Biserica între sanctuar și casă

Unul dintre subiectele cele mai fierbinți în conceptul creștin american cu privire la biserică este alternativa între sanctuar și casă. Această întoarcere la modul de funcționare al bisericii în primele secole prinde tot mai mult teren în mentalitatea dacă nu și în(că) realitatea bisericii americane neoprotestante. Cercetătorul Barna a întreprins un sondaj ale cărui rezultate nu spun prea mult (în opinia mea): 10% dintre creștini declară că au participat la servicii divine acasă la cineva.

Consider că tema este merituoasă din câteva motive:

- Este clar că serviciile religioase oficiale nu mai au impactul spiritual de altădată.

- Presiunea creată pe coordonatele performanței este din ce în ce mai dăunătoare valorilor duhovnicești ale închinării.

- Mutația pe care au suferit-o criteriile de evaluare a succesului a generat daune considerabile încrederii de care se bucură biserica în societate. Aici trebuie menționat că numărul de membri și/sau participanți la serviciile publice devine indicatorul principal al creșterii, ceea ce rezultă într-o diluare a calității spirituale a bisericilor.

- Tensiunile care apar în domeniul administrării finanțelor și facilităților unei biserici preiau locul prioritar al activităților comunității în detrimentul celor spirituale.

- Mai ales în bisericile numeroase este greu de menținut o supraveghere spirituală a membrilor și o grijă specială pentru familii. Pentru acest scop este nevoie de o infrastructură costisitoare, imposibil de întreținut pentru cele mai multe biserici de mărime medie.

- Administrarea bisericilor pe sistemul de departamente (absolut necesare funcționării unei comunități) duce la apariția de conflicte majore în sânul bisericii, mai ales datorită unei aplicații subiective (în context bisericesc) a noțiunii de autoritate.

- Încadrarea bisericilor în sistemul de sanctuar promovează elite în diferite categorii de slujire: pastoral, administrativ, financiar, muzical etc. Acestea intră într-o competiție accerbă cu celelalte sfere de activitate pentru facilitățile bisericii, timpul și resursele alocate.

- Apariția unei nomenclaturi pe platforme de putere, popularitate și sfere de influență care fracturează spiritual biserica.

- Programele bisericești au devenit un mod de afișare similar spectacolelor și concertelor seculare cu care încearcă să concureze în spirit lumesc.

- Toate aceste țesături pun o presiune enormă asupra păstorului unei comunități. El este nevoit să delege majoritatea acestor funcțiuni care la un moment dat îi vor obstrucționa libertatea de a sluji. Pe de altă parte, lipsa de control asupra lor nu îl va scuti de responsabilitatea pentru greșelile altora care în ultimă instanță vor reflecta asupra imaginii sale. Dificultatea de a găsi echilibrul pendulează între un spirit autoritar care va fi etichetat dictatorial și o guvernare relaxată care îi va fi interpretată ca indiferență, indolență sau incompetență.

Odată ce am stabilit problemele cu care se confruntă biserica în forma ei instituționalizată, trebuie să remarcăm faptul că nici sistemul întrunirii în case nu este scutit de necazuri. Apostolul Pavel le scoate în evidență în epistolele sale, mai ales acelea către corinteni.

- Apariția ereziilor nimicitoare, strecurate prin case.

- Lipsa de disciplină în participarea la întrunirile din case (venirea pe rând, așezarea la masă pe rând etc.)

- Lipsa de calitate în ceea ce privește slujirea, în condițiile în care accentul se pune pe nevoia de slujitori (dată fiind fărâmițarea bisericii în celule mai mici) mai mult decât pe chemare (de aceea Iacov spunea ”să nu fiți mulți învățători”).

- Dificultatea de a genera un spirit larg de unitate și a unui concept extins de comunitate. Intimitatea este bună dar nu pe cheltuiala spiritului comunitar.

- Deși se poate asigura o supraveghere constantă a stării spirituale a membrilor unui grup, aceasta poate deveni sufocantă.

- Faptul că oamenii dintr-un grup se cunosc mai bine (poate sunt chiar înrudiți) nu scutește comunitatea de conflicte majore așa cum s-a întâmplat în Corint.

- Imoralitatea este o înclinație a firii pământești nestăpânite care poate da lăstari tot atât de mult într-un cadru intim ca și sub umbrela mai întinsă a unei biserici mari. În biserică, aceste cazuri apar în contextul unor relații mai apropiate la nivel de grup.

- Deși, așa cum menționam la început, impactul serviciilor publice bisericești a scăzut în intensitate, la nivel de case poate fi cel puțin la fel de scăzut. Vizibilitatea este oricum mult mai redusă.

Acestea fiind zise, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva se poate găsi o cale de mijloc. În slujirea mea am constatat câteva limite și deficiențe inerente:

- Majoritatea timpului de slujire a unui păstor se consumă pentru rezolvarea urgențelor (cineva grav bolnav, probleme în familii, mărturisiri…)

- Majoritatea slujirii este concentrată asupra membrilor care apelează la serviciile păstorului.

- În timp se amplifică un spirit de nemulțumire bazat pe percepția că membrii nu sunt slujiți în mod adecvat (”nu am fost sunat, solicitat pentru o întâlnire, vizitat…”)

- O mare parte din timpul și energia păstorului sunt alocate aplanării și rezolvării conflictelor de tot felul.

- Unii dintre cei cărora li se delegă responsabilități spirituale sau administrative fie nu sunt dedicați și cointeresați în măsură egală pentru binele bisericii, fie nu sunt acceptați de membri pentru rezolvarea problemelor lor (majoritatea doresc să fie slujiți direct de păstorul principal), fie nu au tact, creând mai multe probleme decât rezolvă.

- Pretențiile de afirmare în cadrul serviciilor divine sau a pozițiilor de autoritate și responsabilitate în biserică implică o doză foarte mare de diplomație din partea păstorului, care produce o stare acută de extenuare psihică și spirituală.

- Întreținerea slujitorului este biblică (potrivit cu ceea ce le scrie Apostolul Pavel corintenilor și nu numai). Prin aceasta se asigură în primul rând disponibilitatea sa dar și antrenarea întregii sale capacități de pregătire pentru o slujire adecvată. Totuși, în vremea noastră această situație este stigmatizată și considerată drept carierism. Pentru mulți păstori (marea majoritate s-ar fi putut realiza și în alte domenii) este aproape de nesuportat să îndure jignirile frecvente cu privire la salariile lor. Îmi amintesc de un frate care îmi striga acum vreo 15 ani de pe trotuarul celălalt (în timp ce credincioșii se îndreptau spre mașini): ”Frate pastor, rugați-vă și pentru noi ăștia care muncim!…

Probabil că cel mai bun lucru ar fi să găsim o cale hibrid prin care să păstrăm (cu toate avantajele și dezavantajele fiecăreia) atât serviciile divine publice cât și un mod de a strânge rândurile prin părtășia în case, organizată și supravegheată de biserică. În biserica noastră suntem într-o perioadă în care încercăm să vedem dacă se poate. Să ne ajute Dumnezeu!

Sursa: popaspentrusuflet.wordpress.com