur, este că ceasul Lui nu întârzâie niciodată. Nu puneţi deci întrebarea asemeni femeilor nerăbdătoare, ce scrutau orizontul aşteptând carele lui Sisera, cântând: “De ce vin carele tale atât de încet?” Există o împlinire a vremii, o bătaie anume a orologiului divin ce va însemna sfârşitul “ceasului lor”. Isus ştia acest lucru şi poate de aceea suferinţa Sa a fost mai uşor de învins. Pentru că orice suferinţă este mai uşor de îndurat dacă o ştim limitată în timp. “Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei” spunea poetul. Dar dacă ei îi este dat un ceas şi apoi vine Învierea, cine se mai teme de ea?

Nimeni nu poate să ştie cât a mai rămas din noapte. Nu auzim bătăile orologiului lumii, dar cu cât clipa trece, dimineaţa e mai aproape. Se se va crăpa de zi în prima zi după răstignire în neasemuita dimineaţă a învierii. Iată nădejdea tuturor celor ce mai veghează la altarul rugăciunii pentru neam şi ţară. Lovind pe sfinti, dărâmându-le altarele şi bisericile, arzându-le cărţile sfinte, întemnitându-i, cohortei de soldaţi, de caiafe, de irozi, şi plebei dezorientate şi fanatice i s-a dat doar un prilej de un ceas. Este ceasul lor, dar mâine… Mâne e Învierea şi veşnicia noastră.

Pătruns prin uşile încuiate de frica iudeilor, Isus cel Înviat a rostit urarea celei mai acute nevoi din inima ucenicilor Săi: “Pace vouă!”

Să rămânem în pacea Învierii Sale, rugându-ne şi iubind. Iubind şi rugându-ne, vom fi de neînvins. Universul întreg e de partea iubirii şi nu e armă mai mare ca genunchiul aplecat. În faţa urii din ceasul puterii întunericului nu poate sta decât iubirea şi nu poate supravieţui decît cel ce se roagă din dragoste pentru răstignitorii săi. Silindu-ne să-i urâm, răstignitorii vor învinge.

Născuţi din jertfa iubirii, suntem fiii ei şi existăm atât cât iubim. Şi dacă este o excepţie de la porunca de-a iubi, şi deci, dacă putem să nu iubim ceva, atunci aş îndemna să începem cu cele spuse de Ioan în exilul din Patmos: “…şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte”. Pentru că singura finţă pe care poţi s-o ignori, ale cărei interese le poti oricând sacrifca, pe care poţi s-o jertfeşti, este propria ta fiintă. Şi minunea e posibilă, şi lumina încă biruie întunericul, şi viaţa triumfă, pentru că “Christos a înviat!”

Sursa: http://lascaupetru.wordpress.com/2011/04/20/ceasul-vostru/