text Duhul Sfant

"Duhul Sfânt este o Persoană Divină"

04 mai 2025

Categorie: Duhul Sfant

Introducere

H. L. Heijkoop

Un adevăr dominant al Vechiului Testament este că există un singur Dumnezeu, cunoscut ca Cel ce este Creatorul, ca Cel Atotputernic, ca Domnul (Deuteronom 6:4 ). Şi Diavolul a căutat fără încetare să strâmbe şi să strice adevărul acesta, îndreptând pe oameni spre mulţi idoli şi spre mulţi domni (1. Corinteni 8:5 ).

Un mare adevăr al Noului Testament este că Dumnezeu este o Treime divină, care S-a descoperit pe Sine însuşi ca Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, aşa cum este atât de clar prezentat în cele trei cercuri care se lărgesc, bine cunoscute, din Efeseni 4:4-6 (vezi de asemenea 1. Corinteni 8:6 şi 1. Timotei 2:5 ). Satan atacă de asemenea adevărul acesta fundamental al creştinismului; el ştie: credinţa creştină rămâne în picioare sau cade, dacă este primit sau respins adevărul acesta. După cum pe mulţi necredincioşi, Cel Rău îi face să tăgăduiască existenţa lui Dumnezeu, tot aşa pe mulţi, care spun că sunt creştini, tot el îi face să tăgăduiască dumnezeirea lui Hristos sau umanitatea Lui reală, curată. Şi el a reuşit să îndepărteze cunoaşterea biblică despre Duhul Sfânt de la mii de credincioşi adevăraţi, în aşa fel încât practic ei sunt în starea evreilor credincioşi din Fapte 19:1-4 , care totuşi nu erau creştini încă.

Şi câţi credincioşi îşi dau seama practic că Duhul Sfânt este nu numai o putere sau o influenţă, ci o Persoană divină? Câţi dintre ei ştiu că Duhul Sfânt locuieşte în ei? Şi totuşi Romani 8:9 spune că, dacă cineva nu are Duhul Sfânt, nu este al lui Hristos!

Cât de mare influenţă ar avea asupra vieţilor noastre faptul de a fi conştienţi într-un mod practic că Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în fiecare credincios (Efeseni 1:13 ; 2. Corinteni 1:22 ) şi vrea să conducă vieţile noastre! Că El de asemenea locuieşte în adunare (Efeseni 2:22 ; 1. Corinteni 3:16 ) şi în ea vrea să călăuzească toate potrivit gândurilor Lui şi să folosească pe cine vrea El! Că noi Îl întristăm când nu-I dăm Lui conducerea vieţii noastre (Efeseni 4:10 ) şi că Îl putem stinge când nu ne supunem Lui în viaţa de adunare (1. Tesaloniceni 5:19 )!

Să cercetăm deci Cuvântul lui Dumnezeu şi să Îl primim în inimile noastre, să facem să fie o realitate în viaţa noastră ceea ce vom afla despre Dumnezeu Duhul Sfânt.

1. Duhul Sfânt este o Persoană Divină

H. L. Heijkoop

Cineva ar putea să spună că puţin contează în viaţa practică dacă Duhul Sfânt este o Persoană sau o putere sau o influenţă. Conştient sau inconştient, de asemenea, mulţi gândesc despre El ca fiind numai o putere. Şi totuşi este deosebit de însemnat să înţelegem această deosebire. Mai întâi, desigur, pentru că lucrul acesta atinge un adevăr fundamental: dacă Duhul Sfânt n-ar fi o Personalitate, o Persoană divină, atunci nici n-ar exista o Treime dumnezeiască.

Dar o astfel de gândire schimbă totul în viaţa practică, personală. Dacă El este doar o putere care lucrează în mine, atunci eu pot să-mi împlinesc anumite planuri ale mele şi, făcând aşa, să mă folosesc de puterea aceasta. Dacă însă o Persoană divină locuieşte în mine, atunci eu nu voi mai face planuri ale mele şi nu voi mai urmări nimic de la mine însumi. Atunci El este Cel care face planurile şi le împlineşte, iar eu nu am altceva de făcut decât să mă las să fiu folosit de El. Şi atunci nu mai sunt eu cel care lucrează, ci mai degrabă sunt un instrument care poate fi folosit de El, pentru ceea ce vrea El. Şi nu este o diferenţă enormă între o creatură ca mine care ar vrea să-L folosească pe Dumnezeu pentru planul meu – şi Dumnezeu Cel Atotputernic care Se pleacă spre o astfel de creatură şi în harul Lui vrea s-o folosească pentru a-Şi aduce la îndeplinire voia Sa? Cel dintâi fel de a gândi este în întregime păgân şi conduce la o supraestimare a eului şi la arătarea propriei voinţe. Aşa fac păgânii cu idolii lor. Cel de al doilea fel de a gândi te duce la smerenie şi dependenţă, dar în acelaşi timp la siguranţa slăvită de a fi în căile lui Dumnezeu şi de a avea aprobarea Lui. Şi oare există ceva care ar face inima mai fericită, decât cunoaşterea aceasta, şi care ar da mai multă putere pentru a rămâne neclintit, oricât de puternică ar fi împotrivirea?

De aceea este de cea mai mare însemnătate să cercetăm cu atenţie Scriptura în privinţa subiectului acestuia.

Care sunt caracteristicile unei persoane? Nu este faptul că ar poseda un trup, aşa cum gândesc mulţi. Personalitatea noastră este în adevăr legată de trupul nostru. De aceea, credinciosul care moare nu ajunge desăvârşit înainte de a primi un trup nou prin înviere, deşi chiar şi în acel moment el este cu Dumnezeu şi astfel este fericit. Dar, dacă a avea un trup ar fi caracteristica unei persoane, atunci îngerii, de exemplu, n-ar fi persoane şi nici Dumnezeu Tatăl n-ar fi, nici Domnul Isus înainte de întruparea Sa n-ar fi fost. O persoană este o fiinţă vie, care este conştientă de existenţa ei şi care gândeşte, voieşte şi acţionează în mod conştient.

Şi ce spune Scriptura despre Duhul Sfânt? Ea învaţă:

• că El are putere şi dragoste (Romani 15:13,30 );

• că are raţiune şi mijloceşte pentru noi (Romani 8:26,27 );

• că El cercetează, cunoaşte, învaţă şi convinge (1. Corinteni 2:10,11 ; Neemia 9:20 ; Ioan 16:8,13 );

• că El are o voinţă suverană (1. Corinteni 12:11 ; Fapte 13:2 );

• că El locuieşte în fiecare credincios în parte (1. Corinteni 6:19 ) şi în adunare (1. Corinteni 3:16 ; Efeseni 2:22 );

• că El poate fi întristat (Efeseni 4:30 ; Isaia 63:10 ), batjocorit (Evrei 10:29 ), minţit (Fapte 5:1 ) şi stins (1. Tesaloniceni 5:19 ).

Domnul Isus vorbeşte despre Duhul Sfânt ca despre o persoană. Foloseşte un pronume masculin pentru El, pronume care poate fi folosit numai pentru o persoană, deşi gramatical ar fi trebuit să fie un pronume neutru, deoarece cuvântul „duh” (pneuma) în greceşte este un neutru: ca El „să rămână cu voi pentru totdeauna”; „pentru că nu-L vede”; „El vă va învăţa toate” (Ioan 14:16,17,26 ).

Pe deasupra, Scriptura spune în Fapte 5:3,4 că Duhul Sfânt este Dumnezeu, şi nu numai într-un loc este menţionat în acelaşi timp cu Tatăl şi cu Fiul (de exemplu, Matei 28:19 ; 1. Corinteni 12:4-6 ; 2. Corinteni 13:14 şi Efeseni 4:4-6 ).

Duhul Sfânt este astfel o Persoană şi o Persoană divină. El este Dumnezeu Duhul Sfânt

2. Duhul Sfânt în Vechiul Testament

H. L. Heijkoop

În Vechiul Testament nu era cunoscut că Duhul Sfânt este o Persoană divină. În adevăr, s-a vorbit despre El şi au fost prezentate lucrările Lui într-o mulţime de locuri. Chiar în cel de al doilea verset al Bibliei găsim scris: „Şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca peste întinderea apelor”, iar în Geneza 6:3 : „Duhul Meu nu va rămâne (nu se va lupta, nu va stăpâni) pururea în om”. Vedem acolo pe Duhul Sfânt ocupându-Se El însuşi cu un pământ care era fără formă şi gol şi apoi cu oamenii care lepădaseră pe Dumnezeu, El având scopul de a împlini ceva despre care Dumnezeu să poată spune: „este bun”.

Lucrarea Lui era atât de bine cunoscută, încât se putea spune despre Iosua că era „plin de duhul înţelepciunii” (Deuteronom 34:9 ) şi în Psalmul 51:11 David se ruga: „Nu lua de la mine duhul Tău Cel sfânt”. El l-a umplut pe Beţaleel cu „înţelepciune, pricepere şi cunoştinţă în tot felul de lucrări” (Exod 35:31 ). Prin David, El a prorocit despre Mesia şi despre împărăţia viitoare a păcii (2. Samuel 23:1-7 ). Şi El a inspirat pe scriitorii sfinţi ai Vechiului Testament, în aşa fel încât ei să poată spune: „Aşa vorbeşte Domnul” (2. Petru 1:21 ). Da, prorocul putea să mângâie rămăşiţa slabă a lui Israel, spunând: „Duhul Meu rămâne în mijlocul vostru; nu vă temeţi!” (Hagai 2:5 ).

Lucrarea Duhului Sfânt a fost uneori dată spre înfăptuire chiar şi unor necredincioşi (Numeri 24:2 ; 1. Samuel 10:10 ).

Dar în mod explicit nu s-a descoperit atunci că Duhul Sfânt era o Persoană. El nu era cunoscut altfel decât ca Duhul lui Dumnezeu, ca puterea care vine de la singurul Dumnezeu. Este la fel cum a fost şi cu Domnul Isus, care a fost foarte puţin descoperit, deşi în Vechiul Testament găsim nenumărate tipuri ale Lui şi multe prorocii vorbesc în aşa fel despre El încât noi, în lumina Noului Testament, găsim în el confirmarea dumnezeirii Lui (de exemplu Zaharia 12:10 , unde este evident că Domnul Isus este Domnul). Tot aşa, Duhul Sfânt a fost necunoscut ca Persoană divină, deşi în lumina Noului Testament găsim indicaţii clare ale faptului acestuia şi în Vechiul Testament. El nu fusese încă descoperit şi încă nu locuia pe pământ. De aceea, El însuşi spune în Ioan 7:39 : „căci Duhul încă nu era, pentru că Isus nu fusese încă slăvit”. Şi credincioşii din Fapte 19 , care nu cunoşteau crucea şi învierea, spuneau: „Nici n-am auzit măcar că este Duh Sfânt”.

Activitatea Lui era temporară, încât în 1. Samuel 16:14 avea să se spună: „Duhul DomnuluiS-a depărtat de la Saul”, iar în Psalmul 51 David se ruga să nu ia Duhul Său Cel sfânt de la el. Revărsarea Duhului era în adevăr prorocită, dar lucrul acesta era totdeauna privit ca un lucru de viitor (de exemplu, Ezechiel 39:29 şi Ioel 2:28,29 ).

3. Duhul Sfânt în Noul Testament

H. L. Heijkoop

În Noul Testament găsim o situaţie cu totul deosebită. Minunea veacurilor avea să aibă loc: „Dumnezeu S-a arătat în trup” (1. Timotei 3:16 ). Dumnezeul Cel veşnic, Creatorul cerului şi al pământului, S-a plecat spre noi, a devenit „Cel sfânt” născut din fecioară. „Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi (şi noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14 ). Şi dacă stelele dimineţii cântau împreună şi dacă toţi fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie când au văzut lucrările Lui creatoare (Iov 38:7 ), cât de mult s-au bucurat când au văzut pe Creatorul lor devenind om, când L-au văzut copil în staulul din Betleem! Şi deoarece El a venit să mântuiască lumea şi să dea viaţa veşnică păcătoşilor pierduţi, să moară pentru ei pe lemnul blestemat – cum s-au bucurat fiinţele cereşti când au văzut slava harului Său! „Şi deodată împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, în oameni bună plăcere” (Luca 2:13,14 ). „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele” (2. Corinteni 5:19 ).

Treimea dumnezeiască Însăşi Se ocupă cu evenimentul acesta minunat. După ce Fiul, în „sfatul de pace” spusese: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta!” (Evrei 10:9 ), Dumnezeu I-a pregătit un trup (Evrei 10:5 ), iar Duhul Sfânt a dat naştere, în Maria, Omului Isus (Matei 1:20 ). Apoi la începutul manifestării în public a Domnului Isus, vedem cea dintâi revelaţie a Treimii dumnezeieşti: Fiul, în smerenie pe pământ; Dumnezeu Tatăl care vorbeşte din cer şi Îl face cunoscut pe Isus ca pe Fiul Său; Dumnezeu Duhul Sfânt, care coboară peste Fiul într-o formă trupească (Luca 3:22 ). Cum ar fi fost cu putinţă ca în perioada aceea de timp, în care Dumnezeu Fiul era pe pământ, fiind arătat ca Dumnezeu (Ioan 1:18 ), să nu fi fost tot asemenea şi Duhul Sfânt? Apoi în evanghelii găsim de asemenea o revelaţie slăvită a Lui.

Să vedem atunci, mai înainte de toate, ce se spune despre Duhul în legătură cu viaţa pământească a Domnului Isus. La naşterea Lui: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine va fi numit Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35 ). Am văzut cum la arătarea Lui în public, Duhul Sfânt a coborât peste El în formă trupească şi a mărturisit că Isus este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1:32-34 ). În Luca 4:1 se spune: „Iar Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors în puterea Duhului în Galileea”. Prin Duhul El a învăţat, a mângâiat şi a vindecat (versetele 18,19), a scos afară demonii (Matei 12:28 ) şi prin Duhul S-a adus pe Sine jertfă fără pată lui Dumnezeu (Evrei 9:14 ). Da, Dumnezeu nu I-a dat Duhul cu măsură (Ioan 3:34 ).

Găsim un simbol minunat al lucrului acestuia în jertfa de mâncare (Levitic 2 ). Floarea de făină, care este o reprezentare a firii omeneşti curate a lui Hristos, este amestecată cu untdelemn (untdelemnul este reprezentarea Duhului Sfânt), unsă cu untdelemn sau stropită cu untdelemn. Astfel, în orice formă în care Domnul poate fi văzut ca om, este arătată lipsa păcatului, precum şi modelarea firii Sale omeneşti în puterea Duhului Sfânt şi a ungerii Sale cu Duhul Sfânt.

Avem o imagine şi mai clară în învăţătura Domnului Isus. În Ioan 3 se spune că naşterea din nou este prin Duhul Sfânt, că prin El primim o fire nouă. În Ioan 4:14 este adăugat că darul lui Dumnezeu în cel credincios devine un izvor de apă, ţâşnind în viaţa veşnică; aceasta este puterea corespunzătoare firii celei noi. Şi în Ioan 7:37-39 vedem că Duhul Sfânt este ca nişte râuri de apă vie, care ies din inima celor care vor crede în Isus, după înălţarea Sa la cer.

Apoi, în capitolele 14,15 şi 16 ajungem la o parte cu totul nouă a adevărului despre Duhul Sfânt. Aici Domnul Isus vorbeşte despre „un alt Mângâietor”, care va veni când El va fi plecat de la ei. Vedem deci o Persoană divină care va rămâne de aici înainte cu cei care sunt ai Domnului, în locul Domnului Isus. Domnul Isus era gata de a părăsi pământul acesta. Moartea Lui Îi era înainte: El avea să împlinească lucrarea pe care Dumnezeu I-o dăduse s-o facă şi în care Dumnezeu avea să fie slăvit pe deplin. Şi drept răsplată, El avea să fie slăvit la dreapta Tatălui. Aceasta totuşi însemna pentru ucenici că ei vor fi lăsaţi singuri. Pentru a-i mângâia, Domnul le-a promis că El le va trimite un alt Mângâietor, Duhul adevărului. El avea să rămână cu ei şi să fie în ei. Şi atât de măreţ este darul acesta, încât era de folos pentru ucenici ca Domnul Isus să plece de la ei, deoarece numai atunci Mângâietorul avea să vină la ei.

Dar, oricât de importantă era promisiunea aceasta şi oricât de măreaţă era revelaţia aceasta, totuşi e clar că revelaţia deplină încă nu era dată atunci. Duhul Sfânt nu locuise încă pe pământ în alt fel, decât în Domnul Isus. Botezul cu Duh nu avusese încă loc. Lucrurile acestea erau încă numai făgăduite (Ioan 14:16 ). Şi întocmai după cum vedem în Matei 3:11 , că botezul cu Duh Sfânt nu avusese încă loc înainte de întruparea Domnului Isus, tot aşa, în Ioan 7:39 s-a arătat că El nu va avea loc înainte ca Domnul Isus să Se fi înălţat la cer. Şi abia atunci s-a dat promisiunea că evenimentul acesta va avea loc „nu după multe zile” (Fapte 1:5 ). Iar în Fapte 2 , lucrul acesta este împlinit. Duhul Sfânt a botezat pe toţi credincioşii într-un singur trup (1. Corinteni 12:13 ). El locuieşte în acest un singur trup, care este o locuinţă a lui Dumnezeu (1. Corinteni 3:16 ) şi în fiecare mădular în parte (1. Corinteni 6:19 ).

Versete ca cele de la Luca 1:15,41,67 nu contrazic cele de mai sus. Aici citim despre faptul de a fi umplut cu Duh Sfânt; în cazul lui Ioan Botezătorul, de la naşterea lui. El a fost umplut cu putere şi cu darurile Duhului Sfânt într-un mod excepţional, potrivit cu poziţia privilegiată de înainte-mergător al Domnului Isus. Totuşi aceasta nu era acelaşi lucru cu locuirea Duhului Sfânt în cei credincioşi, aşa cum este clar arătat în locuri ca cele din Fapte 4:8,31 , unde Petru şi ceilalţi apostoli erau plini de Duh Sfânt, deşi revărsarea Duhului avusese loc în ziua Cincizecimii. A locui Duhul Sfânt într-un om şi a fi plin de Duh Sfânt sunt două lucruri deosebite, care pot fi împreună sau pot fi separate.

4. Botezul cu Duh Sfânt şi cu foc

H. L. Heijkoop

Înainte de a începe să gândim la lucrarea Duhului Sfânt, să ne ocupăm puţin cu cuvintele de la Matei 3:11 şi Luca 3:16 : „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”.

Mulţi gândesc la versetele acestea, ca şi când ele ar spune: „El vă va boteza cu focul Duhului Sfânt” şi îi auzim vorbind mereu despre „botezul cu foc” şi rugându-se pentru el. Ei se gândesc în felul acesta la revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii şi la „limbile ca de foc” care s-au aşezat pe ucenici, ca un semn clar că Duhul Sfânt fusese turnat peste ei.

Când citim versetele acestea cu atenţie, observăm că ideea aceasta nu este dreaptă. Ele vorbesc desigur despre un botez cu foc, dar acesta este ceva cu totul diferit de botezul cu Duh Sfânt. Citim: „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. Deci despre două botezuri se vorbeşte aici: unul cu Duh Sfânt şi altul cu foc.

Focul în Scriptură este totdeauna o imagine a judecăţii, a pedepsei. Lucrul acesta poate fi văzut foarte bine în Matei 3:12 . Revărsarea Duhului Sfânt însă nu este o judecată, ci este o faptă a harului măreţ, în aşa fel încât în Ioan 14:16 Domnul Isus mereu şi mereu promite ucenicilor Săi revărsarea aceasta, ca o mângâiere. Botezul cu Duh nu poate fi deci acelaşi lucru cu botezul cu foc. Domnul Isus ne face să vedem clar lucrul acesta şi în Fapte 1:5 , Unde El spune: „Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt”. Sunt aceleaşi cuvinte ca cele folosite de Ioan Botezătorul, cu adăugarea faptului că botezul cu Duh Sfânt avea să aibă loc „nu după multe zile”. Şi nu se spune nimic despre botezul cu foc. N-ar fi de neînţeles lucrul acesta, dacă botezul cu foc ar fi trebuit să aibă loc la Cincizecime? Citind cu atenţie Matei 3:11 în contextul în care se găseşte, vom putea să vedem care îi este înţelesul.

În prorociile Vechiului Testament privitoare la venirea Domnului Isus, două consecinţe ale venirii Lui sunt prezentate neîncetat: binecuvântările şi slava pentru cei temători de Dumnezeu, şi judecata pentru cei mândri şi pentru lucrătorii fărădelegii (vezi, de exemplu, Isaia 61:1-2 , Maleahi 4:1-3 ). Fără îndoială, consecinţele acestea pot să nu fie văzute ca fiind în acelaşi timp. Evreul evlavios aştepta ca Mesia să-l elibereze, judecând pe vrăjmaşii lui. Şi lucrul acesta îl găsim în mulţi psalmi de blestem, în care psalmistul se bucură de judecata care va veni peste cel rău. Vezi, de exemplu, Psalmul 58:6-11 , Psalmul 83 , Psalmul 109 etc. Judecata aceasta trebuie să aibă loc atunci când Dumnezeul cerurilor Îşi va fi aşezat împărăţia pe pământ (Daniel 2:44 ) şi o va da Mesiei, Fiului Omului (Daniel 7:13,14 ). Ioan Botezătorul era cel care mergea înaintea împăratului, aşa cum a fost anunţat în Isaia 40 sau în Maleahi 3 şi 4, ca cel care trebuia să predice evanghelia împărăţiei: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor s-a apropiat”. Şi găsim lucrul acesta prezentat în Matei 3 şi în Luca 3 .

Este trist faptul că poporul privit ca un tot nu era temător de Dumnezeu. În afară, ei arătau că se ţineau de Cuvântul lui Dumnezeu şi împlineau cele prescrise de lege. În realitate, starea lor era întocmai ca în timpul lui Maleahi, când numai foarte puţini se temeau de Dumnezeu. Rămăşiţa aceasta credincioasă a crezut cuvintele lui Ioan, că împărăţia s-a apropiat. Ei au fost botezaţi cu botezul pocăinţei (Fapte 19:4 ) şi astfel s-au despărţit de poporul care nu se temea de Dumnezeu. Prin botezul lor, ei mărturiseau că starea în care se găsiseră până atunci era cu totul nepotrivită pentru venirea împărăţiei şi a împăratului ei.

Au venit şi căpeteniile religioase ale poporului – din nefericire fără să se fi pocăit. Ioan şi-a îndreptat cuvântul şi spre ei. El venise pe calea dreptăţii (Matei 21:32 ) şi de aceea le-a vorbit despre pocăinţă, vestindu-le în acelaşi timp judecata pentru orice nedreptate înfăptuită. El boteza cu apă – un semn în afară al despărţirii de rău, care totuşi niciodată nu putea produce curăţirea lăuntrică. Chiar şi botezul creştin vorbeşte despre moarte, despre îngropare – niciodată despre viaţă. Şi Ioan nu era Mesia, era numai un „glas al celui care strigă”. Dar, după el, avea să vină Unul mai mare decât el, care era atât de mult mai presus de el, încât el nu era vrednic să-I dezlege încălţămintele. El era Dumnezeu Însuşi, Domnul, Dumnezeul legământului lui Israel (Zaharia 12 şi 14). Prin El avea să se arate harul şi adevărul (Ioan 1:17 , Matei 11:16-19 , Luca 7:32-35 ). El avea să boteze cu Duh Sfânt şi cu foc – cu Duh Sfânt ca urmare a celei dintâi veniri a Lui, ca putere a binecuvântării lui Dumnezeu în împărăţia cerurilor în forma ei de acum, în timp ce Adunarea era despărţită de iudei (Fapte 2:40,47 ). Cu foc: El va aduce judecata lui Dumnezeu peste această lume, când, într-o flacără de foc, El se va răzbuna pe cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu (2. Tesaloniceni 1:8 ).

Duhul Sfânt curăţă nu numai în afară. El ne înnoieşte mintea (Romani 12:2 ) şi este puterea dumnezeiască din noi, care ne desparte de toate influenţele firii păcătoase. El ne leagă de slava în care Dumnezeu ne-a introdus – în tot ce ne-a descoperit Dumnezeu despre Sine însuşi – biruind tot ce ne-ar împiedica să ne bucurăm de privilegiile acestea. Focul este judecata care nimiceşte răul. Astfel, amândouă înlătură ce este greşit, dar pe căi diferite.

Ioan Botezătorul nu ştia toate acestea. Din ce este scris în 1. Petru 1:10-12 putem înţelege că prorocii deseori vesteau lucruri care treceau dincolo de propria lor înţelegere. Şi este clar că felul în care Hristos a împlinit prorocia lui Ioan a fost arătat mai târziu; trebuia să aibă loc „taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte generaţii” (Efeseni 3:2-12 ). Prorociile Vechiului Testament în general nu arată că ar fi o distanţă în timp între venirea Domnului pe pământ în har şi venirea Sa pe pământ în slavă şi pentru judecată. Dacă iudeii s-ar fi pocăit la predicarea lui Ioan şi ar fi primit pe Domnul Isus, atunci nu s-ar fi întâmplat lucrul acesta şi împărăţia ar fi fost stabilită chiar atunci în slavă. De aceea Domnul Isus în predica de pe munte arată însuşirile pe care ar fi trebuit să le aibă cei care aveau să intre în împărăţia cerurilor, în Matei 5:8-12 , totuşi, vedem că El este lepădat de evrei şi în Matei 13:1 Domnul iese din casă (Israel) şi stă lângă mare (celelalte naţiuni). Acolo El arată, în cele şapte pilde bine cunoscute, ce a devenit împărăţia aceasta în urma lepădării împăratului, dar şi cum va fi curăţită la sfârşitul veacului, toată neghina fiind arsă (botezul cu foc).

De asemenea, cum împărăţia aceasta, curăţită, va fi descoperită în slavă, partea ei pământească fiind numită împărăţia Fiului Omului (versetul 41) şi partea cerească, împărăţia Tatălui (versetul 43). Atunci prorocia lui Ioan va fi împlinită pe deplin. Atunci împărăţia cerurilor se va arăta în putere şi slavă şi Domnul Isus va boteza pe Israel cu foc.

Între timp, totuşi, ceva nou are loc. Împăratul lepădat găseşte o comoară în ţarină, o perlă de mare preţ (versetul 44-46); adunarea este descoperită. El vinde tot ce are, ca să intre în stăpânirea ei (Efeseni 5:25-27 ); şi, prin Duhul Sfânt, o botează în trupul Său (1. Corinteni 12:13 ). Acesta este botezul cu Duh Sfânt despre care a prorocit Ioan şi care a avut loc la Cincizecime (Fapte 2 ).

Uneori „limbile ca de foc” (Fapte 2:3 ) sunt luate ca dovadă că „botezul cu foc” ar fi în adevăr identic cu botezul cu Duh Sfânt. Totuşi aici nu ne spune că era foc, ci „ca de foc”. Erau limbi; ele arătau că cei asupra cărora veneau vor vorbi. Aceasta înseamnă că puterea Duhului Sfânt avea să se arate în predicarea Cuvântului, pentru că acest Cuvânt care, întocmai ca focul, judecă toate lucrurile (Evrei 4:12 ) să poată fi vestit cu putere (Fapte 1:8 ). Faptul că limbile au fost „împărţite” este, gândesc, un indiciu că mărturia aceasta avea să fie îndreptată nu numai spre iudei, ci şi spre celelalte popoare.

Cât de măreţ este harul lui Dumnezeu, care ne dă nu tot ce cerem noi, ci numai ce este bun pentru noi! Dacă El ar fi răspuns rugăciunilor copiilor Săi, în care ei au cerut „botezul cu foc”, unde am mai fi! „fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29 ).

5. El ne convinge

H. L. Heijkoop

Geneza 1:2 ne spune: „Pământul era fără formă şi gol; şi întuneric era peste faţa adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca peste întinderea apelor”. Versetul acesta, ca de altfel tot capitolul 1 din Geneza are nu numai un înţeles literal; el ne prezintă de asemenea lucrarea Duhului Sfânt, care Se ocupă El însuşi de un om care este fără formă şi gol înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu l-a creat pe om în nevinovăţie, dar omul s-a depărtat de Dumnezeu şi a slujit lui Satan. În toate împrejurările – fără vreo stăpânire, sub lege, sub împărăţie etc. – el a dovedit că nu vrea să slujească lui Dumnezeu. Şi când Dumnezeu, în dragostea Sa „era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele” (2. Corinteni 5:19 ), ei L-au lepădat pe Domnul Isus şi L-au răstignit. Omul a dovedit astfel că era fără formă şi gol. Nu era nimic în el care să fie plăcut lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt însuşi Se ocupă totuşi cu astfel de oameni. Domnul Isus spune, în Ioan 16 , că este de folos pentru ucenici ca El să plece, căci atunci Duhul Sfânt va veni pe pământ. „Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte dreptatea: fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat” (Ioan 16:8-11 ).

Toţi oamenii au păcătuit şi, înaintea scaunului de domnie mare şi alb, fiecare care va apărea va fi judecat după faptele pe care le-a făcut. Şi în lepădarea Domnului Isus, lumea întreagă a devenit una. Acolo saducheii s-au unit cu fariseii, cărturarii cu mulţimea pe care o blestemau pentru că nu cunoştea legea, preoţii cu Pilat, soldaţii romani cu tâlharii de pe cruce. Acolo s-a arătat vina colectivă a omenirii, în toate relaţiile ei unii cu alţii. Conducătorii religioşi şi civili s-au unit cu dorinţa celor pe care-i conduceau şi întreaga maşinărie a societăţii omeneşti a fost pusă în mişcare ca să înlăture şi să distrugă pe Cel care era singurul trimis de Tatăl, pe Cel curat, Cel sfânt, pe Cel care n-a cunoscut păcat. Nu numai că fiecare om în parte era păcătos, dar lumea întreagă, societatea organizată a oamenilor s-a arătat în întregime rea.

Astfel, „prin mâna celor fărădelege” Domnul Isus a fost răstignit şi omorât (Fapte 2:23 ). Dar cealaltă parte este că El a venit de bunăvoie să facă voia lui Dumnezeu şi să slăvească Numele lui Dumnezeu şi că „prin Duhul Cel Veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 10:9 ; 9:14 ). „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1. Petru 2:24 ). Da, alături de aceasta sau, mai corect, în primul rând El L-a slăvit pe Dumnezeu pe cruce. Omul a tăgăduit dragostea lui Dumnezeu, adevărul lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu şi sfinţenia lui Dumnezeu, atunci când i-a dat crezare lui Satan, care a îndrăznit să spună că Dumnezeu nu vroia să dea omului ceva ce ar fi fost bun pentru el şi că rezultatul mâncării din pomul cunoştinţei binelui şi răului n-ar fi cel spus de Dumnezeu, ci mai degrabă că omul ar ajunge „ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care a amânat consecinţele depline ale judecăţii, este interpretată ca o evidenţă a adevărului spuselor lui Satan (2. Petru 3:4 ).

Şi acum este înfăţişat un Om, al Cărui principiu de viaţă constă în ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu şi despre care Dumnezeu putea spune că în El îşi găseşte toată plăcerea. Acest Unul S-a lăsat de bunăvoie să fie dus la moartea de sclav pe cruce, la moartea sub judecata lui Dumnezeu, ca să slăvească Numele lui Dumnezeu. El a fost jertfa desăvârşită, deoarece El era desăvârşit în Sine însuşi şi totodată El era Persoana desăvârşită care Se oferea pe Sine însuşi. El S-a dăruit pe Sine însuşi într-un mod desăvârşit. El era arderea-de-tot.

Cât de deplin a fost slăvit Dumnezeu în jertfa Lui! Poate fi o dovadă mai măreaţă a dragostei lui Dumnezeu, decât faptul că Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu pentru nişte păcătoşi pierduţi? (1. Ioan 4:8-10 ; Romani 5:8 ; Ioan 3:16 ). Putea adevărul lui Dumnezeu, dreptatea fără pată a lui Dumnezeu să strălucească în chip mai glorios, decât atunci când El a făcut ca toată judecata Sa asupra păcatului să fie asupra Lui, Cel în care îşi găsea toată plăcerea şi care atunci de bunăvoie S-a adus pe Sine în locul păcătoşilor pierduţi? Putea sfinţenia lui Dumnezeu, această lumină în care „nu este întuneric” (1. Ioan 1:5 ) să se manifeste mai clar ca atunci când Cel ce putea spune: „Eu fac totdeauna ce-I este plăcut” (Ioan 8:29 ) şi „ştiu că Tu totdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:42 ) a trebuit să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” şi „M-ai adus în ţărâna morţii” (Matei 27 şi Psalmul 22 ), pentru că El luase păcatele noastre asupra Lui însuşi? Da, la cruce Dumnezeu a fost slăvit ca niciodată înainte şi mai mult decât dacă Adam n-ar fi căzut. Ar fi putut Dumnezeu să lase această Persoană slăvită în mormânt? El L-a înviat dintre cei morţi şi, ca răsplată dreaptă, I-a dat locul la dreapta Sa. În felul acesta dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat cu totul nouă, dar într-un fel care este văzut şi de lume; ea n-o poate tăgădui.

Care a fost poziţia lui Satan? El a fost cel mai mare vrăjmaş al lui Dumnezeu, care a încercat să nimicească lucrarea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, el a ispitit pe Domnul Isus în pustie şi I-a oferit chiar stăpânirea lumii, dacă i S-ar fi închinat. Dar când a fost evident că toată iscusinţa lui n-a avut nicio influenţă asupra sfinţeniei şi dependenţei Celui de al doilea Adam, el a încercat cu forţa. A adunat întreaga lume, cu toate părţile ei componente. Şi toţi, mai mult decât de bunăvoie, s-au lăsat conduşi de căpetenia lor, aşa cum se va mai întâmpla odată (Apocalipsa 20:8 ). Domnul Isus S-a lăsat prins de ei, Satan părând că ar fi câştigat biruinţa, deoarece puterea lui se părea că ar birui pe Domnul vieţii (Evrei 2:14,15 ). Planul lui devenise evident. Şi-a manifestat toată ticăloşia şi şi-a desfăşurat toată puterea lui la Golgota. Dar a fost înfrânt, deoarece Domnul a înviat moartea nu L-a putut ţine. Stăpânitorul lumii acesteia a şi fost judecat.

Aceasta este mărturia Duhului Sfânt împotriva lumii, tot aşa cum Domnul Isus dăduse mărturie pe pământ (Ioan 7:7 ). Este o întreită mărturie şi ea vorbeşte de o manifestare completă. Totuşi Domnul Isus nu spune că Duhul Sfânt va predica lumii. Prezenţa Lui pe pământ este dovada acestor trei lucruri şi ar trebui să convingă lumea despre dreptatea judecăţii lui Dumnezeu, care în curând va fi partea ei.

Vedem totuşi că Duhul Sfânt Se ocupă individual cu oamenii. Cea dintâi lucrare a Duhului este că El prezintă cele trei lucruri de mai sus. El le prezintă păcatul în toată urâciunea lui, îndeosebi aşa cum este văzut în lepădarea Domnului Isus, în aşa fel încât cugetul să poată fi atins şi persoana respectivă să poată deveni conştientă de starea ei pierdută. Fără aceasta, răscumpărarea nu este posibilă. Un om trebuie să fie convins de păcatul lui şi să ştie că el este pierdut şi nu este în stare să stea înaintea Dumnezeului Celui sfânt şi drept. Şi atunci, Duhul Sfânt dă mărturie pentru un al doilea lucru. El arată că lucrarea de împăcare s-a îndeplinit şi că Hristos „S-a dat pentru greşelile noastre”, pentru ca, pe baza lucrării acesteia, Dumnezeu să poată ierta păcatele tuturor celor care se încred în această jertfă şi care în felul acesta sunt făcuţi una cu El. Şi atunci înţelegem faptul că El „a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră” (Romani 4:25 ), că valoarea lucrării Domnului Isus este recunoscută celui care acceptă lucrarea aceasta prin credinţă şi că dacă dreptatea lui Dumnezeu a înviat pe Domnul Isus din moartea în care Îl coborâseră păcatele noastre (prin care a fost dată dovada că lucrarea de împăcare a fost îndeplinită şi că păcatele au fost ispăşite), aceeaşi dreptate ne va aşeza şi pe noi înaintea lui Dumnezeu, fără păcat, îndreptăţiţi.

Şi apoi Duhul Sfânt prezintă un al treilea lucru: judecata finală, care va înlătura fără părtinire tot ce este împotriva lui Dumnezeu.

Vedem lucrurile acestea prezentate în cea dintâi predică a lui Petru, în ziua Cincizecimii, în Fapte 2:23,24,19-20 . Şi rezultatul slăvit al acestei lucrări a Duhului Sfânt a fost că trei mii de suflete au fost adăugate Adunării

6. Naşterea din nou

H. L. Heijkoop

Un adevăr nou ne este prezentat în Ioan 3 . Erau doi pomi în grădina Edenului, pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Omul a mâncat din cel din urmă şi în felul acesta şi-a pierdut dreptul pentru cel dintâi. Din punct de vedere moral, de aici înainte el este „mort în greşeli şi în păcate” (Efeseni 2:1 ); viaţa lui naturală este caracterizată de păcat şi de o lipsă totală a tot ce ar putea avea părtăşie cu Dumnezeu.

Lucrul acesta era evident când Domnul Isus a venit pe pământ. „În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1:4-5 ). Dar omul nici nu putea înţelege viaţa aceasta. „Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte” (1. Corinteni 2:14 ).

În Ioan 1:12 ni se spune că unii au primit pe Domnul Isus, dar se spune de asemenea că ei au fost născuţi din nou. „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. Şi credinţa omului natural nu-l poate aduce să fie împreună cu Dumnezeu.

În Ioan 2:23 vedem că mulţi au crezut în Numele Lui. Comparând superficial versetul acesta cu cel de mai sus (Ioan 1:13 ), am putea spune că aceştia ar fi fost copii ai lui Dumnezeu. Ei au făcut ceea ce spune aici: „au crezut în Numele Lui”. Nu este aşa? Totuşi, din versetele 24 şi 25 ale capitolului 2 se vede clar că lucrurile nu stau aşa. (Ioan 2:24,25 )

Aceşti oameni erau convinşi de semnele pe care Domnul le făcuse. Ei au crezut în El cu sinceritate. Dar o credinţă întemeiată pe raţiune sau pe simţiri nu va aduce pe nimeni în legătură cu Dumnezeu. Şi aşa stau lucrurile cu aşa numita credinţă istorică, pe care oamenii o pot avea pe baza mediului în care au fost crescuţi sau a unei educaţii care i-a învăţat să nu se îndoiască de adevărurile creştine, ca şi cu credinţa întemeiată pe o convingere intelectuală sau sentimentală privitoare la corectitudinea şi valoarea creştinismului. „Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi. Şi nu avea nevoie să-I facă cineva mărturisiri despre om, fiindcă El însuşi ştia ce era în om”.

Unui astfel de om, iată că nu numai intelectul sau simţirile i-au fost atinse, ci şi conştiinţa. Şi, deşi el era ignorant şi nu înţelegea lumina, totuşi el a simţit că în Isus era ceva care îi era necesar lui. Gândea că primise învăţătură destulă. Totuşi omul natural nu poate primi viaţa prin cunoaştere. Şi de aceea Domnul i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3 ).

Era un răspuns cu totul neaşteptat pentru Nicodim. El era un învăţător în Israel şi cunoştea Vechiul Testament. Acesta vorbeşte despre împărăţie şi tocmai despre lucrul acesta dorea el să fie învăţat. Dar cuvintele lui arătau că el nu putea vedea împărăţia, deşi ea stătea chiar înaintea lui, în persoana Domnului Isus Hristos. I-a dat Domnului Isus cea mai mare onoare care poate fi dată unui om: „Ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu”. Dar tocmai cuvintele acesta arătau că el n-a înţeles lumina. Prorocii Vechiului Testament vorbesc despre împărăţie. Dar acum, Dumnezeu însuşi, izvorul împărăţiei era prezent acolo. Şi acum Nicodim ajunge chiar la esenţa lucrurilor şi se vede, chiar din propriile lui cuvinte, că omul firesc nu poate vedea lucrurile lui Dumnezeu. „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu”.

În adevăr, omul trebuie să aibă un alt fel de viaţă, ca să fie în stare să vadă ceva ce vine de la Dumnezeu. Domnul îi spune lui Nicodim despre lucrurile pământeşti, despre împărăţie (versetul 12). Dar, aşa cum este aproape totdeauna cazul în evanghelia după Ioan, El arată unele principii generale. O viaţă nouă era necesară, nu una asemănătoare cu cea pe care o are omul natural, ci una cu totul deosebită, o viaţă „de sus”. „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?” Dacă un om s-ar naşte iar de zece ori, aceasta nu i-ar folosi la nimic, deoarece felul acesta de viaţă nu l-ar face mai mult în stare să vadă pe Dumnezeu. De aceea, răspunsul lui Nicodim a fost o întrebare nepricepută. Dar Domnul se foloseşte de ea, ca să descopere mai departe adevărul acesta: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu”.

Apa curăţă. Aici este folosită ca un simbol, având în vedere cuvintele prorociei: „Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi: vă voi curăţi de toate necurăţiile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou, voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi face să umblaţi în poruncile Mele şi să împliniţi rânduielile Mele” (Ezechiel 36:25-27 ). În Versetul 10, Domnul face aluzie la locul acesta din Vechiul Testament. Tot aşa, Domnul foloseşte în Ioan 2:19-21 templul ca un simbol, iar în Ioan 4:6-15 foloseşte fântâna.

Dacă citim Efeseni 5:26 şi Ioan 3:10 în legătură cu Ioan 15:3 este evident că apa aici este un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrul acesta este întărit de locuri ca 1. Petru 1:23 , Iacov 1:18 şi 1. Corinteni 4:15 , „fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne”. „Potrivit voii Sale, El ne-a născut prin Cuvântul adevărului.” „Eu v-am născut în Hristos Isus, prin evanghelie.” (Este de neconceput cum în Ioan 3:5 ar putea cineva să vadă botezul, ca şi cum, dacă cineva ar fi botezat, ar fi născut din nou.)

Botezul niciodată nu vorbeşte despre viaţă, ci numai despre moarte. „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Lui?” (Romani 6:3 ; vezi şi Coloseni 2:12 ). De asemenea, se spune celor unsprezece apostoli să boteze pe alţii, dar niciodată că ei înşişi ar fi fost botezaţi cu botezul creştin (şi tocmai despre botezul acesta gândesc unii că ar fi vorba aici). Şi atunci, nu erau ei născuţi din nou? Nu erau credincioşii Vechiului Testament născuţi din nou? Putea Domnul Isus să reproşeze lui Nicodim că n-ar fi cunoscut botezul creştin (versetul 10), când botezul creştin încă nu fusese făcut cunoscut? Iată de ce nici vorbă de ideea că un lucru material (apa) ar putea da viaţa spirituală unui sărman păgân.

Cuvântul lui Dumnezeu în puterea lui curăţitoare, folosit de Duhul Sfânt, sădeşte în om o viaţă nouă. Când conştiinţa este atinsă de Cuvânt, inima, înclinaţiile, gândurile şi acţiunile sunt curăţite şi Duhul Sfânt dă naştere unei vieţi noi. Aceasta nu este o viaţă naturală, căci ia naştere prin Duhul Sfânt şi este în felul acesta o viaţă divină; copilul lui Dumnezeu este născut din Dumnezeu (Ioan 1:13 ; 1. Ioan 3:9,10 ; 5:18 ). Şi viaţa aceasta nouă, divină, nu se poate strica, aşa cum se întâmplă cu viaţa naturală. „Ce este născut din carne este carne; şi ce este născut din Duh este duh” (Ioan 3:6 ). „Sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui fiindcă este născut din Dumnezeu” (1. Ioan 3:9 ).

În versetul următor, Domnul precizează alt amănunt. Viaţa cea nouă poate fi dată numai pe baza înălţării Domnului pe cruce, deoarece omul este un păcătos. Dar dragostea lui Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Aici, viaţa aceasta este numită „viaţa veşnică”.

Şi în Vechiul Testament se vorbeşte despre viaţa veşnică (Daniel 12:2 ; Psalmul 133:3 ). Acolo ea este menţionată în legătură cu slava împărăţiei de o mie de ani, cu timpurile de îndreptare a tuturor lucrurilor. Dar aici ea este descoperită fără slavă. Singurul Fiu era aici, El care era în ceruri în acelaşi timp când vorbea cu Nicodim, pe pământ (Ioan 3:18 ; 1:18 ), El, care este Dumnezeu adevărat şi viaţa veşnică (1. Ioan 5:20 ). El nu dădea învăţături despre viaţa veşnică, ci El însuşi era manifestarea ei. El este viaţa veşnică. Şi ce manifestare! Ce lucrare a Duhului Sfânt! Omul natural, care este mort în păcate şi greşeli, prin lucrarea Lui devine un om născut din nou, care are viaţa veşnică, o viaţă divină, da, viaţa veşnică însăşi, Domnul Isus ca viaţă a lui (Ioan 5:11-13, 20 ).

Putem vedea acum ce înseamnă să ai viaţa veşnică. Ea nu înseamnă numai că cei care sunt copii ai lui Dumnezeu nu vor muri niciodată. Viaţa aceasta cuprinde în ea posibilitatea de înţelegere a lucrurilor duhovniceşti, a tuturor lucrurilor care vin de la Dumnezeu. Înseamnă că putem avea părtăşie cu Dumnezeu însuşi, căci am fost făcuţi părtaşi firii dumnezeieşti (2. Petru 1:4 ; 1. Ioan 1:3 ). Înseamnă că Hristos este în noi, că avem o viaţă divină care nu poate păcătui (1. Ioan 3:9 ). Înseamnă că „Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel Adevărat. Şi noi suntem în Cel Adevărat, adică în Fiul Său Isus Hristos. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (1. Ioan 5:20 ). Şi Dumnezeu ne-a dat o întreagă evanghelie „pentru ca... crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui” (Ioan 20:31 ) şi o epistolă întreagă „ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică” (1. Ioan 5:13 ).

Înseamnă lucrul acesta, în viaţa noastră practică faptul că „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”? (Galateni 2:20 ).

8. Râuri de apă vie

H. L. Heijkoop

În Ioan 4 L-am văzut pe Domnul ca Fiu al lui Dumnezeu care dă apa cea vie care devine un izvor, ţâşnind în viaţa veşnică. Acesta este Duhul Sfânt – un izvor de putere lucrând în cel credincios şi făcându-l în stare să aibă părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său, şi să se închine Tatălui (versetele 23 şi 24).

În capitolul 7 îl vedem iarăşi pe Domnul Isus dând apă vie şi se spune în mod expres că era vorba de Duhul Sfânt. Dar felul în care Domnul Isus este prezentat şi ce spune El sunt cu totul diferite de cele văzute în capitolul 4.

În Vechiul Testament ni se spune despre trei sărbători (Exod 23 , Levitic 23 , Numeri 28:29 , Deuteronom 16 ): Pastele, sărbătoarea Săptămânilor (Cincizecimea) şi sărbătoarea Corturilor. În Ioan 6:4 găsim Pastele şi Domnul aduce împlinirea aievea a ceea ce era o umbră pe care o reprezenta această sărbătoare. El a coborât din cer ca să moară pentru cei care meritau judecata. „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică” (Ioan 6:54 ). Nu găsim sărbătoarea Cincizecimii în locul acesta. După cum ştim, împlinirea ei o găsim în revărsarea Duhului Sfânt, în Fapte 2 . Iar Ioan 7 ne vorbeşte direct de sărbătoarea Corturilor. Era o amintire a trăirii lor în corturi, în pustie. Sărbătoarea avea să fie ţinută după culesul recoltei, inclusiv culesul viei – „după ce îţi vei strânge roadele din arie şi din teasc” (Deuteronom 16:11 ). Din Isaia 63 şi Apocalipsa 14 înţelegem că vremea culesului viei este o imagine a judecăţii care va veni peste pământ. De aceea sărbătoarea Corturilor ne prezintă imaginea slavei viitoare, când, după anumite judecăţi, Israel va locui în pace şi linişte în Palestina. Atunci Mesia, Domnul Isus, va domni în slavă, în Ierusalim.

Venise oare timpul ca Domnul să intre în slava Sa în Ierusalim (Matei 23:39 )? Iudeii căutau să-L omoare; fraţii Lui după trup, cei apropiaţi ai Săi, nu credeau în El. Unii din ucenicii Săi îl părăsiseră (Ioan 6:71 ). Lumea se arăta vrăjmaşă Lui, iar poporul Său nu-L primea. Cum ar fi putut El atunci să Se arate în slavă şi să reverse binecuvântările pământeşti peste poporul Său?

Fraţii Lui Îi recunoşteau puterea de a-Şi înfăptui făgăduinţele. Ei nu se îndoiau de puterea Lui şi doreau ca El să Se arate pe faţă, pentru ca lumea să-L poată cinsti şi ei să-I împărtăşească cinstea. Dar aceasta nu este credinţă. Şi, în răspunsul Domnului vedem situaţia prezentată clar. Ei erau din lume şi de aceea lumea nu-i ura. Timpul era totdeauna prielnic pentru ei, deoarece ei erau o parte chiar din această lume, din sistemul social de pe pământ care nu-L primea, ci îl ura şi dorea să-L omoare. Din pricina aceasta El nu Se putea sui pe faţă la Ierusalim. Curând după aceea, El avea în adevăr să fie în situaţia de a Se duce, înainte de Paşte, căci El era gata, ca miel de Paşte, să împlinească sensul pe care îl avea sărbătoarea aceasta (Matei 21 ).

Dar cum putea Fiul Omului, care fusese lepădat de lume, să-Şi ia în stăpânire slava pământească? Intr-o zi, când răul va fiînlăturat prin judecăţi şi când rămăşiţa se va fi întors spre Dumnezeu, El îşi va face intrarea glorioasă în Ierusalim, pe baza Paştelui, şi îşi va lua în stăpânire împărăţia (Zaharia 14 şi Matei 23:39 ). Dar acum, El nu avea altceva de făcut decât să meargă pe calea Lui, ca Unul care fusese neprimit, şi să mărturisească despre Dumnezeu celor care Îl respinseseră. Iar când fariseii şi marii preoţi au trimis slujitori ca să-L prindă, El a spus că nu are nevoie să se grăbească, căci timpul plecării Lui de pe pământ se apropia. El nu avea părtăşie cu lumea şi nici n-o căuta. Şi desigur, El nu căuta cinste de la lume; El nu făcea nimic altceva, decât să caute cinstea care vine de la Cel care L-a trimis. Iar celor din lume, care erau însetaţi, El le-a spus cu glas tare să iasă din lume şi să vină la El şi să bea, pentru ca setea lor să fie potolită şi râuri de apă vie să curgă din inima lor. Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit (versetul 39).

Când citim bine Ioan 7:37-39 , vedem unele lucruri însemnate. Domnul Isus a strigat cuvintele acestea în cea din urmă zi, cea mai însemnată zi a sărbătorii. Vechiul Testament ne învaţă că sărbătoarea Corturilor dura 8 zile şi cea de a opta zi ocupa un loc special. În Deuteronom 16 nici nu este menţionată, iar în Levitic 23 şi Numeri 29 ea este separată de cele 7 dinainte. Numărul opt reprezintă totdeauna ceva nou, ceva care este legat de ce este vechi, dar care formează totuşi un început nou. Şi cea de a opta zi a sărbătorii Corturilor este o imagine a slavei veşnice care, după o mie de ani de slavă pământească, va fi partea tuturor celor binecuvântaţi.

În ziua aceasta Domnul vorbea despre Duhul Sfânt pe care El avea să-L dea, după ce El, ca Fiu al Omului, avea să fie slăvit. El nu putea să ia în stăpânire slava pământească. El era Cel respins, care în curând avea să fie dat morţii (Ioan 7:7,13,19 ). Dar Dumnezeu avea să-L învieze dintre cei morţi şi să-I dea un loc chiar la dreapta Sa, în slava veşnică cerească. Şi de acolo, El avea să dea Duhul Sfânt celor care vor crede în El.

În Ioan 4 , Domnul Isus era Fiul lui Dumnezeu dând apa vie, prin puterea Sa divină. Dar aici El este Fiul Omului, neprimit de lume, Cel care avea să moară, dar Cel care avea să fie înviat de Dumnezeu şi slăvit în ceruri pe baza lucrării Lui, Cel care va trimite Duhul Sfânt din ceruri ca să unească pe credincioşi cu Sine. În felul acesta ei iau pe pământ acelaşi loc pe care El l-a avut. În capitolul 4, Duhul Sfânt este Cel care uneşte pe credincios cu Fiul şi cu Tatăl, dându-i locul unui închinător; iar aici, aflăm că râuri de apă vor curge din inima celui care va primi Duhul Sfânt – aici ni se spune de lucrarea lui Dumnezeu în lume.

Locuirea în noi a Duhului Sfânt ne determină astfel poziţia pe pământ. Prin El suntem uniţi cu Domnul care a fost respins de lume şi a fost ţintuit pe cruce de către lume. Dar Dumnezeu a primit lucrarea Lui de pe cruce şi, pe baza ei, L-a înviat dintre cei morţi şi L-a primit în slavă. „îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din cauza morţii pe care a suferit-o” (Evrei 2:9 ). Şi puterea Duhului Sfânt ne umple inimile cu slava în care Isus a intrat. Dar locul nostru pe pământ este acelaşi pe care Domnul Isus Hristos l-a avut pe pământ.

În istoria lumii îl vedem pe Dumnezeu, când arătându-Şi drepturile asupra pământului, ca Dumnezeu al pământului, când retrăgându-Se la o anumită înălţime în ceruri, ca Dumnezeu al cerului. Tot aşa trebuie să se poarte şi cel credincios.

În Geneza 1 şi 2 vedem cum Dumnezeu îşi menţine drepturile în creaţia care era fără pată. Dar, după cădere, vedem cum Dumnezeu S-a ocupat numai într-un mod indirect cu pământul, până ce păcatul şi nelegiuirea omului au atins culmea. Atunci El a adus potopul şi El însuşi S-a ocupat în mod direct cu pământul curăţit (Geneza 8:9 ), dându-i lui Noe pământul cel nou, făcând un legământ cu el şi lăsându-i cârmuirea. Dar şi Noe şi urmaşii lui s-au împotrivit lui Dumnezeu şi au folosit greşit tot ce era pe pământ. Şi după zidirea turnului Babei, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, nu ca să stăpânească pământul, ci ca să călătorească pe pământ ca un străin şi să trăiască în aşteptarea cetăţii al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu (Evrei 11:9-10 ). Când nelegiuirea locuitorilor Palestinei a ajuns la culme, Dumnezeu a chemat un popor ca să stăpânească pământul, El însuşi fiind Căpetenia oştirii Domnului (Iosua 5:14 ). Atunci Dumnezeu a fost numit „Domnul întregului pământ” (Iosua 3:11 ). Şi în Cronici 29 se spune că scaunul de domnie al Domnului era în Ierusalim. Dar şi Israel s-a depărtat de Dumnezeu, în aşa fel încât El a trebuit să judece poporul acesta. L-a trimis în robie. Slava Domnului a părăsit Ierusalimul (Ezechiel 10:11 ). El a dat cârmuirea pământului împăraţilor neamurilor şi nu S-a mai numit pe Sine însuşi Domnul întregului pământ, ci Dumnezeul cerurilor (Daniel 2:37 ). După robie găsim doar o îndreptare parţială. Poporul evreu n-a mai devenit independent. Şi când Domnul Isus a venit pe pământ, răutatea şi stricăciunea lor totală erau evidente. Ei au răstignit pe moştenitorul, pe Cel care avea drept asupra pământului, pentru ca ei înşişi să fie în stare să ia în stăpânire moştenirea (Matei 21:33-46 ).

Evanghelia după Ioan vede toate din unghiul acesta. De la început Domnul este prezentat ca neprimit (vezi Ioan 1:5-11 ). Desigur, într-o zi El va intra în slava Sa pământească, după ce judecata va fi fost făcută asupra lumii şi adevărata sărbătoare a Corturilor va fi ţinută. Dar acum, Dumnezeu nu are legături directe cu pământul. Şi Domnul Isus a fost străin, lepădat de lume, ca Unul care nu făcea nimic altceva decât să caute slava lui Dumnezeu, vestind cuvântul Lui (Ioan 7:14-18 ).

Nu vedea El că romanii asupreau poporul pământesc al lui Dumnezeu? Nu vedea El nelegiuirea şi cruzimea unuia ca Irod sau ca Pilat? Nu vedea El abuzurile care erau în Israel? El, care era Atotştiutor (Ioan 4:18 ), care ştia ce este în inima omului (Ioan 2:25 ), nu ştia că toate acestea erau împotriva gândurilor lui Dumnezeu? Nu trebuia El, care a fost adânc mişcat şi a plâns, văzând puterea şi urmările păcatului (Ioan 11:33-38 ), să fi fost mişcat şi să Se fi întristat de tot ce dezonora Numele lui Dumnezeu pe pământ?

Dar Îl vedem noi ocupându-Se cu astfel de lucruri, când a fost pe pământ? El nu S-a luptat ca să înlăture pe asupritorul roman, ci dimpotrivă, a zis: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului”. El n-a încercat ca puterea preoţilor stricaţi şi neevlavioşi să fie înlocuită cu oameni care se temeau de Dumnezeu. El n-a încercat să înlăture abuzurile care se vedeau peste tot. Da, când cineva I-a spus: „Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă moştenirea cu mine”, El a răspuns, deşi omul avea fără îndoială dreptate din punctul lui de vedere: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”. Domnul a luat locul unuia care fusese respins, care nu avea nimic altceva de făcut decât să fie un martor pentru Dumnezeu şi să cheme individual pe cel care este însetat, să iasă afară din lume, la El. El nu căuta slavă pentru Sine însuşi (Ioan 7:18 ). Când oamenii voiau să-L facă împărat, El a plecat dintre ei. Când făcea minuni, El oprea pe oameni să vorbească despre El. El nu dorea altceva decât să împlinească voia lui Dumnezeu şi aceasta însemna crucea.

Acest Isus este acum în cer. Întregul sistem al societăţii pe pământ L-a dus pe Domnul Isus pe cruce şi L-a omorât. Dar Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi şi L-a aşezat chiar la dreapta Sa, „până ce voi pune pe toţi vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. El a trimis aici Duhul Său din cer. Oricine este însetat poate să vină – este un lucru personal. Şi oricine crede în El primeşte Duhul Sfânt, ce devine râuri de apă vie în el, ieşind în afara lui. Lucrul acesta îl uneşte cu Domnul care este slăvit şi totodată îl înalţă deasupra pustiei prin care trece. „Când trec prin valea Baca [valea plângerii], ei o prefac într-un loc plin de izvoare” (Psalmul 84:6 ). Dumnezeu îl face să fie bun pentru a sluji aici, pe pământ. El poate oferi răcorire celui însetat, căci din el curg râuri de apă. Aceasta este poziţia oricărui credincios în zilele noastre, în timpul bisericii.

Ocupăm noi în mod practic poziţia aceasta? Se vede în vieţile noastre faptul că, prin locuirea în noi a Duhului Sfânt, noi suntem una cu Fiul Omului slăvit în cer, care este lepădat de lume? Are viaţa noastră numai acest obiect: să facă voia lui Dumnezeu? De exemplu, care ne este preocuparea? Cei mai mulţi dintre noi au o ocupaţie, ca să poată face rost de cele necesare pentru ei înşişi şi pentru familia lor, şi lucrul acesta este bun, căci cei mai mulţi nu-şi pot permite să fie scutiţi de disciplina muncii de fiecare zi. Dar lucrul acesta înseamnă pentru noi îngrijirea de cele necesare ale vieţii – sau înseamnă a câştiga un loc de cinste în societate? Relaţiile pe care le avem în societate, conduita noastră, au toate ca scop ca Dumnezeu să fie cinstit, sau ca eul să fie cinstit? Timpul de a primi cinste n-a venit încă pentru noi. Într-o zi vom sta pe scaune de domnie şi vom judeca lumea şi îngerii (1. Corinteni 6:2-4 ). Dar acum, onoarea lumii este în realitate o ruşine pentru creştin. Suntem pe pământ numai ca să facem voia Lui Dumnezeu şi să fim martori ai lui Hristos cel lepădat în lume, dar care a fost slăvit în cer. A uita lucrul acesta este periculos pentru creştin şi îi distruge mărturia

8. Râuri de apă vie

H. L. Heijkoop

9. Viaţa de înviere

H. L. Heijkoop

În Ioan 20 îl vedem pe Domnul Isus înviat din mormânt, după ce împlinise lucrarea de împăcare. Aici El nu este prezentat ca fiind înviat de Dumnezeu. Desigur, acesta este adevărul şi apostolul Petru spune în Fapte 2:32 : „Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui”. În Ioan 20 însă găsim faptul că Domnul a înviat prin propria Sa putere dumnezeiască. El a înviat dintre cei morţi, cu aceeaşi putere cu care El înviase pe fiica lui Iair, pe tânărul din Nain şi pe Lazăr. Prin aceasta El a dovedit că era Fiul lui Dumnezeu (Romani 1:4 ).

Acest Isus S-a arătat Mariei Magdalena. El o scăpase de stăpânirea a şapte demoni. Ea fusese în totul sub stăpânirea lui Satan. Dar Isus a zdrobit puterea satanică şi a scos afară demonii. Iată de ce inima ei se alipise de El cu toată dragostea pe care o avea. Ea nu avea pe nimeni afară de El pe acest pământ. Suntem mişcaţi văzând-o cât de mult era absorbită de Persoana Domnului, cum ni se arată în Ioan 20:1-18 . Cât de mare trebuie să fi fost bucuria ei atunci când Domnul a chemat-o pe nume! Şi înţelegem bine cum ea a întâmpinat pe Domnul plină de bucurie. L-a întâmpinat ca pe Cel pe care ea niciodată nu se mai aştepta să-L vadă. Acum, totul era din nou bine – întocmai cum fusese înaintea nopţii aceleia înspăimântătoare, când El fusese prins.

Dar în acelaşi timp, glasul Domnului îi spune: „Nu Mă atinge, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu... şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17 ). Nu mai erau toate aşa cum fuseseră mai înainte. Desigur, era acelaşi Isus. Dar era Isus care împlinise lucrarea de împăcare pe cruce şi cu acest scop murise – şi care acum înviase şi avea o viaţă de înviere. În felul acesta, toate deveneau schimbate. Înainte de cruce, ei fuseseră asociaţi Domnului, ei îl urmaseră. Ei ascultaseră ce învăţa El. Şi ele L-au slujit cu bunurile lor materiale. Dar în toate privinţele, El rămăsese singur. „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12:24 ).

Acum El nu mai era din punct de vedere fizic tot aşa de aproape de ei, căci trupul Lui de înviere era diferit de trupurile lor fireşti. Dar din punct de vedere spiritual, El era chiar mai aproape de ei. Da, Domnul slăvit în ceruri era infinit mai aproape de ei decât fusese vreodată înainte de moartea Sa. El îi punea în aceeaşi poziţie pe care o avea El; El i-a unit cu Sine însuşi, aşa cum este El la dreapta Tatălui.

Domnul Isus era Fiul cel veşnic al Tatălui. Desigur, El rămâne unic în această privinţă, şi tot aşa, numai El poate fi obiectul închinării noastre. Dar El era Fiul lui Dumnezeu şi prin naşterea Sa pe pământ. „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut” (Psalmul 2 ). Şi „Cel sfânt care Se va naşte, va fi numit Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35 ).

El era Fiul lui Dumnezeu în firea Sa dumnezeiască, tot aşa ca şi în firea Sa omenească. Cât de desăvârşit a cunoscut El pe Tatăl! În evanghelii vedem cum L-a descoperit El pe Tatăl ucenicilor. Niciodată nu-L vedem pe Domnul adresându-Se lui Dumnezeu alt fel decât ca Tatălui, în afară de timpul cât a fost pe cruce. Totuşi niciodată nu aşezase pe ucenicii Săi în aceleaşi relaţii cu Tatăl, aşa cum le avea El.

Dar acum îl vedem pe Fiul Omului, după ce împlinise lucrarea de împăcare, după ce murise, că a înviat prin puterea Sa dumnezeiască. Şi cele dintâi cuvinte ale Lui sunt ca să dea propria Sa poziţie ucenicilor Săi şi să-i situeze chiar în aceleaşi relaţii cu Tatăl. Ceea ce este Tatăl pentru Fiul, este şi pentru cei care sunt fii. Ceea ce Tatăl Domnului Isus a fost pentru Omul binecuvântat care a înlăturat păcatul, este şi pentru cei ale căror păcate au fost înlăturate. Dumnezeu este descoperit în mod desăvârşit, nu numai ca Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos; prin răscumpărare şi înviere, prin care am fost uniţi cu Isus Cel slăvit în ceruri, El S-a descoperit pe Sine şi ca Dumnezeul şi Tatăl nostru. Ce har! Ce binecuvântată poziţie! Acesta este creştinismul.

Iudeii puteau doar să fie asociaţi cu un Mesia trăind pe pământ. Dar ucenicii au fost uniţi cu un Om slăvit în ceruri. Aceasta este deosebirea cea mare dintre iudaism şi creştinism. Şi creştinismul începe în Ioan 20 . Aici este familia lui Dumnezeu, în care Isus cheamă pe ucenicii Săi pe care îi răscumpărase, pe fraţii Săi, şi îi pune în poziţia Sa. Cel de al doilea Om a devenit capul unei noi generaţii. „Omul dintâi este din pământ, făcut din ţărână; omul al doilea este din cer. Cum este cel făcut din ţărână, aşa sunt şi cei din ţărână; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti” (1. Corinteni 15:47,48 ). Aceasta era vestea slăvită pe care Maria Magdalena avea s-o ducă ucenicilor.

În Ioan 20:19-23 găsim acest adevăr dezvoltat mai departe. În ziua învierii ucenicii erau împreună. Încuiaseră uşile, căci Isus nu mai era cu ei ca să-i ocrotească în mod deschis, ca Mesia (Luca 22:35-37 ). Totuşi El a venit în mijlocul lor, însă ca Cel înviat, cu trup slăvit, în faţa Căruia nu mai contau uşile încuiate. Şi I-au auzit glasul! Era glasul pe care îl auziseră de atâtea ori în anii în care ei îl urmaseră, în timpul călătoriilor Lui de-a lungul ţării. Dar niciodată ei nu auziseră cuvintele pe care le auzeau acum. În adevăr, El le spusese: „Nu vă temeţi”, când erau în mari greutăţi. Le promisese că le lasă pacea. Dar acum El spunea: „Pace vouă!”. Şi, ca să-i facă să vadă de ce puteau ei acum să aibă pacea, pacea cu Dumnezeu, le-a arătat mâinile Sale străpunse de cuie şi coasta Sa străpunsă. Aceasta era temelia păcii cu Dumnezeu: „făcând pace, prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1:20 ).

Pace cu Dumnezeu! În Geneza 6:3 , Dumnezeu spune că Duhul Sfânt nu Se va lupta mereu cu omul. Atât timp cât este ceva în om care se împotriveşte sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu, da, se împotriveşte faţă de tot ce este de la Dumnezeu, nu poate fi pace cu Dumnezeu. Dar acum Omul Isus Hristos nu numai că a purtat păcatele tuturor celor care cred sau vor crede în El, dar, pe lângă aceasta, El a slăvit nespus de mult pe Dumnezeu prin cruce. Dragostea şi harul lui Dumnezeu, dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu, toate atributele lui Dumnezeu au fost în mod slăvit descoperite prin lucrarea Domnului Isus. Dumnezeu a fost slăvit în Omul Isus şi poate privi cu plăcere în jos spre El. Dar Domnul Isus a înfăptuit lucrarea aceasta pentru noi. Toţi cei care cred în El sunt văzuţi ca fiind una cu El. Noi suntem uniţi cu Omul slăvit din ceruri. Şi plăcerea pe care Dumnezeu o are în Fiul Său, pe baza lucrării Lui o are şi pentru cei care sunt uniţi cu El. Avem pace cu Dumnezeu!

Şi Domnul spune a doua oară: „Pace vouă!”. Dar adaugă: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”. Aici este vorba de vestirea evangheliei. Ucenicii aveau să meargă şi să spună despre pacea aceasta cu Dumnezeu, peste tot, întocmai cum făcuse Domnul. „El a venit să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe şi pace celor aproape, căci prin El şi unii şi alţii avem intrare liberă la Tatăl, printr-un singur Duh” (Efeseni 2:17,18 ). Şi le-a dat (nu numai apostolilor, ci tuturor ucenicilor) autoritatea de a ierta sau de a ţine păcatele. Dar, pentru ca ei să poată avea putere şi pricepere pentru acest scop, El a suflat peste ei şi a spus: „Primiţi Duh Sfânt”.

Nu ne face aceasta îndată să gândim la Geneza 2:7 , cum DomnulDumnezeu a suflat în nările lui Adam şi astfel a făcut din el un suflet viu? Tot aşa, îl găsim aici pe Cel din urmă Adam, dar care este în acelaşi timp Domnul Dumnezeu însuşi, suflând spre ucenici, în puterea Sa dumnezeiască, pentru a le comunica o viaţă nouă. Ca suflet viu, Adam a devenit capul familiei lui, al neamului lui. Hristos, Cel din urmă Adam, pe baza lucrării şi învierii Sale a devenit Capul unei noi familii, al unei noi generaţii – familia lui Dumnezeu. „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu; Cel din urmă Adam, un duh dătător de viaţă” (1. Corinteni 15:45 ).

Dar aceasta nu este revărsarea Duhului, despre care se vorbeşte în capitolele 4 şi 7. Ioan 7:39 spune în mod expres că lucrul acesta urma să se întâmple când Domnul Isus va fi preamărit. Iar în Fapte 1 , Domnul spunea că lucrul acesta avea să se întâmple în curând şi ştim că la Rusalii a avut loc revărsarea aceasta. Aici însă este vorba de viaţa cea nouă. Ceea ce Domnul învăţa în Ioan 3 , şi anume că nimeni care nu este născut din apă şi din duh nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu, este ceea ce vedem aici în acţiune. Îl vedem pe Isus Cel înviat dând Duhul Sfânt ca viaţă nouă.

Este de remarcat că în greceşte nu este articol înaintea cuvintelor „Duh Sfânt”. Tot aşa, în Ioan 3:6 nu se spune „ce este născut din Duhul este Duhul”, „este duh”. Duhul Sfânt nu devine trup, ci Duhul Sfânt creează o viaţă nouă, care este caracterizată de izvorul ei – este „duh”. Şi pentru ucenici, pentru creştini, viaţa aceasta nouă este viaţa de înviere, dată de Domnul Cel înviat. Viaţa Lui este cea care îi pune pe ei pe acelaşi teren al învierii, pe care stă El. Ei au fost făcuţi una cu Cel care Şi-a împlinit lucrarea de împăcare, a înviat dintre cei morţi şi a primit un loc la dreapta lui Dumnezeu. Acesta este creştinism. Şi tocmai aici vedem diferenţa enormă faţă de credincioşii de la Adam până la cruce. Şi credincioşii dinaintea răstignirii Domnului Hristos, de asemenea erau născuţi din nou şi aveau viaţa de la Dumnezeu: dar ei nu aveau viaţa de înviere. Ei erau sub lege, erau supuşi tuturor îndemnurilor date omului firesc. Dar, după cum ne explică atât de clar Romani 8 , creştinul este liber faţă de păcat, eliberat de firea păcătoasă, liber faţă de lege. Vom gândi mai amănunţit la lucrul acesta în alt capitol.

10. Mângâietorul

H. L. Heijkoop

Acum ajungem la partea centrală a învăţăturii privitoare la Duhul Sfânt, aşa cum este ea prezentată în Ioan 14 , 15 şi 16.

În cele dintâi versete din Ioan 14 , Domnul Isus spune că El Se va duce înapoi în cer, ca să pregătească un loc pentru ai Săi şi pentru ca, după aceea, să vină să-i ia la Sine pe ai Săi. Şi în versetele următoare El vorbeşte de timpul cât El va lipsi de pe pământ. Începând cu versetul 15, El spune: „Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi. Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi”.

În versetul 26 vedem că Mângâietorul este Duhul Sfânt. Dar Domnul vorbeşte despre El într-un mod cu totul diferit de tot ce am văzut până acum în atâtea locuri din Noul Testament. Domnul nu vorbeşte de viaţă, ca în capitolele 3 şi 20, nici de puterea care lucrează în această viaţă, ca în capitolul 4, nici de un râu de apă vie care curge din cel credincios, ca în capitolul 7. Aici El vorbeşte despre o Persoană care poate fi comparată cu Sine Însuşi, deoarece este egal cu El. Numai o persoană poate fi trimisă, poate rămâne în noi şi cu noi, ne poate învăţa şi ne poate aduce aminte ce ne-a spus Domnul Isus (versetul 26), poate da mărturie (Ioan 15:26 ), poate să dovedească sau să încredinţeze (Ioan 16:8 ) şi poate călăuzi, auzi, vorbi, vesti şi primi (Ioan 16:13-15 ). Citind atâtea locuri, adevărul acesta este înţeles de îndată.

Persoana aceasta este trimisă de Tatăl (Ioan 14:26 ) şi Domnul Isus arată că este egală cu El. Cuvântul grecesc „parakletos”, care aici este tradus „mângâietor” se găseşte numai de cinci ori în Noul Testament. De patru ori se găseşte în locul acesta, unde aşa Îl numeşte Domnul Isus pe Duhul Sfânt şi o dată în 1. Ioan 2:1 , unde Domnul Isus este numit aşa („Mijlocitor” sau „Avocat”, „Mângâietor”). Înţelesul cuvântului „parakletos” nu este redat în întregime nici prin „Mângâietor”, nici prin „Avocat”. El are sensul unuia care acţionează pentru un altul şi caută, îngrijeşte de interesele lui.

Domnul Isus făcuse lucrul acesta pentru ucenicii Săi, când era cu ei (Luca 22:35-37 ; Ioan 10:11 ). Acum El îi părăsea şi le spune să-şi dovedească dragostea, prin ţinerea poruncilor Lui, a Cuvântului Lui. Iar El îşi va arăta dragostea, cerând Tatălui să trimită un alt Mângâietor în locul Lui, Unul care să fie cu ei nu numai pentru un timp, aşa cum El fusese cu ei doar trei ani. Mângâietorul va rămâne cu ei pentru totdeauna – şi în El, Domnul însuşi va veni la ei (versetul 18). Şi în Ioan 16:7 chiar Domnul spunea că era de folos pentru ucenici ca El să plece, căci numai după aceea va veni Mângâietorul. Este evident din toate acestea că o Persoană divină avea să vină pe pământ, atunci când Fiul avea să Se întoarcă în cer. Iar în Fapte 5:3,4 se spune în mod expres că Duhul Sfânt este Dumnezeu.

Putea să fie vreun fapt mai important în zilele ucenicilor, decât acela că Fiul lui Dumnezeu era pe pământ? Ar putea atunci să fie un fapt mai important, după ce Domnul Isus S-a întors în cer, decât acela că Dumnezeu Duhul locuieşte pe pământ? Desigur, El nu S-a făcut trup, cum S-a făcut Fiul, dar faptul că El locuieşte pe pământ nu este mai puţin real. În adevăr, prezenţa Mângâietorului este cel mai măreţ fapt actual al creştinismului. Şi este vreun alt adevăr mai puţin luat în consideraţie decât acesta?

În Vechiul Testament, Duhul lucra pe pământ şi cei credincioşi din acel timp erau născuţi din nou prin Duhul. Dar niciodată Duhul n-a locuit pe pământ. Niciodată Dumnezeu n-a locuit împreună cu oamenii, înainte ca răscumpărarea să fi avut loc. Dumnezeu n-a locuit împreună cu Adam, nici cu Enoh, nici cu Noe, nici cu Avraam. Când însă sângele mielului de Paşti a fost vărsat şi israeliţii au fost despărţiţi de Egipt prin Marea Roşie, Dumnezeu a putut locui în mijlocul poporului – deşi ascuns dincolo de perdea, deoarece adevărata răscumpărare încă nu avusese loc (Exod 29:42-46 ). Tot aşa şi acum. Numai după ce lucrarea de răscumpărare a fost împlinită, poate Duhul Sfânt să locuiască împreună cu noi. Şi aceasta nu este ceva temporar, aşa cum Domnul Isus a fost cu ucenicii Săi pentru un timp; Duhul Sfânt va rămâne cu noi pentru totdeauna.

Şi unde locuieşte El? „El va fi în voi” (Ioan 14:17 ). „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu? Şi că voi nu mai sunteţi ai voştri?” (1. Corinteni 6:19 ). Persoana Lui divină vine ca să poată face chiar din trupurile noastre locuinţa Sa, templul Său.

Dar nu locuieşte păcatul în noi? Cum poate Duhul Sfânt să locuiască într-un astfel de trup? Acesta este în adevăr argumentul unora dintre perfecţionişti: „Hristos şi Belial nu pot locui chiar în acelaşi templu!”. Şi este adevărat; trupul nostru nu poate fi templul Duhului lui Dumnezeu şi al lui Belial.

Dar în marea zi a ispăşirii, vedem cum putea Dumnezeu să locuiască în mijlocul unui popor păcătos. „Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile fiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care ei au păcătuit. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor” (Levitic 16:16 ). Dumnezeu nu mai locuieşte în clădiri făcute de mâini, ci în oameni. Şi locuirea înăuntru a Duhului Sfânt este mărturie dată desăvârşirii jertfei (Evrei 10:14,15 ).

Dar Duhul nu numai că rămâne în fiecare credincios; „El rămâne cu voi”. El locuieşte şi în mijlocul celor credincioşi, ca adunare. „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1. Corinteni 3:16 ). „Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul” (Efeseni 2:22 ). „Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup” (1. Corinteni 12:13 ). Cât de mult este tăgăduit practic adevărul acesta, peste tot în creştinătate, până şi în grupările cele mai evlavioase!

Lumea nu poate primi Duhul Sfânt, căci ea nu-L vede şi nu-L cunoaşte (Ioan 14:17 ). Dumnezeu Fiul S-a făcut trup pentru ca să-L arate pe Tatăl, dar lumea „M-a văzut şi M-a urât şi pe Mine, şi pe Tatăl Meu” (Ioan 15:24 ). Acum Fiul pleca din lume şi Dumnezeu Duhul venea jos pe pământ. Dar El nu Se făcea trup, ca Fiul. Lumea este văzută ca cel mai amarnic vrăjmaş al lui Dumnezeu, care a lepădat până şi cea din urmă şi cea mai însemnată mărturie (Matei 21:33-41 ). Pentru ea, acum nu mai este posibilitatea de a i se oferi har. Şi cei ce nu vor crede nu pot vedea şi nu pot cunoaşte pe Mângâietorul. Dar noi îl cunoaştem (Ioan 14:17 ). Mai întâi, îl cunoaştem prin cuvântul Domnului Isus, pe care-L primim prin credinţă; apoi, şi prin consecinţele care sunt legate de prezenţa Duhului Sfânt. Să fie cazul ca o Persoană divină să locuiască în noi şi să fie în noi puterea de a avea părtăşia cu Dumnezeu şi de a ne bucura de tot ce ne dă Dumnezeu – iar noi să nu cunoaştem această Persoană? Romani 8:16 ne spune: „însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”.

„Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” spune Domnul Isus (Ioan 14:18 ). În duh, El vine la ai Săi pe pământ şi aceasta este mângâierea lor. Şi, deşi prin har ei au crezut în El, ca Cel care este Fiul lui Dumnezeu, acum ei privesc la El într-un mod mult mai real decât Îl priviseră cu ochii lor fireşti. Cunoştinţa lor personală avea să fie mai adâncă. Duhul Sfânt a venit să formeze casa lui Dumnezeu pe pământ, să locuiască în ea şi să-i facă pe credincioşi, individual, templele Sale vii. El a venit ca să ne facă să facem parte din trupul lui Hristos şi să-i facă pe cei credincioşi una cu Hristos, Capul slăvit (Efeseni 1:22 ).

Dar lucrul acesta merge şi mai departe. „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt la Tatăl Meu, voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14:19-20 ). Cel credincios este unit ca persoană cu Hristos – şi Duhul Sfânt este puterea şi legătura acestei unităţi. Nu numai că eu Îl cunosc pe Hristos în slavă ca Cel spre care este îndreptată inima mea, dar Duhul Sfânt mă face să cunosc şi faptul că eu sunt una cu El.

Niciodată n-a fost aşa ceva în Vechiul Testament şi nici în împărăţia de o mie de ani nu va fi. Ioel 2:28 vorbeşte în adevăr despre o revărsare a Duhului Sfânt. Dar atunci Duhul Sfânt nu va locui pe pământ, în cei credincioşi. El nu va conduce nici chiar numai o singură persoană în Sfânta Sfintelor, ca să se închine lui Dumnezeu; perdeaua atunci nu va mai fi ruptă (Ezechiel 41:23 ). În Ezechiel găsim în adevăr preoţia îngrijind de slujba preoţească, dar niciodată în Sfânta Sfintelor. Şi altarul de lemn din Sfânta Sfintelor nu este arătat în Ezechiel. Cred că va fi pentru preoţi o indicaţie că va exista un alt popor preoţesc care va sluji lui Dumnezeu în imediata Lui prezenţă, întocmai cum în Levitic 16 familia preoţească a lui Aaron ocupa un loc distinct în popor.

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt despărţiţi în lucrarea aceasta binecuvântată. Duhul Sfânt vine să producă părtăşia; dar Tatăl este Cel care îl trimite în numele Fiului Său (Ioan 14:26 ), pentru ca Fiul să fie slăvit (Ioan 16:14 ).

În viaţa Sa pe pământ, Domnul Isus L-a arătat pe Tatăl în toate căile Sale de har şi de dragoste (Ioan 1:18 ). Cuvintele Lui erau cuvintele Tatălui, care îl trimisese (Ioan 7:16-18 ; 14:24 ). Şi Duhul Sfânt va aduce aminte ucenicilor cuvintele acestea (Ioan 14:26 ). Dar El va da mărturie de asemenea despre Isus Cel slăvit (Ioan 15:26 ; 16:13 ). Întocmai cum Domnul Isus în viaţa Lui pe pământ era în acelaşi timp în sânul Tatălui şi în cer şi putea să-L descopere pe Tatăl şi să spună lucrurile cereşti pe care le văzuse (Ioan 1:38 ; 3:11-13 ), tot aşa Duhul Sfânt vorbeşte pe pământ din ceea ce El aude şi vede în ceruri despre Isus Cel slăvit (Ioan 16:13 ). El, care în Sine însuşi este Dumnezeu binecuvântat în veci, una cu Tatăl şi cu Fiul, a luat o poziţie de dependenţă. El Se lasă trimis de Tatăl (Ioan 14:26 ) şi de Fiul (Ioan 15:26 ) şi El nu vorbeşte de la Sine însuşi, adică independent de Tatăl şi de Fiul.

El aduce aminte ucenicilor cuvinte spuse de Domnul Isus (Ioan 14:26 ), pentru ca ei să poată da mărturie despre Domnul (Ioan 15:27 ). Lucrul acesta îl găsim în evanghelii. Dar El ne dă şi aspectul ceresc al lucrurilor, numai El poate mărturisi despre poziţia cerească şi slava Domnului Isus, ca să le putem cunoaşte şi pentru ca inimile noastre să se poată bucura de ele. Şi acestea le găsim în Faptele Apostolilor şi în epistole. El va vesti lucrurile viitoare, lucruri pe care le găsim în epistole şi în Apocalipsa (Ioan 16:13 ).

Dar, deşi Duhul Sfânt este izvorul binecuvântat al simţămintelor noastre, El nu poate fi obiectul lor, aşa cum este Domnul Isus. Fiind Dumnezeu, Îl iubim şi îl lăudăm. Dar El n-a devenit om, ca să moară pentru noi, şi noi n-am fost făcuţi una cu El aşa cum am fost făcuţi cu Domnul Isus. Nu putem spune despre El, cum putem spune despre Domnul Isus: „Căci atât Cel care sfinţeşte, cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea El nu Se ruşinează să-i numească fraţi” (Evrei 2:11 ). Duhul Sfânt n-a luat faţă de noi poziţia pe care Domnul Isus a luat-o – El, Fiul lui Dumnezeu, care de asemenea a devenit şi rămâne veşnic om şi care a fost în mijlocul nostru ca Cel care slujeşte.

Dar, în timp ce Isus, în slavă, este Avocatul nostru înaintea Tatălui, noi avem „celălalt Avocat” pe pământ – Dumnezeu Duhul Sfânt, care este în noi şi care va fi cu noi în veac.

11. Când primeşte cel credincios Duhul Sfânt?

H. L. Heijkoop

În Faptele Apostolilor găsim împlinirea făgăduinţelor, în timpul vieţii Domnului Isus pe pământ, Dumnezeu S-a arătat ca Cel care era cu noi (Emanuel – Matei 1:23 ) şi credinţa vede în moartea şi învierea Domnului Hristos că Dumnezeu este pentru noi (Romani 8:31,32 ). Dar în Fapte 2 vedem că Dumnezeu este în noi. Duhul Sfânt a putut veni acolo unde sângele a fost stropit (Exod 29:41-46 ; Levitic 14:14-18 ). Înainte de cruce, Duhul Sfânt locuise numai într-un singur om, Domnul Isus. Numai în Cel singur fără păcat, desăvârşit, a putut să locuiască fără ca vărsarea sângelui să fi avut loc. Dar acum jertfa fusese adusă şi sângele ispăşitor cursese. Şi în Fapte 1:5 , Domnul spune ucenicilor că în câteva zile ei vor fi botezaţi cu Duh Sfânt. Zece zile după înălţarea Sa la cer, aflăm că lucrul acesta a avut loc.

Faptele Apostolilor 2 ne dă descrierea amănunţită a evenimentului acestuia. Întocmai cum naşterea Domnului Isus a fost descoperită prin unele semne dinafară, tot aşa coborârea Duhului Sfânt ca să locuiască pe pământ a fost însoţită de anumite semne deosebite. Dumnezeu a dat unele semne deosebite pentru evenimentul acesta care nu mai avusese loc vreodată. Mai întâi, casa aceea a fost umplută şi apoi peste fiecare în parte s-au împărţit limbi ca de foc şi ei au vorbit în alte limbi. Şi iarăşi întâlnim acest îndoit adevăr: El „rămâne cu voi şi va fi în voi” (Ioan 14:17 ). El a botezat pe toţi credincioşii într-un singur trup (1. Corinteni 12:13 ) şi trupul acesta, adunarea văzută ca fiind casa lui Dumnezeu, în 1. Corinteni 3:16 este numită templul lui Dumnezeu, în care locuieşte Duhul Sfânt. În Fapte 4 , locul unde se rugau ucenicii s-a cutremurat şi în Fapte 5 ni se spune că Anania şi Safira au minţit pe Dumnezeu Duhul Sfânt atunci când au minţit adunarea. Dumnezeu coborâse în persoana Duhului Sfânt şi locuia în adunare; şi până azi aşa stau lucrurile. Nădăjduim să intrăm mai mult în amănunte, în paginile următoare. Şi vedem mărturia aceasta dată fiecăruia în parte. Erau limbi împărţite, ca de foc. Erau limbi, indicând vorbirea, dar limbi împărţite – mărturia avea să se ducă spre fiecare popor de sub cer. Şi vorbirea care a avut loc dovedeşte aceasta.

Este important să cercetăm când şi cum poate cineva să primească Duhul Sfânt. Părerile oamenilor sunt foarte diferite. Totuşi Scriptura ne spune clar: „Aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei” (Efeseni 1:13 ). Iar exemplele care sunt în Faptele Apostolilor sunt clare. Apostolul Petru spune în Fapte 2:38 : „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat pentru numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor; şi veţi primi darul Sfântului Duh”. Aici nu se vorbeşte despre „a crede”, ca în Fapte 16:31 şi Efeseni 1 . Şi atunci, mai era credinţa necesară sau pocăinţa nu era necesară? De fapt, amândouă sunt necesare. Un om păcătos trebuie să se pocăiască şi să creadă în Persoana şi în lucrarea Domnului Isus. Dar Dumnezeu priveşte la inimă şi de aceea Pavel vorbeşte temnicerului despre credinţă, iar Petru vorbeşte iudeilor despre pocăinţă. Iudeii mândri şi încrezuţi aveau nevoie să se despartă de naţiunea cu care erau atât de mândri şi aveau să arate lucrul acesta deschis, fiind botezaţi pentru Numele acela dispreţuit, pe al cărui Purtător ei Îl răstigniseră. Ei trebuiau să se pocăiască şi să-şi recunoască păcatul şi vina. În felul acesta ei aveau să primească iertarea şi să capete Duhul Sfânt. Vedem mai târziu că acestea aveau să vină de la sine, în urma pocăinţei şi credinţei în Domnul Isus. Şi nu era un privilegiu pentru unii numai, ci pentru toţi.

În Fapte 8 găsim o desfăşurare a lucrurilor cu totul deosebită. Samaritenii primiseră evanghelia şi fuseseră botezaţi pentru numele Domnului Isus, dar nici unul din ei nu primise Duh Sfânt. Nu era lucrul acesta cu totul altfel decât citim în Efeseni 1 ? Cred că acolo era o pricină serioasă pentru această excepţie. După cum este bine cunoscut, era mare neînţelegere între iudei şi samariteni în toate şi îndeosebi în privinţa locului de închinare (Ioan 4:20 ). Dacă cei care au crezut în Samaria ar fi primit Duh Sfânt îndată după predica lui Filip, în acelaşi fel ca cei care au crezut printre iudei, n-ar fi fost atunci un pericol mare de gelozie printre credincioşii din amândouă locurile? N-ar fi fost unitatea lor ameninţată chiar de la început? Şi Domnul dăduse lui Petru cheile împărăţiei cerurilor. Iată de ce ei au primit Duh Sfânt numai după ce au venit Petru şi Ioan, s-au rugat pentru ei şi şi-au pus mâinile peste ei, ca un semn al unităţii cu ei.

În Fapte 10 găsim o altă întorsătură a lucrurilor. Corneliu şi toţi cei care erau împreună cu el făceau parte dintre neamuri, dar ei erau fără îndoială cu inima întorşi spre Dumnezeu. Ei auziseră evanghelia (versetul 36), dar nu ştiau dacă toate erau şi pentru ei. Petru, fiind învăţat în privinţa aceasta printr-o descoperire specială, a deschis uşa neamurilor (versetul 35). După ce au auzit şi au crezut cuvântul, că „oricine crede în El capătă prin numele Lui iertarea păcatelor”, Duhul Sfânt a căzut peste ei, cu aceleaşi semne exterioare ca în Ierusalim. Aici nimic n-a fost înaintea faptului acestuia – nici rugăciune, nici punerea mâinilor, nici botezul.

Găsim un al patrulea caz în Fapte 19 . Aici vedem doisprezece credincioşi care fuseseră greşit învăţaţi. Ei auziseră evanghelia despre un Răscumpărător care avea să vină, dar nu ştiau că lucrarea de ispăşire se împlinise şi că sângele se vărsase. De aceea, ei nu credeau încă în lucrarea deplin terminată a lui Hristos, pentru ca pe baza ei să primească Duh Sfânt. Ei nu ştiau nici chiar că promisiunea Vechiului Testament, despre care învăţătorul lor Ioan Botezătorul le vorbise atât de des, se împlinise. Dar, după ce Pavel i-a învăţat şi ei au primit botezul creştin, Duhul Sfânt a venit peste ei. Pavel, apostolul neamurilor şi-a pus mâinile peste ceilalţi evrei credincioşi şi ei au primit Duh Sfânt, întocmai aşa cum samaritenii primiseră Duh Sfânt după punerea mâinilor lui Petru şi ale lui Ioan. Dumnezeu face să se vadă că autoritatea apostolului neamurilor nu era mai puţin mare ca a celor unsprezece.

Este evident din toate aceste texte că oricine este întors la Dumnezeu şi crede în Domnul Isus şi în lucrarea Lui încheiată, primeşte Duhul Sfânt. Lucrul acesta este adevărat atât pentru iudei, cât şi pentru cei care nu sunt iudei. O deosebire este în adevăr făcută, căci iudeii întâi trebuiau să fie botezaţi cu botezul creştin, în timp ce nu găsim lucrul acesta în cazul credincioşilor dintre neamuri. Dar principiul general rămâne: Oricine crede în Domnul Isus şi în lucrarea Lui împlinită, primeşte Duh Sfânt. În ce ne priveşte pe noi, care nu suntem evrei, pentru noi nu sunt necesare nici punerea mâinilor, nici autoritatea apostolică. „Aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei” (Efeseni 1:13 ).

12. Eliberarea de păcat

H. L. Heijkoop

În Romani 8 găsim prezentată cel mai clar semnificaţia generală a locuirii Duhului Sfânt în cel credincios. Ni se spune că umblarea celui credincios este fie potrivit firii păcătoase (cărnii), fie potrivit Duhului. Însă în versetul 9 se spune: „Nu sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dar dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Deci aflăm aici două lucruri:

1. Numai acela în care locuieşte Duhul Sfânt, nu mai este în firea păcătoasă, ci în Duhul.

2. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al lui Hristos, cu alte cuvinte nu este creştin.

Aceste puncte sunt de o deosebită însemnătate.

Primul punct ne face să vedem că nu este adevărat ce se spune deseori, că un om trebuie să fie ori un om natural, ori un om duhovnicesc. Potrivit Noului Testament este o a treia clasă între acestea două. Când harul lui Dumnezeu aduce la Dumnezeu pe un om natural, pe un copil al lui Adam, îi zideşte înăuntru o viaţă nouă şi, când el a fost adus la Dumnezeu pe baza răscumpărării, el nu este încă un om duhovnicesc, datorită faptului acestuia. Omul duhovnicesc este acela despre care apostolul spune: „Voi nu mai sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul”. Apostolul nu-i numeşte pe corinteni oameni naturali (1. Corinteni 2:14 ), dar nu-i numeşte nici duhovniceşti (1. Corinteni 3:1 ). Ei erau carnali (1. Corinteni 3:3).

O mulţime de lucruri îl fac pe cel credincios să nu fie o persoană duhovnicească. La corinteni, pricina era înţelepciunea firească. Dar cel mai însemnat lucru – cel care se întâlneşte cel mai des – este cel pe care îl avem în epistola către Romani: acela care n-a ajuns să fie conştient că în firea păcătoasă totul este numai rău, acela care n-a ajuns să creadă că firea păcătoasă a fost în totul judecată în moartea lui Hristos.

În cea dintâi parte a epistolei către Romani, până la Romani 5:11 se tratează problema păcatelor noastre, a faptelor noastre păcătoase. Rezultatul îl găsim în Romani 5:1-2 : „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”. Prin El de asemenea avem intrare, prin credinţă, în condiţia de favoare în care stăm şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Mulţi nu merg mai mult decât atât; ei sunt, cum s-ar spune, mântuiţi pe jumătate. Ei văd ceva din lucrarea Domnului Hristos, dar nu cunosc faptul că ei sunt în Hristos. Nu înseamnă că ei n-ar cunoaşte expresia aceasta. Dar, când de exemplu ei citesc Romani 8:1 , „nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus”, ei nu văd nimic mai mult în faptul acesta decât ceea ce se spune în Romani 4:25 : „care a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră” – adică doar faptul că păcatele le-au fost înlăturate şi că ei sunt priviţi acum ca îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu.

Dar nu aceasta este semnificaţia întreagă a locului din Romani 8:1 . Deosebirea este că, începând cu Romani 5:17 , Duhul Sfânt ne vorbeşte despre un lucru nou, despre problema firii noastre păcătoase. Nu numai că păcatele îmi sunt iertate şi sunt îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, dar firea mea cea păcătoasă a fost judecată în moartea lui Hristos. Aceasta înseamnă nu numai îndreptăţirea prin sângele Lui, dar şi practicarea dreptăţii înviată. Este nu numai faptul că Eu cred în Hristos şi ştiu că am iertarea prin sângele Său scump; dar Cuvântul lui Dumnezeu îmi dă dreptul să ştiu şi să spun că şi eu am murit în moartea lui Hristos. Sunt botezat nu pentru viaţa Lui sau pentru lucrarea Lui, ci pentru moartea Lui (Romani 6:3 ). Am fost un păcătos; nu puteam decât să păcătuiesc. Situaţia aceasta nu se putea schimba prin iertare. Trebuia să fiu izbăvit din starea aceasta şi singura scăpare reală din starea de păcat este moartea. Şi izbăvirea aceasta o am „în Hristos”. „Căci ceea ce n-a putut face legea” (ea nu putea să ducă la acest rezultat, ca păcatul şi moartea să nu mai fie o lege în mine şi în felul acesta mereu să continue să mai stăpânească), „pentru că firea păcătoasă o făcea fără putere, a făcut Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său însuşi într-o fire asemănătoare cu omul păcătos şi pentru păcat, a condamnat păcatul în firea păcătoasă” (Romani 8:3 ). Aceasta este învăţătura cuprinsă în capitolul 5 de la versetul 12 şi în capitolul 6.

Este cu totul neplăcut pentru om să primească adevărul acesta. A crede că Dumnezeu i-a iertat păcatele este mai uşor, deoarece lucrul acesta este ceva ce are loc în totul în afara omului însuşi. Dar a crede că firea lui păcătoasă (carnea) a murit împreună cu Hristos este mult mai greu, căci experienţa lui zilnică este cu totul alta. El încă vede firea sa păcătoasă în toate amănuntele vieţii de fiecare zi şi, atâta timp cât nu se ţine strâns de adevărul acesta, prin credinţă, el vede legea păcatului şi a morţii în el însuşi. Dar nu este nimic mai important decât simplitatea în lucrurile lui Dumnezeu şi nu există credinţă reală decât cea care acceptă Cuvântul Lui şi autoritatea Lui, chiar dacă înţelege prea puţin din ele. Dacă Dumnezeu spune că tu, care crezi în Domnul Isus, ai murit, crezi tu lucrul acesta sau nu-l crezi?

Dacă un om născut din nou nu crede adevărul acesta, el va încerca să se îmbunătăţească. Viaţa cea nouă din el doreşte să trăiască potrivit gândurilor lui Dumnezeu, dar el va vedea că păcatul este în el însuşi. Şi ce luptă cruntă încearcă un astfel de om! Vedem lucrul acesta în Romani 7 . Este vorba de un om născut din nou, întors la Dumnezeu, deci unul care are viaţa din Dumnezeu. Cum ar putea o persoană neîntoarsă la Dumnezeu să fie în stare să spună: „După omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22 )? Despre cel neîntors la Dumnezeu se spune: „Nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu” (Romani 3:11 ). Dar iată că un astfel de om înţelege că, după ce s-a întors la Dumnezeu, trebuie să lase loc liber lucrării Duhului lui Dumnezeu în el. În scopul acesta el ia în seamă legea şi face din ea regula lui de viaţă. Dar ajunge să înveţe că mereu greşeşte, iar Duhul lui Dumnezeu nu-l ajută pe drumul acesta, ci doar îl face să se simtă tot mai nefericit. Duhul Sfânt a venit din cer pe pământ ca să-L slăvească pe Domnul şi nu legea.

Aici nu este vorba de viaţa pe care o pot vedea şi alţii, ci de lucruri mult mai adânci. Cel din Romani 7 poate să nu cadă în păcate văzute, însă păcatul lucrează în el. Şi nu cunoaştem noi toţi lupta care este descrisă în Romani 7 ? Unii poate o cunosc după ce au înţeles că păcatele le-au fost iertate, dar mulţi au cunoscut-o mai dinainte. Cred că nu este nici măcar un singur credincios care să nu fi trecut sau să nu treacă încă prin această luptă. Căci, deşi eliberarea din Romani 8 este o problemă a credinţei, noi trebuie totuşi s-o învăţăm şi ca experienţă. Câtă dreptate au spusele Cuvântului lui Dumnezeu, când ne arată că firea noastră păcătoasă este un rău de neîndreptat! Prin experienţă învăţăm cât este de adevărat când Cuvântul lui Dumnezeu spune că legea nu ne poate ajuta, pentru că „firea păcătoasă o face fără putere”. Ce bine că suntem străpunşi de Cuvântul lui Dumnezeu care ne învaţă că nu ne putem ajuta singuri! Şi cu cât vom căuta cu mai multă seriozitate să slujim lui Dumnezeu, cu atât mai adânc concluziile acestea ale experienţei se vor săpa în inimile noastre, încât în final vom striga deznădăjduiţi: „Nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” (Romani 7:24 ). Atunci vom sfârşi experienţa că legea nu este o regulă de viaţă, ci o regulă de moarte pentru oricine are o fire păcătoasă. Departe de a fi o putere eliberatoare, ea ne condamnă. De aceea nu strigăm „ce” mă va izbăvi; ştim că nu există ceva care să ne mai poată scăpa. De aceea strigăm „cine” mă va elibera. Şi atunci Dumnezeu ne spune prin Cuvântul Său şi, dacă privim adevărul acesta că „Isus Hristos, Domnul nostru, ne-a eliberat”, suntem fericiţi. Abia atunci cântecul de laudă din Romani 8 izbucneşte în inimile noastre. „Acum, deci, nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Ce deosebire faţă de Romani 7 !

Ar însemna să te înşeli singur şi să fii lipsit de înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, dacă ai spune că cineva s-ar putea bucura de eliberarea din Romani 8 , în timp ce ar fi încă în lupta dintre bine şi rău din ultima parte a capitolului 7 din Romani. Se poate să fie cineva în robie şi în acelaşi timp liber? Poate un om să spună: „sunt pământesc, vândut păcatului” şi „răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” – şi în acelaşi timp să cânte de bucurie, spunând: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”? S-ar putea ca situaţia în care un credincios trebuie să spună că este adus „în robia legii păcatului, care este în mădularele mele” să fie situaţia normală a unui răscumpărat al Domnului Isus? Nu spun că aceasta n-ar fi starea obişnuită a multora, dar întreb dacă ea este potrivită gândurilor lui Dumnezeu.

În Romani 8 ne este prezentată poziţia normală a celui credincios, potrivit gândurilor lui Dumnezeu. El şi-a văzut păcatele şi a crezut că i-au fost iertate pe baza sângelui scump al Mântuitorului. El şi-a văzut stricăciunea firii păcătoase şi a crezut că firea păcătoasă a fost judecată în Hristos, pe cruce. Şi, după ce a crezut, el a fost pecetluit cu Duhul Sfânt (Efeseni 1:13 ). El ştie că a murit împreună cu Hristos. dar şi că acum este „în Hristos” şi de aceea nu mai este condamnare pentru el. El ştie că puterea păcatului a fost zdrobită, căci firea păcătoasă a fost condamnată în Hristos. Şi el are o viaţă nouă care nu poate păcătui (1. Ioan 3:9 ), iar o Persoană divină, Duhul Sfânt locuieşte în el şi este în el puterea care lucrează în această viaţă şi o face în stare să trăiască potrivit gândurilor lui Dumnezeu. El este în Duhul, este un om duhovnicesc, care poate umbla potrivit Duhului. El a fost trecut din familia celui dintâi Adam, care înaintea lui Dumnezeu este starea şi condiţia omului căzut, în familia lui Dumnezeu, al cărui Cap este Isus Hristos, cel din urmă Adam. Şi nu numai atât. El, care pe pământ fusese uns cu Duhul Sfânt şi umblase prin Duhul, acum ne-a dat şi nouă Duh Sfânt (1. Ioan 4:13 ). Hristos Cel înviat este Capul familiei lui Dumnezeu, iar locul în care este aşezată familia aceasta este rezultatul morţii şi învierii lui Hristos. Dacă cineva are Duhul lui Hristos este al Lui (Romani 8:9 ).

Dar acestea nu sunt încă totul. Cunoaştem şi ne bucurăm de eliberarea aceasta în sufletele noastre, dar practic trupurile noastre nu au încă parte de ea. Dar în viitor va fi şi lucrul acesta. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos dintre cei morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi” (Romani 8:11 ). Aceasta este eliberarea deplină a trupului şi a sufletului şi răspunsul desăvârşit la strigătul plin de tristeţe: „Nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?” (Romani 7:24 ). Atâta timp cât suntem încă pe pământ, Duhul Sfânt dă mărturie duhului nostru (vieţii celei noi care este în noi) că suntem copii ai lui Dumnezeu. El prezintă aşa cum trebuie nevoile noastre pe care le avem ca oameni noi, atâta timp cât ne urmăm calea printr-o creaţie care zace sub blestem. „însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26 ).

Aşa este eliberarea care se găseşte în Hristos Isus. Dar Scriptura ne spune că o primim prin Duhul Sfânt şi că prin El ne putem bucura de ea. Nu primim nici chiar cea mai mică parte din binecuvântări fără El. El lucrează în inima păcătosului ca să-l aducă la Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, prin El. El lucrează în inima celui întors la Dumnezeu şi locuieşte în cel ce crede, ca o Persoană deosebită de firea cea nouă, ca să-l înveţe să cunoască preţul deplin al binecuvântărilor şi ca să fie puterea care face ca toate aceste lucruri să fie o realitate în el. Da, Duhul Sfânt dă chiar şi Numele Său poziţiei pe care noi, ca cei eliberaţi, ca creştini, o ocupăm pe terenul morţii şi învierii lui Hristos.

13. Ungerea şi pecetluirea

H. L. Heijkoop

Ajungem acum la ungerea şi pecetluirea cu Duh Sfânt. În Luca 4:18 este scris: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor evanghelia”. În Ioan 6:27 : „Tatăl, adică Dumnezeu, pe El L-a pecetluit”. În Faptele Apostolilor 4:27 : „pe care L-ai uns Tu” şi în Fapte 10:38 : „Cum Dumnezeu a uns cu Duh Sfânt şi cu putere pe Isus”. Iar în Ioan 3:34 citim: „Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură”. Toate locurile acestea din Scriptură vorbesc despre Domnul Isus. El, care a fost născut prin Duhul Sfânt (Matei 1:20 ), a fost uns şi a fost pecetluit cu Duhul Sfânt. Şi pentru că Dumnezeu îi dăduse plinătatea Duhului, El putea vorbi cuvintele lui Dumnezeu. Înainte de Faptele Apostolilor 2 nu citim despre alţii care să fi fost unşi şi pecetluiţi cu Duh Sfânt. Numai Hristos a fost, El, Unsul. Nimeni nu putea primi Duhul Sfânt înainte ca lucrarea de răscumpărare să fi fost împlinită. Şi lucrul acesta se potriveşte cu ce întâlnim în Vechiul Testament. În Exod 29 şi Levitic 8 , unde găsim punerea deoparte a preoţilor, Aaron a fost uns înainte ca jertfa să fi fost adusă, iar fiii lui Aaron după aducerea jertfei şi apoi au fost stropiţi cu sângele şi cu untdelemnul ungerii. Potrivit epistolei către Evrei, Aaron este o imagine a Domnului Isus, iar fiii lui sunt o imagine a noastră, ca preoţi sfinţi (Evrei 2:11-13 ; 3:1,6 ; 1. Petru 2:4,5 ).

În epistole găsim trei locuri care vorbesc despre ungerea noastră. „Cel care ne-a uns este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimi arvuna Duhului” (2. Corinteni 1:21,22 ). „Dar voi aveţi ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate... Şi ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva; ci după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate şi este adevărată şi nu este nici o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea” (1. Ioan 2:20,27 ).

Din locurile acestea este clar pentru noi ce rost are ungerea noastră. Prin ea, noi cunoaştem toate lucrurile, căci ea ne învaţă toate. În 1. Corinteni 2 , lucrul acesta este explicat de apostolul Pavel. Duhul lui Dumnezeu cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu (1. Corinteni 2:10,12 ). Astfel, ungerea cu Duh Sfânt este cea pe care o avem în părtăşie cu Dumnezeu, prin locuirea în noi a Duhului Sfânt, şi prin ea Îi cunoaştem gândurile şi ştim ce se potriveşte cu gândurile Lui. Şi ne putem bucura în adevărul lui Dumnezeu, în Hristos.

Lucrul acesta ne este clar arătat în Levitic 8 şi 9, în exemplul consacrării preoţilor. După ce a avut loc punerea deoparte în prima parte a capitolului 8, aflăm sarcina pe care o aveau preoţii, în ultimele versete ale acestui capitol şi în capitolul 9. În capitolul 8 este vorba de a „ţine rânduielile Domnului”, iar în Levitic 9 , în vederea slavei şi binecuvântării viitoare, sângele este adus acolo unde marele preot avea să-l folosească.

Prin ungere, preoţii aveau părtăşie cu Dumnezeu, cunoşteau rânduielile Domnului, aveau de lucru când era vorba de ispăşire şi ştiau unde ducea marele preot sângele. Ei ştiau de asemenea că lucrarea aceasta va duce la slava şi la binecuvântarea poporului.

Desigur, aceasta nu înseamnă că fiecare persoană în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu cunoaşte tot adevărul în amănunţime şi nu are nevoie să fie învăţată. În capitolele următoare din Levitic sunt date preoţilor unele învăţături amănunţite. Şi după ce apostolul spune în 1. Ioan 2:20 : „aveţi ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate”, el încă dă multe îndrumări în epistola sa. Versetul 27 explică expresia aceasta: „ungerea Lui vă învaţă despre toate”. Fiecare persoană în parte în care locuieşte Duhul Sfânt şi are astfel ungerea de la Cel Sfânt este prin aceasta admisă în prezenţa directă a lui Dumnezeu. Şi acolo, în prezenţa Celui Sfânt, poate cineva să vadă de îndată dacă un lucru este sau nu plăcut înaintea Lui.

Lucrul acesta este adevărat pentru cel de curând credincios, cu cea mai puţină cunoaştere, pentru unul care abia a găsit pacea. Apostolul scria copilaşilor. Aceşti copilaşi ştiau că păcatele le erau iertate, pentru Numele Lui (1. Ioan 2:13 ). Lucrul acesta era de ajuns, căci Duhul Sfânt locuia în ei, deci ei aveau ungerea de la Cel Sfânt şi cunoşteau toate. Desigur, ei nu cunoşteau tot adevărul descoperit – aşa cum putea să-L cunoască un părinte în Hristos. Dacă un învăţător mincinos venea la ei, ei nu puteau să discute cu el. Poate că nici nu puteau să spună în ce consta învăţătura lui greşită. Dar, în prezenţa Dumnezeului Celui sfânt, ei simţeau că ceva era împotriva Lui. „După cum ungerea Lui vă învaţă despre toate şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea”.

Este un gând măreţ pentru un credincios care de puţin timp îl cunoaşte pe Dumnezeu. În creştinătate sunt atât de multe învăţături deosebite! Poţi să auzi gândurile cele mai contradictorii de la credincioşi. Şi atunci, poate cel de curând întors la Dumnezeu, care cunoaşte atât de puţin, să rămână pe calea cea dreaptă şi să ştie care sunt gândurile lui Dumnezeu? Răspunsul îl avem aici: „Aveţi ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate”. Şi în versetul 24 de asemenea este scris: „Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi”. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă adevărul şi Duhul Sfânt care lucrează în inimile noastre ne învaţă din acest Cuvânt şi ne păzeşte de învăţături greşite.

Dar atunci, cum se face că cei credincioşi cad uneori în câte o învăţătură greşită şi unii nu văd când adevărul este atacat de o învăţătură greşită? Preoţii Vechiului Testament nu puteau uneori să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu, din cauza vreunei necuraţii sau slăbiciuni (Levitic 21 ), deşi ei aparţineau de casa lui Aaron. Şi după ce apostolul a spus în 1. Corinteni 2:15 , „cel duhovnicesc deosebeşte toate lucrurile”, el trebuie să spună corintenilor în 1. Corinteni 3:1 că ei nu erau duhovniceşti, ci oameni de carne. Într-un sens practic ei nu stăteau în prezenţa apropiată a lui Dumnezeu. Era ceva ce îi împiedica să fie acolo. A fi în prezenţa lui Dumnezeu este un privilegiu minunat, o binecuvântare negrăită, o odihnă pentru inima celui credincios. Dar în cazul corintenilor, Dumnezeu nu era totul pentru ai Săi. Înaintea Lui niciun păcat nu poate sta, fără să fie înlăturat prin judecata de sine. Lumea nu poate fi în locul unde stă El, în prezenţa Lui, şi de asemenea nimic din ce este al lumii, ci numai acela care s-a curăţit pe sine însuşi prin judecata de sine şi a cărui inimă este predată Lui. Şi noi numai aşa putem fi acolo, dacă dorim să ne purtăm în toate numai potrivit gândurilor Lui şi astfel să părăsim propriile noastre gânduri.

Între corinteni erau probleme ale firii păcătoase. Printre ei era îngâmfare şi ceartă. Înţelepciunea omenească găsise primire printre ei. Răul moral era tolerat. Puterea lor de pricepere se dusese, încât printre ei unii ajunseseră la învăţături greşite (1. Corinteni 15:12 ).

Cum stau lucrurile cu noi – cu fiecare dintre noi şi cu toţi împreună?

Pe lângă 2. Corinteni 1:21 , faptul că suntem pecetluiţi cu Duh Sfânt este spus şi în Efeseni 1:13 ; 4:30 . În Ioan 6:27 se spune despre Domnul Isus: „Tatăl, adică Dumnezeu, pe El L-a pecetluit”. Din locurile diferite în care se vorbeşte despre pecetluire (vezi, de exemplu, Estera 8:8 , Daniel 6:17 , Ieremia 32 , Apocalipsa 5:1-7 ; 7:1-8 ) rezultă clar că ceea ce era pecetluit era însemnat ca reprezentând proprietatea celui ce pecetluia. Lucrul acesta îl găsim confirmat şi în toate lucrurile care vorbesc despre a fi pecetluit cu Duh Sfânt. În Efeseni 1:10-12 , Pavel vorbeşte despre evreii credincioşi care pe baza făgăduinţei aveau să fie părtaşi la slava şi la împărăţia păcii pe pământ, la împlinirea vremurilor. Dar după aceea, la versetul 13 el spune: „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei şi care este arvuna moştenirii noastre, pentru răscumpărarea stăpânirii dobândite, spre lauda slavei Lui”.

De aici înţelegem:

1. Că pecetluirea are loc după ce ai crezut şi este în legătură cu credinţa.

2. Că ea are loc în vederea moştenirii.

Dar versetul 13 spune mai mult: Pecetluirea este pusă în legătură cu „evanghelia mântuirii voastre” şi cu credinţa în ea. În Levitic 14 untdelemnul era pus pe urechea dreaptă şi pe degetul mare de la piciorul drept, „peste sângele jertfei pentru vină”. Dacă ţinem seama cu atenţie la cuvintele şi imaginile Scripturii, socotesc că putem spune că este pecetluită credinţa în lucrarea Domnului pentru iertarea păcatelor.

Noi suntem păcătoşi dintre neamuri, care nu aveau parte de făgăduinţe (Efeseni 2:12 ). Dar noi am crezut în lucrarea desăvârşită a lui Hristos, în sângele Său vărsat. Şi prin sângele Lui avem pace cu Dumnezeu şi am fost apropiaţi de El (Romani 3:21-26 ; Coloseni 1:20 ; Efeseni 2:13,14 ). Dumnezeu pecetluieşte faptul acesta. El îl recunoaşte şi, ca semn al acestei lucrări, îşi pune pecetea pe el şi în acelaşi timp face ca pecetea aceasta să fie tare şi sigură. Duhul Sfânt care locuieşte în noi este pecetea aceasta – El este adeverirea că noi suntem stăpânirea (posesiunea) Lui.

Efeseni 4:30 spune că am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt „pentru ziua răscumpărării” şi Efeseni 1:13 şi 2. Corinteni 1:20 de asemenea vorbesc despre moştenirea viitoare. Asa cum s-a arătat într-un capitol mai dinainte, noi n-am primit încă răscumpărarea trupurilor noastre, răscumpărare care este încă de viitor. „Am fost mântuiţi în nădejde” (Romani 8:23,24 ). Dar lucrurile acestea viitoare totuşi nu sunt nesigure pentru noi, chiar dacă nu suntem iudei şi astfel nu avem parte la făgăduinţele date lor. Dumnezeu ne-a pecetluit, ca dovadă că Îi aparţinem Lui şi astfel vom avea parte la moştenirea Lui. Şi pecetea aceasta, Duhul Sfânt, este în acelaşi timp arvuna, dovada că răscumpărarea aceasta va fi partea noastră. Căci prin Duhul Sfânt vom primi răscumpărarea trupurilor noastre (Romani 8:11 ). Deci, a fi „mântuit în nădejde” are un înţeles cu totul diferit de cum se dă uneori – nici vorbă de nesiguranţă aici, ci dimpotrivă, de o siguranţă asupra căreia nici nu se mai poate discuta. Dumnezeu Duhul Sfânt este deja acum pecetea prin care Dumnezeu ne recunoaşte ca fiind ai Săi şi El este în acelaşi timp arvuna noastră că Dumnezeu îşi va împlini făgăduinţele Sale faţă de noi.

14. Ca să nu faceţi ceea ce aţi dori

H. L. Heijkoop

Galateni 5:17

În capitolele precedente am văzut că Duhul Sfânt este o Persoană divină – este Dumnezeu Duhul Sfânt. Am văzut că El însuşi Se ocupă cu păcătoşii pierduţi, aducându-i la Dumnezeu şi că El pune în cei aduşi la El o viaţă nouă, o viaţă de înviere, care este una cu Domnul care a înviat dintre cei morţi şi acum este în cer. Am văzut că Duhul vine să locuiască în cel născut din nou, care a crezut în lucrarea desăvârşită a răscumpărării Domnului Isus; şi că Duhul este puterea care îl aduce în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul şi El îl asociază totodată cu un Domn care este lepădat de lume şi a Cărui mărturie credinciosul trebuie să fie. Am văzut că El este Mângâietorul şi că prin El am primit eliberarea de sub puterea păcatului şi că suntem unşi şi pecetluiţi de El. Da, am văzut că toate binecuvântările şi privilegiile noastre sunt în legătură cu El şi că toată poziţia noastră este caracterizată de locuirea Lui în noi. Noi suntem „în Duhul”.

Ce influenţă au toate aceste lucruri asupra vieţii noastre practice? Cu siguranţă, este imposibil ca Dumnezeu Duhul Sfânt să locuiască în noi şi lucrul acesta să nu aibă influenţă asupra vieţii noastre de toate zilele. În Galateni 5 , Efeseni 4:30 şi alte locuri se vorbeşte despre lucrul acesta.

Galateni 5 ne spune despre libertatea celui credincios. Am văzut în Romani 8 că cel credincios este eliberat de legea păcatului şi a morţii şi îl vedem pe cel eliberat şi aici în Galateni 5 . În versetul 1 se spune: „Hristos ne-a eliberat, ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei” (Galateni 5:13 ). Şi Galateni 5:13 spune: „Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate. Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru carne”. Astfel, în capitolul acesta libertatea este văzută sub două aspecte: în cea dintâi parte, ca o problemă a îndreptăţirii şi în cea de a doua parte, ca cea care ne aduce – şi ne asociază – într-o sfinţenie practică.

În cea dintâi parte a capitolului, libertatea este tratată în legătură cu legea. Galatenii au cunoscut răscumpărarea care este în Hristos Isus şi au avut parte de ea. Şi acum, unii vroiau să-i pună sub jugul legii. Dar apostolul le spune că atunci ei ar fi lipsiţi de orice binecuvântare care este în Hristos, oricare ar fi pricina pentru care ei s-ar aşeza sub lege. Chiar dacă cineva ar face lucrul acesta „ca mulţumire”, aşa cum se spune deseori, rezultatul este acelaşi. Legea are a face numai cu omul natural, care nu-i împlineşte cerinţele şi care deci vine la judecată. Deşi ea este sfântă şi dreaptă, ea nu are totuşi puterea să îndrepte sau să împace. În niciun fel ea nu poate îmbunătăţi firea cea păcătoasă şi ea niciodată nu este regula de viaţă a firii celei noi. Omul cel vechi în cel credincios (care a murit în Hristos) nu este supus ei, iar omul cel nou nu are nevoie de ea. Creaţia cea nouă are cu totul alt obiect şi o altă putere lucrează în ea, ca să dea roade care sunt bune şi plăcute înaintea lui Dumnezeu. Hristos este obiectul ei, Hristos realizat în puterea Duhului Sfânt. Aceasta este adevărata libertate.

Dar libertatea este tratată şi în alt fel. Creştinul care a fost făcut liber nu mai este în firea păcătoasă, aşa cum am văzut în Romani 8:9 , dar firea păcătoasă este încă în el. Şi firea aceasta păcătoasă are pofte – pofte care arată ce este în firea păcătoasă: numai rău, plină de păcate şi vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Galateni 5:19-21 ne dă o descriere înspăimântătoare a acestor pofte. Dacă împlinesc poftele acestea, atunci eu nu mai sunt liber, ci devin din nou un sclav al păcatului. Ce trebuie să fac acum? Firea păcătoasă este în mine şi aşteaptă să mă facă să-i împlinesc poftele. Trebuie să lupt împotriva acestei firi păcătoase? Romani 7 ne-a învăţat că atunci în mod sigur voi suferi înfrângere, căci nu am putere să biruiesc firea păcătoasă, nici chiar să fac legea ca regulă a vieţii mele.

Apostolul dă răspunsul: „Umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoase”. Noi, în care locuieşte Duhul Sfânt, suntem în Duhul, putem umbla în Duhul în viaţa noastră cea de toate zilele. Dacă eu nu am putere să biruiesc firea păcătoasă, Duhul Sfânt desigur are această putere. Şi dacă firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului – încercând în felul acesta să ne ţină pe loc când dorim să ne purtăm potrivit Duhului – Duhul Sfânt stă împotriva firii păcătoase şi o biruie. Şi El face lucrul acesta, pentru ca noi să nu facem ce am dori, ci numai ce este potrivit voii lui Dumnezeu, în aşa fel încât, în măsura noastră, să se poată găsi în noi ceea ce putea spune Domnul Isus: „Eu fac totdeauna ce Îi este plăcut”.

Se găseşte atitudinea aceasta în noi? Răspunsul nu are de ce să fie îndoielnic. Putem şti foarte bine dacă faptele firii păcătoase – sau roadă Duhului se găsesc în viaţa noastră. Ele sunt atât de deosebite între ele, încât le putem recunoaşte de îndată.

Desigur, nimeni n-a pus vreodată la îndoială că desfrânarea, necurăţia, patima, idolatria etc. sunt fapte ale firii păcătoase. Dar am ajuns să înţelegem de asemenea că vrăjmăşiile, certurile, neînţelegerile, curentele de opinii şi geloziile sunt fapte ale firii păcătoase? Şi am înţeles că, chiar dacă viaţa noastră ar fi ireproşabilă, mersul nostru ar putea fi totuşi potrivit firii păcătoase? Citiţi Filipeni 3 . Să nu ne înşelăm! Este o caracteristică sigură care ne poate spune dacă ce facem este prin Duhul sau prin firea păcătoasă. Duhul caută numai slava Domnului Isus şi niciodată slava noastră. Şi El nu face ceva care ar fi alături de ce este în Biblie. Tot ce facem noi ca să primim cinste este de la firea păcătoasă. Să ne judecăm pe noi înşine!

Efeseni 4:17-32 vorbeşte despre viaţa noastră zilnică. Şi apoi, în versetul 30 spune: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu”. Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în noi. 1. Corinteni 6:19 spune lucrul acesta atât de clar: „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi”. Şi nu trebuie El atunci să aibă conducerea vieţii noastre? Nu Îl vei întreba atunci pe Dumnezeu ce trebuie să faci, pentru ca El să te folosească?

Dacă noi facem voia noastră, nu va fi El atunci întristat? Folosim noi trupul nostru, acest trup care este templul Său, în aşa fel încât El să nu fie întristat? Sau uneori îl foloseşti cu totul altfel, poate când eşti în locuri izolate, singur? Dacă te duci undeva departe, îţi aminteşti că Duhul Sfânt locuieşte în tine? Poţi tu să iei pe Duhul Sfânt oriunde obişnuieşti să mergi? Este tot ce vezi şi auzi potrivit cu sfinţenia Lui? Poate El să vadă şi să audă tot ce spui tu sau ce faci tu, fără să fie întristat? Să ne punem cu toată seriozitatea astfel de întrebări.

15. Plini şi umpluţi de Duh Sfânt

H. L. Heijkoop

În Scriptură găsim două expresii care sunt în legătură cu subiectul nostru, adică „plin de Duh Sfânt” şi „umplut cu Duh Sfânt”. Aceste expresii se aseamănă foarte mult una cu alta şi deseori se confundă. Totuşi ele nu sunt unul şi acelaşi lucru.

În Biblie numai de patru ori se spune de câte cineva că a fost plin de Duh Sfânt şi anume în Luca 4:1 , Fapte 6:3,5 , Fapte 7:55 şi Fapte 11:24 . Cel dintâi text vorbeşte despre Domnul Isus. El, Căruia Tatăl nu I-a dat Duhul cu măsură (Ioan 3:34 ), a fost într-adevăr plin de Duhul Sfânt. Dar lucrul acesta este spus şi despre Ştefan şi despre Barnaba. Iar în Fapte 6:3 apostolii spun mulţimii ucenicilor să aleagă dintre ei oameni „plini de Duh Sfânt”.

De aici se vede clar că expresia aceasta nu arată o stare trecătoare, deşi, desigur, nu s-ar putea spune şi despre Barnaba, de exemplu, că ar fi rămas aşa până ce a murit. Ea arată o stare spirituală a omului – stare în care nimic nu împiedică lucrarea Duhului Sfânt şi în care fiecare simţământ, gând, cuvânt şi faptă sunt controlate în mod constant de El. Ce stare slăvită!

Despre Ştefan se spune de asemenea că era plin de credinţă, de har şi de putere, că făcea minuni şi semne mari în popor şi că iudeii nu puteau sta împotriva înţelepciunii şi duhului cu care vorbea el. Potrivnicii lui i-au văzut faţa ca o faţă de înger (Fapte 6:15 ). Şi când a fost împroşcat cu pietre, el a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.

Despre Barnaba ni se spune că numele lui însemna „fiu al mângâierii” şi că el şi-a vândut un ogor şi a dat banii apostolilor (Fapte 4:36,37 ). Şi în Fapte 11 se spune că el era un om bun, plin de Duh Sfânt şi de credinţă; se spune în legătură cu aceasta că o mare mulţime a fost adăugată la Domnul (Fapte 11:24 ).

Expresia „umplut cu Duh Sfânt” se întâlneşte mai des. În Exod 28:3 şi Deuteronom 34:9 este amintită deja ideea de a fi umplut cu un duh de înţelepciune, iar în Exod 31:3 , umplut cu Duhul lui Dumnezeu. În Noul Testament găsim expresia aceasta folosită în Luca 1:15,41,67 în legătură cu Ioan Botezătorul, cu mama şi tatăl lui, iar în Fapte 2:4 ; 4:8,31 ; 9:17 ; 13:9,52 şi Efeseni 5:18 în legătură cu Petru, cu Pavel şi cu toţi ucenicii. De două ori se spune că aveau să fie umpluţi (Ioan Botezătorul şi Pavel), de cinci ori că au fost (în sensul că au devenit) umpluţi şi de două ori că erau umpluţi (ca o stare în prezent, spunându-se despre Petru şi Pavel). Ultimul loc unde se întâlneşte expresia aceasta (Efeseni 5:18 ) este un îndemn: „Fiţi plini [umpluţi] de Duh!”. Când citim toate aceste locuri în contextul lor, vedem că a fi umplut de Duh este totdeauna în legătură cu o lucrare pentru Dumnezeu – uneori în adevăr cu o lucrare bine definită şi prelungită, cum este cazul lui Ioan Botezătorul şi al lui Pavel, dar de obicei cu o slujire temporară, cu prorocia şi mărturisirea Numelui Lui. Ce înseamnă a fi umplut în felul acesta? Socotesc că Faptele Apostolilor 1:8 ne dă răspunsul: „Veţi primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi martori”.

Vedeţi cât de plină de putere era mărturia lui Ioan Botezătorul şi a lui Pavel! Vedeţi cum Petru, care se temuse înainte de o tânără slujnică, mărturiseşte apoi pe Domnul Isus înaintea unei mari mulţimi de iudei din diferite ţări. Da, vedeţi cum spune mai-marilor poporului că nu este altă mântuire decât prin Numele lui Isus, pe care ei îl lepădaseră şi îl răstigniseră. Şi în Faptele Apostolilor 4:31 toţi cei care au fost umpluţi cu Duh Sfânt mărturiseau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.

De ce mărturia noastră, atât în prezentarea evangheliei faţă de cei nemântuiţi, cât şi în prezentarea adevărului lui Dumnezeu fată de cei credincioşi este deseori atât de fără putere? Credincioşii din Faptele Apostolilor nu foloseau multe ajutoare şi cine ştie ce metode. Ei nu discutau care ar fi cea mai bună metodă de evanghelizare, nici nu formau organizaţii care să ia asupra lor însărcinarea de a vesti evanghelia în alte ţări sau de a învăţa adevărurile lui Dumnezeu. Ei lucrau simplu, potrivit trimiterii pe care o primiseră de la Dumnezeu şi dovedită prin puterea Duhului Sfânt.

Aici nu este vorba de locuirea Duhului Sfânt în cei credincioşi. De la Rusalii, El locuieşte în fiecare credincios, astăzi ca şi atunci. A te ruga pentru a primi Duhul Sfânt, aşa cum fac unii credincioşi, este un lucru cu totul alături de adevărul care ne-a fost descoperit. Dar, după ce Duhul Sfânt a venit aici pe pământ şi a început să locuiască în fiecare credincios, vedem că fiecare în parte sau întregul grup erau de asemenea umpluţi cu Duh Sfânt. Şi nu vedem nimic despre vreo rugăciune în acest scop, deşi în Efeseni 5:18 suntem îndemnaţi să fim umpluţi de Duh. În Faptele Apostolilor găsim că ei şi-au ridicat glasul cu un gând către Dumnezeu şi L-au rugat să le dea putere să vorbească despre Numele Său cu îndrăzneală. Ca răspuns la rugăciunea aceasta, ei au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au vestit cu îndrăzneală Cuvântul lui Dumnezeu.

Vinul – care poate însemna curajul firesc şi veselia inimii – nu-şi găseşte locul în lucrarea lui Dumnezeu (Luca 1:25 ; Efeseni 5:18 ). Numai puterea şi bucuria Duhului Sfânt îşi pot avea locul aici. Şi atunci când cei care au fost chemaţi de Dumnezeu sunt conştienţi că nimic din omul firesc nu poate fi de vreun folos în împlinirea vreunei lucrări pe care le-a încredinţat-o Dumnezeu şi deci fără să folosească mijloace şi ajutoare omeneşti se îndreaptă spre Dumnezeu pentru tot ce au nevoie şi se lasă să fie folosiţi ei înşişi de Duhul Sfânt – atunci ei vor fi umpluţi de Duh şi slujba lor va da o dovadă evidentă despre lucrul acesta.

Ce bucurie, ce putere şi ce slăvire a lui Dumnezeu vedem la Elisabeta şi Zaharia (Luca 1 ), în ziua Rusaliilor şi după aceea (Fapte 2:11 ; 13:52 ) şi în Efeseni 5:18,21 !

Şi călăuzirea aceasta a Duhului Sfânt este necesară nu numai pentru o anumită lucrare. Romani 8:14 spune: „Toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”. Nu suntem în stare să trăim din plin poziţia înaltă pe care Dumnezeu în harul Său ne-a dat-o, poziţia de „fii ai lui Dumnezeu”, dacă vieţile noastre nu sunt călăuzite de Duhul Sfânt. Şi cum ar putea fi posibil altfel? Romani 7 ne învaţă că noi nu avem putere şi, când am învăţat să ne cunoaştem cât de cât pe noi înşine, ne dăm seama că aşa este. Dar Dumnezeu spune de asemenea: „Puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte” (2. Corinteni 12:9 ). Şi fiii lui Core spun în Psalmul 84:5 : „Ferice de cei ce îşi pun tăria în Tine!”. Da, puterea aceasta, izvorul puterii, Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în mine! Nu este de ajuns faptul acesta? Nu poate El să-mi dea biruinţa asupra oricărui vrăjmaş, atât în mine însumi cât şi în afară de mine? Nu poate viaţa mea, în situaţia aceasta, să fie o viaţă de biruinţă, în care Dumnezeu să fie slăvit? Slujba mea, lucrarea pe care El mi-a încredinţat-o nu poate ea atunci să fie plină de binecuvântare pentru alţii şi pentru mine însumi, şi să fie spre slava lui Dumnezeu? Nu pot eu atunci să ştiu cum să mă port ca să fiu potrivit gândurilor lui Dumnezeu în toate lucrurile, încât să nu fiu nesigur în privinţa lucrurilor pe care le am de făcut?

Da, de o mie de ori da! Duhul lui Dumnezeu cunoaşte gândurile şi voia lui Dumnezeu în mod desăvârşit (1. Corinteni 2:10 ). El îmi cunoaşte inima şi îmi exprimă dorinţele înaintea lui Dumnezeu (Romani 8:26-27 ). El are cuvinte duhovniceşti pentru mine, ca să pot comunica altora lucrurile duhovniceşti pe care mi le-a descoperit, pentru ca şi ei să le poată avea (1. Corinteni 2:10-13 ). Şi El este puterea divină care doreşte să împlinească orice lucru în mine, în viaţa mea personală şi în slujba mea pentru Dumnezeu.

Dar la ce foloseşte puterea care nu este lăsată să lucreze? O locomotivă poate să aibă aburi în ea şi totuşi să nu se mişte, deoarece aburii nu-şi pot desfăşura energia. Să te tot sileşti s-o mişti, că nu poţi. Poate împreună cu mai mulţi şi printr-o bună organizare, ai reuşi s-o urneşti puţin. Dar se poate compara un astfel de rezultat cu ce face de fapt mecanicul, cu o singură mişcare? El întoarce manivela care oprea energia să se desfăşoare şi locomotiva merge atunci fără greutate şi trage după ea un tren întreg.

Am întors şi noi manivela? Poate Duhul Sfânt să-Şi desfăşoare fără piedici puterea Sa în noi? Sau mai sunt piedici? Mai stăm încă în calea Lui – cu puterea noastră, cu mintea noastră, cu priceperea noastră de a organiza lucrurile, cu râvna noastră, poate cu păcatele noastre? Dacă lucrurile acestea sunt prezente, dacă este chiar un singur lucru de-al nostru, Duhul Sfânt nu poate lucra în noi. Dar dacă suntem conştienţi că „am fost răstigniţi împreună cu Hristos” (Galateni 2:20 ), atunci viaţa noastră întreagă va fi deschisă înaintea Lui, în aşa fel încât El să aibă conducerea ei.

Deseori se spune că este atât de greu să urmezi călăuzirea Duhului Sfânt, iar uneori imposibil, deoarece noi nu ştim întotdeauna ce vrea El.

Dacă Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în noi şi Îi lăsăm conducerea vieţii noastre nu ne va face El cunoscut voia Lui, limpede, fără nicio neclaritate? Să privim la Modelul nostru desăvârşit, la Domnul Isus. El a fost dus de Duhul în pustie (Luca 4:1 ) şi S-a întors în puterea Duhului în Galileea (Luca 4:14 ). Prin Duhul, El a învăţat, a mângâiat, a vindecat (Luca 4:18,19 ) şi a scos afară demonii (Matei 12:28 ). Da, prin Duhul, El S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu (Evrei 9:14 ). Şi în Faptele Apostolilor aflăm că Duhul a spus lui Petru: „Iată, trei bărbaţi te caută; scoală-te, deci, coboară-te şi du-te cu ei, şi fără să te îndoieşti, căci Eu i-am trimis” (Fapte 10:19,20 ). În Fapte 13:2 , Duhul Sfânt spune: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat”. Apostolii puteau spune în Fapte 15:28 : „S-a părut că este bine Duhului Sfânt şi nouă”. În Fapte 16:6,7 Duhul Sfânt i-a oprit pe Pavel şi pe Sila să vestească evanghelia în Asia şi nu i-a lăsat să se ducă în Bitinia. În Fapte 20:23 Pavel spune că Duhul Sfânt îl înştiinţa în fiecare cetate că avea să fie legat, în Fapte 21:4 ucenicii spuneau prin Duhul ca el să nu se suie la Ierusalim (vezi şi versetul 11). Nu este aceasta o călăuzire clară a Duhului Sfânt, aşa de clară încât pentru un credincios simplu să nu mai poată exista vreo îndoială?

Şi tot aşa, lucrul acesta este posibil şi acum. Şi astăzi Duhul Sfânt doreşte să ne arate în mod clar voia Sa, însă numai dacă noi suntem simpli şi dependenţi, supuşi Cuvântului lui Dumnezeu, şi dacă felul nostru de a gândi este format şi luminat de Cuvânt. Câţi credincioşi au experimentat călăuzirea aceasta în viaţa lor! Nu ne-a înştiinţat El adesea, când noi voiam să lucrăm potrivit propriilor noastre gânduri – prin glasul acesta lăuntric care ne provoca nelinişte? Nu ne-a amintit El adesea despre câte un lucru pe care trebuia să-l facem, dar pe care îl tot uitam? Nu ne-a dat El deseori câte ceva de făcut?

Un credincios istoriseşte că în timp ce era culcat în pat, seara, i-a venit în inimă gândul că trebuie să viziteze pe o anumită persoană care mărturisise odată că ar fi creştină, dar care trăia în păcat. Gândul acesta a devenit atât de puternic, încât el s-a sculat şi s-a dus, deşi persoana aceea locuia tocmai în cealaltă parte a oraşului. Când a sunat la sonerie, chiar persoana aceea i-a deschis uşa şi l-a întrebat ce dorea. Atunci credinciosul i-a spus sincer ce i s-a întâmplat. Şi acela i-a răspuns: „Ce minune! În clipa în care ai sunat, eu mă urcasem pe un scaun, cu o frânghie în jurul gâtului, ca să mă spânzur. Când ai sunat, mi-a venit gândul că ar trebui întâi să văd cine sună aşa de târziu”.

Un alt credincios s-a dus la înmormântarea unei tinere care murise subit. Lângă uşa casei unde se afla acea moartă, el a întâlnit pe un credincios, prieten al familiei, şi l-a întrebat dacă Maria fusese mântuită. Răspunsul a fost: „Acum trei săptămâni am avut un îndemn puternic să-i vorbesc, dar nu i-am vorbit. Acum, nu pot da nici un răspuns!”. Apoi vizitatorul a pus aceeaşi întrebare învăţătoarei de la şcoala de duminică. Plină de tristeţe, ea a răspuns: „Acum două săptămâni parcă un glas îmi spunea că trebuie să vorbesc Mariei; n-am ascultat de acest glas şi acum nu ştiu ce a fost cu ea!”. Adânc impresionat, cel ce pusese întrebarea aceasta s-a dus la mama fetei şi i-a spus: „Maria era credincioasă, nu este aşa?”. Lacrimi curgeau din ochii mamei şi prin sughiţuri spunea: „Acum o săptămână un glas dinăuntru mă înştiinţa: Vorbeşte Mariei! M-am gândit să-i vorbesc, dar am tot neglijat şi ştiţi cât de pe neaşteptate a plecat ea – şi acum nu ştiu!”.

Iată că Duhul Sfânt a dorit să folosească trei persoane ca să vorbească tinerei aceleia care era tocmai lângă poarta veşniciei. Dar persoanele acestea nu I-au urmat îndemnul, n-au fost gata să asculte imediat.

Domnul să ne facă gata să auzim şi să ascultăm! „Toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.”

16. Botezul cu Duh Sfânt

H. L. Heijkoop

Până acum ne-am ocupat cu semnificaţia revărsării Duhului Sfânt pentru fiecare credincios în parte. Acum vom vedea ce înseamnă faptul acesta pentru cei credincioşi în colectiv. Putem începe cu 1. Corinteni 12:12,13 : „După cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este Hristos. Căci printr-un singur Duh noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup, fie iudei fie greci, fie robi, fie liberi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”.

Adunarea, trupul lui Hristos, ne este prezentată aici. Ne este arătat ce face Dumnezeu: El nu numai că mântuieşte sufletele, dar le şi strânge laolaltă. Şi nu numai că îi adună, dar El îi face pe credincioşii dintre evrei şi dintre celelalte neamuri, în timp ce sunt încă pe pământ, să fie un singur om nou în Hristos, adică trupul Său. Este ceva într-adevăr nou. Până la vremea aceasta, ei erau foarte categoric separaţi, potrivit însăşi poruncii Lui, iar cei dintre neamuri nu aveau parte de privilegiile iudeilor (Exod 12:45 ; Ezra 9 ).

Dar acesta este un adevăr nu numai exclusiv al Noului Testament, dar este totodată deplin descoperit numai printr-un singur apostol, şi anume în scrierile lui Pavel. În Efeseni 3 el spune lucrul acesta îndeosebi. Şi începutul îl găsim chiar la întoarcerea sa la Dumnezeu. Când era pe drumul Damascului, ca să ia legaţi pe ucenicii lui Isus, pe care îi ura, cerul s-a deschis şi un glas s-a auzit: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” şi „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti tu” (Fapte 9:4,5 ). Isus Cel slăvit în ceruri Se făcea una cu ucenicii Săi dispreţuiţi pe pământ. Şi unitatea aceasta este atât de mare, încât în 1. Corinteni 12:12 , când se vorbeşte de totalitatea celor credincioşi, se putea spune: „tot aşa este şi Hristos”.

Găsim adevărul acesta dezvoltat îndeosebi în epistola către Efeseni. În Efeseni 3:3-6 se spune: „Prin descoperire mi s-a făcut cunoscută taina aceasta... care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte generaţii, cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi proroci, prin Duhul: că adică neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup”. Aflăm aici că iudeii credincioşi, ca şi credincioşii care nu erau iudei, erau uniţi ca moştenitori şi mădulare ale aceluiaşi trup. Efeseni 2 ne face să vedem cum este cu putinţă lucrul acesta. „Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al despărţiturii şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, legea poruncilor în rânduielile ei, ca să-i facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia”.

Prin cruce, despărţirea a fost înlăturată. Niciodată n-ar fi îndrăznit un evreu să facă lucrul acesta, nici n-ar fi putut să-l facă, căci prin aceasta ar fi adus pe vreunul dintre neamuri în locul unde se exercita favoarea; prezenţa celui dintre neamuri făcea ca evreul să se dea singur la o parte din locul acesta. La cruce totuşi ruina completă a omului a devenit evidentă. Poporul cel mai privilegiat, care fusese pus deoparte de către Dumnezeu şi umplut de bunătăţi, L-a lepădat pe Dumnezeu şi L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Acum, binecuvântarea era posibilă numai pe temeiul harului suveran. Şi nu mai putea fi deosebire în privinţa aceasta între iudeu şi grec. De aceea amândoi pot fi aduşi să facă parte din acelaşi trup. Efeseni 1:20-23 ne vorbeşte despre Cel care este Capul. El „L-a dat [pe Hristos] să fie Cap peste toate lucrurile, Bisericii, plinătatea Celui care umple totul în toţi”.

Efeseni 1 Îl prezintă pe Domnul Isus ca om. În versetul 17 se spune: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos”. Dar atâta timp cât Domnul nu murise încă pe cruce, nu putea să devină Capul trupului. „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12:24 ). De aceea S-a dus El la cruce, ca să poată slăvi pe Dumnezeu şi să ne răscumpere pe noi. Şi Dumnezeu, care a fost slăvit atât de desăvârşit prin lucrarea Sa de pe cruce, L-a înviat dintre cei morţi şi L-a aşezat la dreapta Sa în ceruri. Şi Dumnezeu ne-a înviat şi pe noi, care suntem ai lui Hristos, împreună cu El (Efeseni 2:6 ).

Am văzut în Efeseni 2 că trupul putea fi format numai pe temeiul crucii. Dar nu putea fi format înainte ca şi Cel ce este Capul să fie înălţat sus. Nu Capul este pentru trup, ci trupul pentru Cap. Şi de aceea trupul putea să fie format pe pământ, numai atunci când Capul a fost slăvit la dreapta lui Dumnezeu. Numai moartea şi învierea puteau fi singura temelie, şi numai Hristosul Cel înviat şi slăvit putea să fie Capul. Astfel, vedem că toate adevărurile se centrează în jurul lui Hristos, a crucii Lui şi a locului pe care El îl are la dreapta lui Dumnezeu.

Deci ce am aflat că este cel mai mare adevăr cu privire la adunarea lui Dumnezeu? Că ea este trupul lui Hristos, după ce El a împlinit lucrarea de răscumpărare şi, datorită lucrării acesteia, a înlăturat în mod desăvârşit păcatul, ca să slăvească pe Dumnezeu şi să îndreptăţească pe cel credincios. Şi de aici urmează că mădularele trupului lui Hristos, nu numai că au fost născute din nou şi au fost îndreptăţite de păcatele lor prin sângele lui Hristos, dar ele au fost de asemenea făcute una cu Hristos, Capul lor binecuvântat, care se află la dreapta lui Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu locuieşte în cei răscumpăraţi prin Duhul. Ei sunt nu numai credincioşi şi sfinţi – oricine a crezut cu adevărat în Dumnezeu, de la Adam, era aşa – ei sunt creştini, şi lucrul acesta este nespus mai mult.

Şi cum ajung aceşti creştini să fie adăugaţi la trupul lui Hristos? Strângându-se laolaltă unii cu alţii, pe baza unei mărturii comune? Sau având acelaşi crez? Sau prin botez?

Sfânta Scriptură nu cunoaşte astfel de motive. Ei sunt una prin Duhul Sfânt, care a venit pe pământ după înălţarea în slavă a Omului slăvit, a Celui ce este Capul aşezat la dreapta lui Dumnezeu. „Printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup”. Adunarea, trupul lui Hristos, a fost alcătuită în felul acesta la Rusalii (Fapte 2 ) şi fiecare credincios, în clipa în care primeşte Duhul Sfânt este adăugat acestui trup şi astfel este unit cu Hristos. Ce poziţie minunată! Mădular al trupului lui Hristos şi făcut una cu Domnul în slavă, la dreapta lui Dumnezeu!

Nicăieri în Scriptură nu se vorbeşte despre trupul lui Hristos la plural. Multe trupuri se găsesc în creştinătate. Dar Capul are un singur trup şi orice altceva este ceva mincinos, o pricină de adâncă întristare şi de ruşine pentru cei care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu în această privinţă.

Dar ce trebuie să facă un creştin în mijlocul confuziei atât de mari din jurul lui? Acest „un singur trup” nu se mai arată în afară pe pământ. Trebuie oare ca creştinul să se resemneze cu ceea ce este greşit şi să ia parte la greşeală? Cuvântul lui Dumnezeu dă răspuns oricărei întrebări. „Căutaţi să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre” (Efeseni 4:3,4 ).

Nici un credincios care doreşte să fie ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate resemna la o stare de lucruri omenească şi să ia parte la ea. Trebuie el atunci să încerce să restabilească unitatea aceasta? Unitatea stabilită de Duhul nu poate fi distrusă de om. Ea există şi acum, iar noi suntem chemaţi s-o păstrăm şi astfel s-o realizăm într-un sens practic. Şi cum putem face lucrul acesta?

Este vreo altă cale decât de a rupe legăturile cu orice „unitate” făurită de oameni, ascultând astfel de Cuvântul lui Dumnezeu, spre cinstirea Capului nostru slăvit? Şi atunci, ca simple mădulare ale trupului lui Hristos şi nimic mai mult, sub călăuzirea Duhului Sfânt, manifestând unitatea aceasta numai acolo unde potrivit Scripturii este cu putinţă, putem lua parte la masa Domnului (1. Corinteni 10:15-22 ).

Chiar dacă într-o localitate mare ar fi numai doi sau trei care s-ar aduna împreună în felul acesta, ar urma să păstrezi unitatea Duhului în legătura păcii, participând la singura expresie a trupului lui Hristos din locul acela.

17. Templul lui Dumnezeu

H. L. Heijkoop

„Şi prin El sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul” (Efeseni 2:22 ).

„Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva nimiceşte templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi şi voi” (1. Corinteni 3:16,17 ).

În paginile de mai înainte am văzut că Duhul Sfânt a botezat pe cei credincioşi într-un singur trup în ziua Rusaliilor (Fapte 2 ), într-un singur trup, în trupul lui Hristos, al cărui Domn slăvit în ceruri îi este Capul (Efeseni 1:20-23 ). În versetele de mai sus vedem însă şi un alt adevăr: creştinii împreună constituie templul lui Dumnezeu, o locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul.

Adevărurile acestea nu sunt independente unele de altele. Sunt două aspecte ale aceluiaşi lucru. Amândouă se referă la adunare, dar o privesc din aspecte diferite. Iată, de exemplu, în Efeseni 1:22 , „adunarea, care este trupul Lui” şi în 1. Timotei 3:15 „casa lui Dumnezeu, care este adunarea Dumnezeului Celui viu”. Cum s-a spus deja, caracteristic creştinismului este că are un Domn slăvit în ceruri, iar Duhul Sfânt locuieşte pe pământ. Trupul lui Hristos ne prezintă într-un mod deosebit părtăşia noastră cu Hristos însuşi ca Cel care este Capul adunării, în cer. Dar Duhul Sfânt vede adunarea nu numai în felul acesta, ci şi ca locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul. Şi acesta este locul Duhului Sfânt pe pământ. Aşa putem înţelege poziţia pe care Adunarea o are în prezent pe pământ. Amândouă laturile adevărului acestuia confirmă faptul că adunarea n-a existat înainte de Rusalii.

N-a fost ceva asemănător trupului lui Hristos sau locuinţei lui Dumnezeu în Duhul, înainte ca păcatul să fi fost judecat pe cruce şi Duhul Sfânt să fi coborât pe pământ ca să formeze Adunarea. Lucrul acesta este de foarte mare însemnătate practică pentru inima care îl cunoaşte. Şi totuşi unii credincioşi socotesc că adunarea exista deja şi înaintea Rusaliilor, ba chiar de la Adam. Dar dacă vor cântări bine cele scrise în Cuvântul lui Dumnezeu, vor înţelege că gândul acesta este greşit.

În toată epistola către Efeseni, numai creştinilor li se vorbeşte. Ea este adresată „credincioşilor în Hristos Isus”. Şi Duhul Sfânt vrea să arate hotărât că sistemul evreiesc fusese pus deoparte şi că venise în loc ceva nou. La crucea lui Hristos s-a arătat clar că omul era mort în păcate şi greşeli şi de aceea nu putea fi vreo deosebire între iudei şi celelalte neamuri. Atâta timp cât totul era numai har (Efeseni 2:4-10 ), nici un privilegiu nu mai putea exista. Nu mai putea rămâne nici o deosebire pe temeiul privilegiilor pământeşti. S-a arătat deci că Hristos în moartea Sa a înlăturat zidul despărţitor şi datorită sângelui Său a adus împăcarea cu Dumnezeu prin crucea Sa, că nu mai este nici o deosebire şi că ei sunt creaţi de El într-un om nou, Adunarea – fie că e văzută ca trup al lui Hristos sau ca locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul. Deosebirea dintre iudei şi greci nu-şi mai avea locul pe temelia pe care este zidită Adunarea, deşi chiar Dumnezeu făcuse şi confirmase această deosebire în zilele dinainte.

Găsim Adunarea în unele tipuri şi înfăţişări ale Vechiului Testament, de exemplu ca soţie, în Eva (Efeseni 5:31,32 ) şi ca templu al lui Dumnezeu. Dar adevărul însuşi despre Adunare nu fusese încă descoperit. Era o taină care a fost descoperită prin apostoli şi proroci (Efeseni 3:5 ). Şi nu găsim nici un tip al Adunării ca trup al lui Hristos, unit cu capul ei ceresc.

Apostolii şi prorocii au pus temelia. Din Efeseni 3:5 se vede clar că este vorba de prorocii Noului Testament, şi nu ai Vechiului Testament. În privinţa aceasta expresia însăşi exclude un astfel de gând. Apostolii sunt menţionaţi mai întâi şi ei sunt văzuţi împreună cu prorocii ca fiind un singur grup. În greceşte este folosit un singur articol când se spune despre „apostoli şi proroci”.

Când a fost pusă temelia? Atunci când a păcătuit omul? Nu, ci patru mii de ani mai târziu, când a venit Hristos, când a murit pentru păcat, a înviat dintre cei morţi şi S-a înălţat la cer. Şi Efeseni 2:21 spune că „toată clădirea creşte împreună ca să fie un templu sfânt în Domnul”. Într-o zi ea va fi completă în slavă, când cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii pe pământul cel nou (Apocalipsa 21:2,3 ). Dar nu este vorba numai de o clădire în viitor. Este vorba de asemenea de casa lui Dumnezeu „în care sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”. „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu?”

Cel dintâi verset din Efeseni 2 ne prezintă starea îngrozitor de tristă în care se găseşte omul. După aceea aflăm răscumpărarea şi pe temeiul acesta vrea Dumnezeu să locuiască împreună cu noi. Nicăieri în Scriptură nu găsim că Dumnezeu ar locui cu oamenii, decât numai după ce s-a înfăptuit răscumpărarea. Aşa este şi în exemplele Vechiului Testament. Dumnezeu n-a locuit împreună cu Adam înainte de cădere, nici după cădere n-a locuit împreună cu Adam, cu Noe sau cu Avraam. Nu erau pe atunci oameni credincioşi care să fi avut viaţa de la Dumnezeu? Fără îndoială că erau. Totuşi găsim că se vorbeşte despre locuirea lui Dumnezeu cu oamenii în Exod 15 , şi după Exod 25 aflăm că s-a ridicat cortul. Numai după ce răscumpărarea a fost deplin arătată, pe terenul ei putea fi o locuinţă a lui Dumnezeu pe pământ. Şi într-adevăr, în Vechiul Testament nu găsim un alt tip atât de deplin al răscumpărării ca în Exod 12:15 .

În cel dintâi capitol al cărţii Exodului, întocmai ca în Efeseni 2 , găsim starea îngrozitoare în care se afla poporul. După aceea găsim judecata dreaptă a lui Dumnezeu şi sângele pus pe uşorii uşii, ca să-i apere de judecată. Apoi în capitolul 14 citim despre trecerea Mării Roşii, în care faraon şi armatele lui au fost nimiciţi, în timp ce Israel a trecut în siguranţă pe celălalt ţărm, scăpat de vrăjmaşii lui – o imagine a morţii şi a învierii. Până la acest punct poporul nu era răscumpărat şi de aceea nu s-a vorbit de răscumpărare până aici. Scriptura nu spune că cineva este răscumpărat sau are mântuirea când caută pe Dumnezeu. Numai atunci când cunoaşte mântuirea în Hristos aşa cum este prezentată în partea care începe cu Romani 5:12 până la capitolul 8 şi poate spune că a murit şi a înviat împreună cu Hristos, dovedeşte că este răscumpărat. Şi Dumnezeu poate locui numai cu cei răscumpăraţi. Evreii au cântat răscumpărarea de partea cealaltă a Mării Roşii, după ce Israel a fost scăpat de judecata lui Dumnezeu şi a fost eliberat din robia Egiptului. Cântarea este întâlnită aici, pentru prima oară în Biblie. Despre răscumpărare se vorbeşte tot aici, pentru prima dată. Se vorbeşte apoi tot pentru prima dată despre o locuinţă pentru Dumnezeu. Toate aceste lucruri sunt deosebit de însemnate. „Locuinţa lui Dumnezeu, în Duhul” presupune răscumpărare, iar sfinţenia lui Dumnezeu este prezentată în strânsă legătură cu templul: Aşa înţelegem din Exod 12:15 . „Un templu sfânt în Domnul” (Efeseni 2:21 ). „Căci templul lui Dumnezeu este sfânt” (1. Corinteni 3:14 ). Şi prin ce devine adunarea templul lui Dumnezeu? Numai prin prezenţa Duhului Sfânt.

Sunt nu numai descoperiri, ci şi fapte care ne îndeamnă la sfinţenie. Creştinismul constă nu numai din învăţături, ci şi din fapte. Şi faptele acestea sunt temelia doctrinei. Este o Persoană, un Om viu care S-a născut, S-a arătat în lume, a murit, a înviat şi acum este înălţat la cer. Şi Persoana aceasta nu numai că a făcut cunoscut adevărul, dar El însuşi este adevărul pe care l-a făcut cunoscut. Şi acum, când El este în cer, o altă Persoană reală, divină, Duhul Sfânt a venit pe pământ şi El este puterea de cunoaştere a Domnului Cel slăvit. Este aceasta o realitate vie pentru noi sau numai o cunoştinţă?

Nici credinţa noastră, nici faptul că avem viaţa de la Dumnezeu nu ne fac să fim Adunarea lui Dumnezeu. Şi credincioşii din Vechiul Testament aveau lucrurile acestea. Numai prezenţa Duhului Sfânt ne face să fim templul lui Dumnezeu (1. Corinteni 3:16 ). Şi lucrul acesta este atât de adevărat, încât chiar faptul că unii oameni care nu au viaţa de la Dumnezeu s-au strecurat înăuntru, nu schimbă lucrurile. Este un fapt trist că am avut atât de puţin discernământ încât a fost posibil ca oameni nenăscuţi din nou să fie admişi în adunare. Dar faptul rămâne că Dumnezeu locuieşte în casa Sa. Şi pentru noi, care trăim într-un timp de declin, faptul acesta este o mângâiere slăvită. Putem clădi pe acest adevăr şi anume că Duhul Sfânt locuieşte în mijlocul nostru chiar şi acum.

De altă parte avem şi o mare răspundere. În 1. Corinteni 3 ne este prezentat lucrul acesta. Temelia casei este pusă, dar noi trebuie să clădim deasupra. Şi cum clădim? E posibil să clădim cu aur, argint şi pietre preţioase – materiale care să rămână în ziua judecăţii. Dar putem clădi şi cu lemn, paie şi toate acestea vor dispare în ziua judecăţii. Şi chiar templul lui Dumnezeu, care e sfânt, poate fi corupt.

Şi nu s-a întâmplat lucrul acesta? Oare nu temelia, Isus Hristos (versetul 11) a fost atacată şi înlăturată adesea? Învăţături care atacă Persoana şi lucrarea Lui s-au ridicat în adunări. Găsim schiţa profetică a lucrării acesteia prezentată de către apostolul Pavel în cea din urmă scrisoare a lui (2. Timotei 2 ). El vorbeşte de persoane care s-au abătut de la adevăr. „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi” şi „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege. Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru cinste, iar altele pentru dispreţ. Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea [despărţindu-se de ele], va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună”.

Iată, aceasta este situaţia în care trăim acum! Există o casă mare, în care se găsesc vase de cinste şi vase de necinste. Şi ce trebuie să facă cel care cheamă Numele Domnului? Trebuie să se depărteze de nelegiuire şi să se depărteze de vasele de necinste, pentru ca să fie un vas de cinste, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună. El nu poate părăsi mărturia Numelui Său. Ea este singura poziţie descoperită pe pământ şi ea este bună. Dar trebuie să ne despărţim pe noi înşine de tot ce este împotriva voii Sale. A fi în părtăşie cu răul cunoscut este acelaşi lucru cu a spune că Hristos are părtăşie cu Belial. Şi aşa stau lucrurile fie că este vorba de un rău în practică sau în învăţătură.

Uneori indiferenţa ignoră prezenţa Duhului Sfânt în adunare sau îi împiedică lucrarea. Când oamenii cheamă Numele Domnului şi sunt în legătură cu păcatul, ei sunt vase de necinste şi creştinul este dator să se depărteze de astfel de oameni. Este un principiu hotărât şi fundamental că nu există nici măcar o împrejurare în care creştinului i-ar fi permis să aibă părtăşie cu ceva ce este contrar voii lui Dumnezeu. Suntem chemaţi să arătăm răbdare, dar niciodată fată de rău. Şi nu mulţimea răului, ci acceptarea de bunăvoie a unui rău cunoscut nimiceşte caracterul templului lui Dumnezeu.

18. Duhul Sfânt foloseşte pe cine vrea

H. L. Heijkoop

Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte în trei feluri diferite despre mădularele trupului lui Hristos. În Efeseni 5:30 spune: „suntem mădulare ale trupului Său”. Aici accentul este pus pe relaţiile noastre cu Hristos. Romani 12:5 spune: „Tot aşa şi noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mădulare unii altora”. Aici este înfăţişată relaţia unuia cu celălalt şi cu toţi creştinii. Şi în 1. Corinteni 12:27 : „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădulare”, găsim locul nostru individual în trup. Toate aceste trei aspecte ale adevărului sunt importante, dar acum ne vom ocupa de cel din urmă, deoarece el este în legătură cu lucrarea Duhului Sfânt în adunare.

În Corint era o neorânduială colectivă foarte mare. Nu era slăbiciune. Neorânduiala înseamnă slăbiciune. Exista putere, Duhul Sfânt dăduse daruri mari şi ele erau folosite. Dar puterea Duhului Sfânt nu era folosită pentru scopul pentru care fusese dată, slăvirea lui Hristos (Ioan 16:14 ), şi darurile nu erau puse în lucrare în folosul tuturor (1. Corinteni 12:7 ; 14:12 ). Corintenii foloseau darurile pentru slăvirea lor personală şi consecinţa era neorânduiala. Rânduiala divină nu mai era cunoscută. Când se lasă loc firii omului în lucrurile duhovniceşti, atunci ruina este cât se poate de mare.

De aceea ei nici nu mai puteau să facă deosebirea între lucruri. Însă deosebirea duhurilor este absolut necesară, căci nu numai Duhul lucrează în adunare, ci şi duhuri rele. Când Dumnezeu lucrează cu putere, Satan caută totdeauna să înşele pe oameni, imitând lucrurile lui Dumnezeu. Vedem deja lucrul acesta în Exod 7 , unde Iane şi Iambre se părea că fac acelaşi lucru ca Moise. Vedem lucrul acesta şi în Apocalipsa 13 , unde găsim o treime satanică, din care o persoană este o imitaţie a Mielului.

Apostolul atrăsese atenţia corintenilor în privinţa duhurilor rele, în 1. Corinteni 10:19-22 . Dar ei au ajuns să nu mai deosebească duhurile. Ei nici nu mai vedeau că Duhul Sfânt, care venise pe pământ ca să slăvească pe Domnul Hristos, nu putea niciodată să inspire cuvinte ca acestea: „Isus să fie blestemat!” (1. Corinteni 12:3 ). Am putea spune că lucrul acesta ar fi trebuit să fie clar chiar şi pentru un necredincios cu mintea sănătoasă. Dar un astfel de discernământ nu se mai găsea printre cei credincioşi. De aici înţelegem că o minte sănătoasă nu însoţeşte sau nu mai poate însoţi pe cineva care este înşelat de duhuri rele. Şi nu vedem adesea că atât necredincioşilor, cât şi celor ce mărturisesc că sunt creştini, mintea sănătoasă nu le mai lucrează şi ei acceptă tot felul de lucruri fără nici o raţiune? Iar în viitor lucrul acesta va deveni şi mai rău, când Duhul Sfânt nu va mai fi pe pământ. Oamenii vor crede o minciună (2. Tesaloniceni 2:11 ), se vor închina imperiului roman (Apocalipsa 13:4 ) etc. Dumnezeu este Cel care dă şi păstrează o minte sănătoasă; fără El, minte sănătoasă nu există.

Sunt deci două puteri care influenţează pe om în legătura lui cu Dumnezeu. Este „duhul care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:2 ) şi este Duhul lui Dumnezeu care lucrează în copiii lui Dumnezeu. Duhul Sfânt nu lucrează nicidecum în unul care spune: „Blestemat să fie Isus!”. Dumnezeu a pus odată pe Domnul Isus sub blestem, când El a murit pentru păcatele noastre, dar niciodată Duhul Sfânt nu rosteşte vreun blestem asupra lui Isus. Şi niciodată nu poate spune cineva „Domn” lui Isus, printr-un duh rău. Satan se poate transforma într-un înger de lumină (2. Corinteni 11:14 ). Îngerii lui pot spune Domnului: „Isus, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 8:29 ) sau „Sfântul lui Dumnezeu” (Marcu 1:24 ). Ei pot să cinstească public pe slujitorii Domnului (Fapte 16:17 ). Dar niciodată duhul rău nu recunoaşte pe Domnul Isus ca Domn.

Titlul „Domnul” nu este cea mai mare slavă a Domnului Isus. El nu arată slava Lui personală şi veşnică, ci un loc care I s-a dat (Fapte 2:36 ). A-L cunoaşte ca Domn este cea mai simplă cunoaştere pe care o poate avea cineva, căci este doar recunoaşterea că Isus are autoritate asupra lui. Dar aceasta nu lasă să se vadă harul Domnului, slava Sa lăuntrică. Totuşi niciodată un duh rău nu va recunoaşte autoritatea Domnului.

Trebuie să citim cu atenţie partea aceasta. Nu înseamnă că cineva care spune „Domnul Isus” este un credincios, nici că un necredincios n-ar putea folosi expresia aceasta. Vreau să spun că orice act prin care autoritatea Domnului nu este recunoscută şi orice lucru care nu-L cinsteşte pe El, sunt produse numai sub influenta duhurilor demonice. Şi este bine să ştim lucrul acesta. Piatra de încercare cu care trebuie să judecăm tot ce ni se prezintă, atât prin predici cât şi prin scrieri, este dacă autoritatea Domnului Isus este recunoscută sau nu şi astfel dacă este potrivită cu Cuvântul Său, dacă este sau nu spre slava Lui. Dacă nu poate trece proba aceasta, lucrul acela nu este de la Duhul Sfânt, chiar dacă ar fi adus de cineva despre care suntem convinşi că este un credincios sau poate de cineva pe care totdeauna l-am stimat şi l-am socotit ca un slujitor al lui Dumnezeu.

Al doilea punct care ne cere atenţie în capitolul acesta este: „Sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; şi sunt felurite lucrări, dar acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi” (1. Corinteni 12:4-6 ). Aici găsim principiile simple ale oricărei slujiri creştine, cerinţele minime care trebuie să le prezinte cineva, dacă este ca Dumnezeu să-l poată recunoaşte ca pe un slujitor în adunarea Sa.

„Sunt felurite daruri, dar acelaşi Duh.” Sunt multe duhuri rele – vezi, de exemplu Luca 8:30 – dar este un singur Duh al lui Dumnezeu (Efeseni 4:4 ). Dar Duhul Sfânt nu Se arată pe Sine însuşi numai într-un fel şi numai printr-o singură persoană. Trupul lui Hristos este ca un trup obişnuit. Şi după cum în creaţie Dumnezeu a făcut fiecare mădular al trupului deosebit de celelalte, pentru ca împreună să poată constitui un trup, tot aşa Duhul Sfânt formează trupul lui Hristos (versetul 11-13). Fiecare mădular este pus de El acolo unde aparţine trupului şi El dă fiecăruia darul de care are nevoie, în locul în care se găseşte. Prin diversitatea lor, darurile ajung să alcătuiască un trup. Dacă toate mădularele ar fi la fel, ele n-ar mai constitui trupul (versetul 19). Şi în felul acesta trupul este format şi desăvârşit.

Diversitatea darurilor este totuşi expresia unui singur Duh în mădularele lui Hristos. Darurile harului lui Dumnezeu sunt diferite, ca să împlinească nevoi diferite. În general noi nu avem nici cea mai slabă idee despre cât de mari şi diferite sunt dorinţele şi nevoile sfinţilor. Însă Duhul Sfânt dă toate darurile care se potrivesc întocmai nevoilor acestora. Şi El nu le uneşte pe toate într-o persoană sau în câteva. El poate uneori să dea mai multe daruri unei persoane, cum este cazul lui Pavel, dar aceasta este o excepţie. El dă „unuia” cuvânt despre înţelepciune şi „altuia” cuvânt despre cunoaştere etc. (versetul 8-11). Şi El dă aşa cum vrea El. El este suveran să folosească pe cine vrea El în adunare.

Este clar că o mare pagubă se aduce dacă darurile acestea nu au ocazia să se arate şi dacă suveranitatea Duhului Sfânt de a folosi pe cine vrea El este ignorată printr-o slujire limitată, fie în principiu, fie în practică, la una sau două persoane. Multe nevoi nu ar mai fi împlinite, deoarece persoanele acestea au primit numai puţine daruri sau chiar nu au darul de a lucra în adunare. Şi atunci autoritatea Duhului Sfânt şi a Domnului Isus este tăgăduită. Fraţii care au cu adevărat dar, n-ar mai putea vorbi adunării lui Dumnezeu, când se găseşte principiul acesta în ea. Da, suntem obligaţi să refuzăm astfel de pretenţii. Chiar dacă, în aceste condiţii, numai cei credincioşi s-ar întâlni împreună (şi lucrul acesta este bun, în principiu), n-ar fi o strângere laolaltă a adunării lui Dumnezeu, ci o întrunire omenească.

Dumnezeu a creat pământul pentru cel dintâi Adam, prin cuvânt. Dar, după căderea în păcat, El a trimis pe Fiul Său pe pământ să împlinească lucrarea de răscumpărare, să-L învieze dintre cei morţi şi să-L aşeze, ca Cel ce este Capul slăvit în ceruri, pentru ca după aceea să poată trimite Duhul Sfânt pe pământ – toate acestea pentru a crea Adunarea pentru Cel de al doilea Adam. Numai moartea şi învierea puteau fi temelia ei sănătoasă şi Hristos, Capul ei (vezi şi Efeseni 5:23-27 ). Aceasta ne face să vedem ce valoare are Adunarea pentru Dumnezeu. Vedem de asemenea că adunarea lui Dumnezeu pe pământ nu poate niciodată să fie un sistem rânduit cu scopul de a se manifesta religia unor oameni. Şi nici nu poate fi o asociere de oameni care s-au unit împreună pe baza unor convingeri sau pe baza unor gândiri asemănătoare cu privire la anumite subiecte.

„Sunt felurite slujbe, dar acelaşi Domn.” Aici vedem cum trebuie să se arate darurile. Duhul Sfânt le dă cui vrea El (versetul 11), dar folosirea lor are loc sub autoritatea „Domnului”. Duhul Sfânt, care este El însuşi Dumnezeu, aşa cum am văzut mai înainte, a luat de bunăvoie un loc de slujire pe pământ. El este aici ca să mărturisească despre Domnul Isus şi să-L slăvească (Ioan 15:26 ; 16:13,14 ). Şi principiul acesta, de a fi un slujitor, El vrea să-l lucreze în fiecare credincios căruia îi încredinţează un dar.

Lucrul acesta este deosebit de însemnat în vremea noastră. Slujirea Duhului Sfânt nu merge niciodată dincolo de Cuvânt şi nu atacă niciodată autoritatea Domnului Isus. El dă daruri mădularelor trupului şi astfel le face să fie slujitori ai lui Hristos. Ei sunt administratori în exercitarea acestor daruri diferite şi este un singur Domn: Hristos. Nu este o putere independentă, aşa cum ar vrea unii s-o arate. Oricât de mare ar fi puterea Duhului în cei credincioşi, ei rămân slujitori şi administratori ai lui Hristos. Şi ei trebuie să lucreze numai în felul acesta, recunoscând în slujirea lor autoritatea lui Hristos.

„Sunt felurite lucrări, dar acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi.” În adunarea lui Dumnezeu nu este loc pentru om sau pentru voinţa lui. Când Dumnezeu lucrează, omul trebuie să dispară, pentru ca Dumnezeu să poată lucra pe deplin, potrivit propriei Sale voinţe. Aceasta este o judecată zdrobitoare asupra a tot ce a rânduit omul. Cât de mult se deosebeşte principiul acesta de principiul că omul ar putea restrânge slujirea la unul sau la câţiva oameni pe care el i-ar putea stabili. Cât de mult se deosebeşte de îndemnul Cuvântului, de asemenea, gândul că oricine ar avea dreptul să ia parte în lucrarea de slujire: un asemenea gând este o tăgăduire a versetului acestuia! În adunare nu este vorba de drepturi, cât mai ales de privilegii. Duhul Sfânt foloseşte pe cine vrea El şi Dumnezeu lucrează totul în toţi.

Au umplut aceste trei lucruri inima noastră? Este diversitatea de daruri, aşa cum vrea Duhul Sfânt să le dea, dar care se exercită ca răspunzătoare faţă de Domnul, în timp ce Dumnezeu este singurul care poate să lucreze. Şi sunt aceste trei lucruri realizate personal, în mod practic, de fiecare dintre noi?

19. Chemarea lucrătorilor Domnului

H. L. Heijkoop

În 1. Corinteni 12 am văzut că exercitarea darurilor este o manifestare a Duhului Sfânt şi că cei care primesc darurile răspund faţă de Domnul Isus. Şi aflăm în adevăr că Duhul Sfânt este puterea pentru exercitarea darurilor, dar că aceste daruri nu sunt de la El: Efeseni 4 şi Matei 25 ne învaţă că ele sunt de la Domnul Isus şi că El le dă adunării.

În înţelesul cel mai larg al cuvântului, tot ce primeşte un credincios este un dar al harului. Dar, în general vorbind, Scriptura limitează expresia aceasta la darurile care fac dintr-un credincios, un slujitor al lui Hristos. În 1. Corinteni 12 sunt menţionate multe daruri, care în 1. Corinteni 14:22 sunt subîmpărţite în două grupe: întâi cele care sunt un semn pentru necredincioşi şi în al doilea rând cele care sunt pentru credincioşi.

Dumnezeu a dat pe cele dintâi ca podoabă adunării, pentru ca cei necredincioşi să poată vedea că El recunoaşte adunarea ca martor al Lui. Găsim principiul acesta peste tot în Scriptură. Când Dumnezeu dă o mărturie nouă, El îngăduie să se facă minuni şi semne, pentru ca să arate faptul că mărturia aceasta este recunoscută de El. În felul acesta vedem semne pline de putere la Moise şi la Ilie. Şi în Marcu 16:20 se spune: „Iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni, Domnul lucrând împreună cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-l însoţeau”, întocmai cum fusese făgăduit de Domnul Isus în versetul de mai înainte.

Odată ce mărturia este stabilită şi recunoscută ca mărturie a lui Dumnezeu, semnele acestea nu mai sunt necesare. Însă omul totdeauna a stricat ce i-a încredinţat Dumnezeu. Şi Dumnezeu n-a mai putut recunoaşte public pe un Israel apostat, ca mărturie a Sa, ca să-i dea ca podoabă semne ale puterii Sale. Pentru aceste două pricini nu mai găsim minuni prin Isaia, Ieremia, Ezechiel şi ceilalţi proroci ai Vechiului Testament. Şi ar putea Dumnezeu să recunoască public creştinătatea, în decăderea şi apostazia ei, o ruină a ceea ce a fost odată, ca mărturie, împodobind-o cu semne pentru cei necredincioşi?

Orice ar putea dispărea, totuşi Dumnezeu niciodată nu părăseşte pe poporul Său pe pământ. Chiar şi în zilele de cea mai adâncă decădere şi de cea mai mare apostazie, Dumnezeu a dat lui Israel pe prorocii Săi. Şi în Efeseni 4 , darurile pe care Domnul Isus le dă Adunării Sale pentru zidirea trupului lui Hristos, se spune că vor rămâne „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos”, deci până ce Adunarea este în slavă.

Efeseni 4 menţionează apostoli, proroci, evanghelişti, păstori şi învăţători. Lucrarea apostolilor şi prorocilor este menţionată în Efeseni 3:1-12 şi 2:20. Ei au pus temelia Adunării. Nu numai conţinutul de bază al creştinismului a fost cunoscut prin ei (Efeseni 3:6 ), dar ei, ca arhitecţi înţelepţi, au pus temelia Adunării şi au dat schiţele şi planul clădirii, în care fiecare trebuie să zidească (1. Corinteni 3 ). Aceste două grupe de daruri nu erau deci destinate să rămână până la sfârşit (1. Corinteni 4:9 ), deşi lucrarea lor, în cărţile Noului Testament, continuă să fie de mare folos. Dar temelia a fost pusă numai odată, nu s-a repetat punerea ei. Astfel, din Efeseni 4 au mai rămas evangheliştii, păstorii şi învăţătorii. Acestea sunt darurile care, atunci când apar în mod evident, îi fac pe cei ce le au să fie recunoscuţi ca lucrători ai lui Dumnezeu.

În vorbirea obişnuită, darurilor acestora li se dă numele de slujbe. Şi oamenii vorbesc despre slujba păstorilor, a învăţătorilor etc. Totuşi vorba aceasta nu este întemeiată pe Scriptură. Scriptura nu menţionează alte slujbe decât cele de supraveghetor şi de diacon. Apostolia putea să fie numită de asemenea slujbă, dar numai ca o exprimare a faptului că apostolii au fost rânduiţi direct de Domnul Isus. Potrivit textului din Faptele Apostolilor 2 , adică în Adunare, lucrarea unui apostol este numită un dar.

Este important lucrul acesta, deoarece deosebirea dintre daruri şi slujbe este mare. O slujbă îşi are autoritatea pe baza faptului că ea este, fără să ţii seama de persoana care o poate îndeplini. Dacă un poliţist îţi spune să opreşti, faci lucrul acesta, fie că numele lui este Ion sau Gheorghe. Dar, dacă un om oarecare îţi spune să opreşti, faci lucrul acesta dacă ţi se pare că persoana aceea este calificată să facă aşa. O slujbă poate fi dată numai de sus. De aceea vedem în Scriptură că bătrânii erau rânduiţi numai de către apostoli sau de cei cărora li s-a încredinţat lucrarea aceasta de către un apostol. Diaconii erau aleşi de către adunare, când era vorba să poarte răspunderea problemelor financiare ale adunării, dar chiar şi în situaţia aceasta, ei erau „puşi la lucrarea aceasta” de către apostoli. Dar unde sunt apostolii sau cei împuterniciţi de ei, ca să poată rândui aceste slujbe? Şi să nu spunem mai mult de starea de ruină a creştinătăţii de nume, prin care adunarea nu mai continuă să existe ca o unitate vizibilă. Astfel, dacă păstorii, învăţătorii şi evangheliştii ar fi persoane care fac slujbe, atunci nici aceştia n-ar mai putea exista, iar adunarea ar fi lipsită de lucrarea de zidire pe care Domnul Isus vrea s-o dea prin aceste daruri.

Dar Scriptura vorbeşte numai de „daruri” de păstori, învăţători şi evanghelişti. Hristos Cel înviat şi înălţat la cer a luat în robie, robia de care eram ţinuţi şi ne-a făcut liberi. Şi dintre aceştia, pe care El i-a făcut liberi, El îşi alege lucrători, dându-le darurile Lui.

Matei 25:14-30 ne prezintă foarte clar cum un creştin devine un slujitor, un lucrător al Domnului. Domnul însuşi dă un dar fiecăruia, potrivit cu aptitudinile naturale pe care le are. Domnul nu dă darul de evanghelist sau de învăţător unei persoane mute. Nu înseamnă că cineva care e mut, n-ar putea duce evanghelia altuia. Dumnezeu cheamă pe toţi credincioşii să ducă vestea bună. Dar chiar când facem lucrul acesta, nu suntem evanghelişti. Celor cărora Dumnezeu vrea să-i folosească în lucrarea Sa, la naşterea lor, El le-a dăruit deja daruri naturale, pe care mai târziu să le poată folosi în slujirea spirituală. Domnul dă darurile Sale, „fiecăruia după puterea lui” (Matei 25:15 ). Şi El le îndrumează vieţile în aşa fel încât ei să fie pregătiţi pentru slujirea aceea specială cu care El vrea să-i dăruiască. Lui Ieremia, Dumnezeu i-a spus: „Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei, te cunoşteam: şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al neamurilor” (Ieremia 1:5 ). Şi Pavel spune în Galateni 1:15-17 : „Dar, când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale să descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre neamuri, îndată nu m-am sfătuit cu nici un om, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli înainte de mine” (vezi şi Fapte 9:15 ).

Astfel Domnul, prin Duhul, dă unora dintre cei pe care El i-a răscumpărat, un dar de păstor, sau învăţător, sau evanghelist, după ce ei au fost născuţi din nou, potrivit cu talentele naturale şi dezvoltarea pe care El le-a dat-o deja înainte de întoarcerea lor la Dumnezeu.

Lucrul acesta aruncă o lumină clară asupra căilor lui Dumnezeu. Domnul este Cel care rânduieşte darul şi chiar darul acela de care cel credincios, ca mădular al trupului lui Hristos, are nevoie în locul unde a fost aşezat în trup (1. Corinteni 12:18 ).

Niciodată nu vedem două daruri care să se asemene în totul unul cu altul. Şi atunci putem înţelege consecinţele rele ale organizării omeneşti în lucrurile spirituale. Într-o organizaţie, funcţiile şi activităţile sunt fixe. Când unul pleacă, un altul trebuie să-i ia locul, chiar dacă nu are acelaşi dar ca cel dintâi. Cu un organism, cum este trupul, lucrurile sunt cu totul altfel. Când un mădular nu mai este, un alt mădular,cu felul lui de a fi, îi preia lucrarea pe cât este cu putinţă şi întregul organism vine în ajutor în privinţa aceasta. Este bine cunoscut că unele organe, care trebuie să preia sarcina organelor care nu mai sunt într-un individ, sunt mai mult dezvoltate decât la cei sănătoşi.

Aşa este şi cu trupul lui Hristos. Domnul dă fiecăruia darul care este de folos pentru locul în care El îl aşază în trup şi care se potriveşte cu aptitudinile naturale şi pregătirea pe care i-a dat-o mai înainte. De aceea El ia pe Petru şi pe Ioan din corabia lor de pescari, ia pe Saul, care stătuse la picioarele lui Gămăliei. De aceea El a luat pe unul ca Darby şi pe Kelly, care s-au bucurat de o educaţie splendidă de cărturari, alături de unul ca Stanley, care a fost doar puţini ani la şcoala primară.

Domnul Îşi selecţionează lucrătorii şi le dă daruri, iar când îi cheamă, ei sunt deja pregătiţi pentru lucrarea Lui. Şi dacă nu este un har special de la Dumnezeu, orice pregătire omenească pentru lucrare va micşora aptitudinea pentru acea lucrare la care îl pune Domnul.

Ca tânăr credincios, nu e rău să ai dorinţa de a avea un dar şi a te ruga în acest scop. „Doriţi cu înflăcărare manifestările duhovniceşti” (1. Corinteni 14:1 ). Dar scopul trebuie să fie de a sluji, de a zidi (versetul 3). Căci „fiecăruia i se dă manifestarea Duhului, spre folosul tuturor” (1. Corinteni 12:7 ). Duhul Se arată pentru folosul tuturor. Răspunderea fiecăruia care a primit un dar este astfel ca el să fie dator către toţi, pentru folosul cărora i s-a dat darul. Şi în această privinţă el nu este al lui însuşi. De comun acord cu Domnul Hristos, Duhul Sfânt îl alege pe cel ce El îl foloseşte ca slujitor al Său, chiar dacă lucrarea trebuie să fie ca cea de a cârmui adunarea. Cârmuirea este exact locul unui slujitor care a fost chemat să cârmuiască.

Dar în Efeseni 4:16 se spune că, prin daruri, trupul se zideşte, în dragoste. Într-adevăr, dragostea este testul practic pentru orice zidire adevărată, potrivit lui Dumnezeu. Dragostea este spiritul slujirii. Nu este vorba de a aduce pe cineva în lucrare, ci a sluji lucrând. El nu caută folosul său, ci pe cel al altuia. Este aici firea dumnezeiască în manifestarea ei în om.

Dar cum poate cineva să ştie dacă a fost chemat de Domnul? Matei 25 dă răspunsul. Domnul a dat daruri şi, fără să fi spus în mod expres ce aveau ei să lucreze cu darurile, i-a întrebat ce au făcut cu ele, atunci când El S-a întors. Posedarea unui dar este în acelaşi timp însărcinarea de a folosi darul acesta.

Dar cum poate cineva să ştie dacă are un dar? Credinciosul care e călăuzit de simţuri omeneşti poate în adevăr să se înşele. Elocvenţa firească este ceva cu totul deosebit de posedarea unui dar. Cum ştim că avem pace cu Dumnezeu? Am luat calea pe care Dumnezeu ne-o arată în Cuvântul Său: întoarcerea la Dumnezeu, credinţa în lucrarea Domnului Isus şi în Cuvântul lui Dumnezeu, care ne asigură că, după ce am venit la cruce, nu mai este nimic între Dumnezeu şi noi. Şi după aceea Duhul Sfânt a confirmat lucrul acesta în inimile noastre, dându-ne roada păcii cu Dumnezeu. Tot aşa este şi cu slujirea.

Când, în ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, „vestim virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1. Petru 2:9 ), se vede dacă Domnul ne-a dat vreun dar deosebit şi Duhul Sfânt va confirma lucrul acesta în inimile noastre. Domnul va trezi în inimile noastre nevoia de a-i sluji pe ai Săi sau de a duce vestea bună ca un evanghelist oamenilor care sunt pierduţi. Dar, dacă nu cunoaştem practic virtuţile lui Dumnezeu în inimile noastre, pentru că mergem pe calea noastră, ne vom ascunde talantul în pământ (Matei 25:24,25 ). Câţi talanţi pot fi îngropaţi în felul acesta!

Astfel, fiecare a primit un dar, a primit să păşească într-o anumită lucrare a Domnului. Şi fiecare frate care dă dovada că are un dar, este un slujitor, un lucrător al Domnului. Aceasta nu are nimic a face cu a avea sau nu o ocupaţie prin care să îngrijeşti de nevoile vieţii. Fiecare lucrător are dreptul de a trăi din lucrarea sa (1. Corinteni 9:14 ). Dar, în comuniune personală cu Domnul, El trebuie să ia hotărârea dacă şi când să facă uz de dreptul acesta. În acel an şi jumătate cât a fost în Corint (Fapte 18 ), apostolul Pavel făcea corturi ca să îngrijească de nevoile lui personale, deşi erau fraţi bogaţi acolo. Dar la Filipi, el le-a primit cu mulţumire darul.

Dumnezeu dă lucrătorului dreptul de a trăi din lucrarea lui. Şi dacă el înţelege înaintea Domnului că trebuie să facă uz de dreptul acesta, el poate aştepta de la Domnul ca să îngrijească de nevoile lui. El nu are nevoie (şi nu trebuie) să aştepte lucrul acesta de la oameni, nici de la vreo adunare, ci numai de la Domnul, în slujba Căruia este. Dar el se poate servi de dreptul acesta numai dacă are acest drept, dacă este un lucrător al Domnului. De aceea el nu intră în lucrul Domnului atunci când se hotărăşte să părăsească ocupaţia lui obişnuită, ci el poate să ia hotărârea aceasta pentru că este deja în lucrarea Domnului. Dacă el nu este lucrător al Domnului, atunci nu are dreptul să trăiască din lucrarea Domnului.

Din cele de mai sus rezultă că cel credincios este un lucrător al Domnului, deoarece a primit un dar de la El şi prin acest dar este în slujba Domnului. Pentru aceasta el nu are nevoie de nici un fel de numire deosebită, de nici o aprobare sau recunoaştere a altuia sau a altor lucrători, sau a altor credincioşi, sau a adunărilor. Pavel nu s-a sfătuit cu carnea şi cu sângele, când Dumnezeu l-a chemat (Galateni 1:6 ). Şi Apolo n-a aşteptat deloc să fie recunoscut de cineva, ci a predicat cu un duh înfocat, chiar dacă nu cunoştea bine toate lucrurile. Cazul din Fapte 13 nu are a face cu subiectul acesta. Acolo e vorba de oameni care erau deja în lucrarea Domnului cu ani înainte, dar care la un moment dat au fost chemaţi de Duhul Sfânt pentru o misiune specială. În cel dintâi verset al capitolului acestuia, ei sunt arătaţi a fi printre proroci şi învăţători, iar în Fapte 14:14 ei sunt numiţi apostoli.

Este foarte clar, atât cu Pavel, cât şi cu Apolo, că ei erau oameni în care fraţii credincioşi din adunarea locală aveau încredere, deşi nu se spune că ei ar fi cerut aşa ceva de la fraţi. Dar chiar fără să ceară în mod deosebit, persoana în cauză ştie foarte bine dacă se bucură de încredere din partea fraţilor. Şi desigur, lipsa de încredere ar trebui să conducă pe cel credincios să stea înaintea Domnului şi să se cerceteze pe sine în lumina Lui. Dar niciodată Pavel şi Apolo n-au întrebat pe cei ce fuseseră slujitori ai lui Dumnezeu înaintea lor, ce gândesc despre plecarea lor ca să vestească altora Cuvântul. Era de ajuns pentru ei că fuseseră chemaţi de Domnul. Abia după trei ani Pavel s-a dus la Ierusalim ca să-l cunoască pe Petru. Şi numai după treisprezece ani mai târziu a fost recunoscut de apostoli, când lucrarea lui dovedea că într-adevăr el fusese chemat de Domnul. Chemarea Domnului şi astfel posedarea unui dar – numai aceasta este aprobarea şi dreptul de a se numi cineva lucrător al Domnului. El are să dea socoteală numai Domnului pentru lucrarea la care El l-a chemat.

Lucrul acesta totuşi nu-i dă dreptul să ceară recunoaşterea altora. Desigur, adunarea are obligaţia de a recunoaşte pe lucrători şi de a îngriji de nevoile lor materiale. Dar ei pot face lucrul acesta numai dacă Domnul le dă convingerea personală că acel frate este într-adevăr în slujba Domnului. Şi lucrul acesta este o problemă numai între Dumnezeu şi ei.

El nu are nici un drept să ceară ca alţi lucrători să-l recunoască. Şi faptul acesta este o problemă între lucrători şi Dumnezeu, personal.

Şi siguranţa cuiva că a fost chemat de Dumnezeu şi a fost folosit de El nu este oare de ajuns? Lucrul acesta îi face inima veselă şi îi dă stăruinţă în lucrare, chiar dacă nu toţi se pricep să-l aprecieze.

20. Călăuzirea în slujire

H. L. Heijkoop

Am văzut că posedarea unui dar este împuternicirea de a folosi acel dar. Totuşi aceasta nu înseamnă că cel ce are un dar poate şti el însuşi cum şi unde să-şi folosească darul. Un evanghelist, de exemplu, are lumea întreagă câmp de lucru. Domnul a spus: „Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi evanghelia oricărei făpturi” (Marcu 16:15 ). Dar el nu are dreptul să hotărească unde şi cum să-şi împlinească împuternicirea.

Oricărui credincios i se spune: „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14 ). Şi în Galateni 5:15-17 : „Zic dar: umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoase. Căci firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii păcătoase; şi acestea sunt opuse unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi voi”.

Dacă aşa stau lucrurile în viaţa întreagă a celui credincios, cu cât mai mult pentru slujirea specială a unui lucrător al Domnului! Nu numai propria voinţă a unui necredincios e rea, dar şi cea a unui credincios şi, de asemenea, cea a unuia care este chemat la o slujbă deosebită a Domnului. El trebuie să facă nu voia sa, ci Duhul Sfânt trebuie să lucreze prin el. Şi găsim lucrul acesta în Scriptură, când ea ne vorbeşte despre slujba celor ce sunt lucrători.

În Faptele Apostolilor 13 vedem că Pavel şi Barnaba încep o lucrare deosebită. Deşi Pavel era chemat să predice tuturor oamenilor (Fapte 22:15-21 ), totuşi el a primit o împuternicire deosebită. El şi Barnaba erau deja lucrători. El îndeosebi predicase mult. Dar acum Duhul Sfânt îi scoate din lucrarea în care erau ocupaţi într-o adunare locală împreună cu alţi lucrători, ca să le încredinţeze o altă parte a lucrării. Şi, fiind trimişi de Duhul Sfânt, ei au plecat. Îi vedem în capitolul 13 şi 14 împlinind lucrarea pentru care fuseseră însărcinaţi (Fapte 14:26 ).

Dar Duhul Sfânt dă nu numai împuternicire; El vrea să-i călăuzească pe lucrători şi în împlinirea ei. În Fapte 16:6-10 vedem lucrul acesta prezentat într-un mod deosebit. Pavel şi Sila au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei, dar au fost opriţi de Duhul Sfânt să predice Cuvântul în Asia. Nu aparţineau ţinuturile acestea câmpului de lucru al lui Pavel? Desigur, ele aparţineau. Şi în Faptele Apostolilor deja Frigia este menţionată ca un ţinut din care veniseră oameni temători de Dumnezeu. Şi apoi Pavel a lucrat mai târziu în Galatia şi în Asia. Doi ani a locuit la Efes, aşa încât nu numai oamenii din cetatea aceasta, dar toţi locuitorii Asiei (provincia romană Asia), atât iudei cât şi greci, au auzit Cuvântul Domnului. Şi Dumnezeu a făcut semne neobişnuite prin mâna lui Pavel (Fapte 19:10-12 ). Dar acum Duhul Sfânt îi oprea să vorbească acolo, El vroia să-i folosească în alt loc.

În versetul 7 este spus clar: „Se pregăteau să intre în Bitinia, dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie”. Pavel şi Sila doreau să se ducă în Bitinia, intenţionau să ducă evanghelia acolo. Dar încă nu era timpul să meargă acolo. Şi Duhul lui Isus nu le-a dat voie.

Duhul Sfânt Se numeşte aici pe Sine însuşi „Duhul lui Isus”. Este o expresie deosebită. Ea spune lucrătorului Domnului Cine i-a dat darul. Şi nu ne aduce ea aminte de slujba Domnului Isus însuşi când a fost pe pământ? Isus este numele Lui personal, ca om pe pământ. „Duhul lui Isus” ne vorbeşte despre Duhul prin care El Şi-a îndeplinit slujba.

Cum se vede călăuzirea Duhului Sfânt în viaţa Domnului Isus! Luca 4 începe: „Iar Isus, plin de Duh Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie”. Iar în versetul 14: „Şi Isus, în puterea Duhului, S-a întors în Galileea”. Prin Duhul, El a învăţat, a mângâiat, a vindecat şi, prin Duhul, El scotea afară demonii (Matei 12:28 ). Da, prin Duhul S-a adus pe Sine jertfă lui Dumnezeu (Evrei 9:14 ). Dar niciodată nu aflăm că Domnul ar fi fost oprit de Duhul să meargă undeva sau să predice Cuvântul. La El totul era desăvârşit. El cunoştea desăvârşit voia Tatălui şi lucra în mod desăvârşit în acord cu ea. Ce exemplu pentru orice credincios! Ce exemplu pentru fiecare dintre lucrătorii Domnului!

În Coloseni 1:9-10 apostolul scrie: „De aceea, din ziua în care am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru”. În Psalmul 32:8-9 , Dumnezeu spune: „Te voi învăţa şi îţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi; te voi sfătui cu ochiul asupra ta. Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr care nu are pricepere, pe care-l struneşti cu un frâu şi cu o zăbală, ca să nu se apropie de tine”. Şi în Matei 6:22-23 se spune: „Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi întunecat”.

Dumnezeu vrea să ne înveţe. El vrea să ne călăuzească doar cu ochiul Său. Şi dacă ochiul tău este sănătos (sincer), tot trupul este plin de lumină. Atunci vom şti ce să facem. Deseori credincioşii vorbesc despre călăuzirea lui Dumnezeu în viaţa lor şi apoi istorisesc întâmplări în care Dumnezeu i-a ferit să meargă într-un loc sau să facă un anumit lucru, întocmai cum vedem în Fapte 16:7 . Dar, la drept vorbind, aceasta nu este călăuzire. Dumnezeu vrea să ne înveţe şi să ne sfătuiască. El vrea să ne îndrumeze cu ochiul Său. Dar pentru aceasta trebuie să fim aproape de El – în locul preasfânt. Pentru aceasta, ochii noştri trebuie să fie îndreptaţi spre El şi urechile noastre trebuie să fie deschise spre El, pentru ca în felul acesta să putem cunoaşte voia Sa. Şi când cunoaştem voia Sa, putem fi călăuziţi cu ochiul Său. Aceasta este călăuzirea în viaţă şi călăuzirea în slujire. Atunci vom merge acolo unde Dumnezeu vrea să ne aibă pentru acel moment şi vom face ceea ce El doreşte să facem în acel moment.

Aşa a fost cu Domnul Isus. Când a primit vestea că Lazăr era bolnav, El nu S-a dus imediat în Betania, deşi fără îndoială inima Lui era îndreptată spre Lazăr şi spre surorile lui. Când însă a venit timpul lui Dumnezeu, El S-a dus. „Boala aceasta este... spre slava lui Dumnezeu” (Ioan 11:4 ). Şi câteva versete după aceea: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă cineva umblă ziua, nu se împiedică, pentru că vede lumina lumii acesteia”. Dacă umblăm în lumină, nu ne vom poticni. Dar când nu umblăm în lumina care se potriveşte locului sfânt, atunci nu suntem dependenţi de El şi ne împiedicăm.

Dacă intenţionez să mă duc undeva şi trenul pleacă chiar în faţa ochilor mei, din cauză că ceasul meu rămăsese în urmă şi deci nu voi putea să mă duc în acel loc, pot să mulţumesc lui Dumnezeu că El m-a păzit să mă duc undeva unde El nu ar fi vrut să fiu în clipa aceea. Dar faptul acesta arată că nu sunt călăuzit de ochiul Lui. Sunt ca un cal sau ca un catâr fără pricepere; Dumnezeu m-a reţinut cu un frâu şi cu o zăbală.

Dar nu aceasta este intenţia Lui, nici cu copiii Săi, nici cu slujitorii Săi. El vrea să meargă pe calea lor în cunoştinţă de voia Sa, ştiind, potrivit gândurilor lui Dumnezeu, ce trebuie ei să facă în acea clipă şi în ce loc. Cât de mult ar fi slăvit Dumnezeu, dacă toţi slujitorii Săi ar fi astfel călăuziţi de Duhul Sfânt! Dar pentru aceasta e nevoie să fiu cu totul dependent de călăuzirea şi îndrumarea Duhului Sfânt şi să aştept ce îmi spune El. Devotamentul, râvna şi rezultatele impresionante nu sunt numaidecât o dovadă că drumul pe care este un om este drumul cel drept.

21. Călăuzirea Duhului Sfânt în strângerile laolaltă

H. L. Heijkoop

În capitolul de mai înainte am văzut că posedarea unui dar este în acelaşi timp şi împuternicirea de a-l folosi. Dar, după cum lucrătorul însuşi nu poate hotărî unde, tot aşa nu poate hotărî nici când trebuie să-şi folosească darul. El este în totul dependent de Duhul Sfânt, care vrea să-l călăuzească în toate lucrurile.

Şi aceasta, îndeosebi când este vorba de adunările celor credincioşi. Acolo Duhul Sfânt este prezent într-un mod deosebit, deoarece El locuieşte în adunare (1. Corinteni 3:16 , Ioan 14:17 ). Şi acolo, El doreşte să folosească pe cine vrea El şi atunci când vrea El. Şi El vrea să indice ce anume trebuie să fie adus înainte, deoarece numai El cunoaşte nevoile celor ce sunt prezenţi. Nu vorbesc acum de adunarea de închinare, căci nici un dar nu se manifestă într-o astfel de adunare; aici, venim împreună ca o familie preoţească. Care frate poate să spună precis care este nevoia fraţilor şi surorilor sau copiilor şi străinilor care sunt prezenţi în adunare? El poate presupune într-o oarecare măsură care ar fi nevoile şi să încerce să dea ceva din Cuvântul lui Dumnezeu, care să răspundă acestor nevoi. Dar Duhul Sfânt cunoaşte inimile în mod perfect. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1. Corinteni 2:10 ; Romani 8:26,27 ). Şi El ştie în mod desăvârşit ce nevoi au toţi cei care sunt prezenţi. Cât de important este deci să dăm toată atenţia călăuzirii Duhului Sfânt şi să ne lăsăm călăuziţi de El în strângerile laolaltă!

Şi lucrurile sunt aşa nu numai pentru cei care vorbesc. Duhul Sfânt doreşte să pregătească inimile prin cea dintâi cântare sau prin cântări, prin rugăciunea sau rugăciunile pe care El vrea să fie aduse în această adunare. Cât de mare nevoie este deci ca cel care propune o cântare sau se roagă să facă aceasta în dependenţă de El! Nu pentru că el socoteşte o anumită cântare tare frumoasă, ci pentru că Duhul Sfânt îi îndreaptă inima spre cântarea aceea şi îi dă libertatea de a o propune. Dacă se propune o cântare nepotrivită, fratele sau fraţii pe care Duhul Sfânt vrea să-i folosească în acea adunare vor fi derutaţi. Şi chiar dacă aceştia, sub călăuzirea Duhului Sfânt, vor prezenta totuşi subiectul cel indicat, unitatea în slujire este sfărâmată şi se naşte confuzia.

Urmează deci că este mare răspundere pentru fratele care a propus cea dintâi cântare, sau s-a rugat, sau a spus ceva. Nu putem spune că totdeauna lucrul acesta este rău, deoarece Duhul Sfânt este suveran să folosească pe oricine vrea El. În adunările mici, de exemplu, unde sunt numai doi sau trei fraţi, Duhul Sfânt poate deseori să folosească pe aceiaşi fraţi. Dar este un pericol mare în legătură cu aceasta, ca fratele să privească gândurile lui ca fiind călăuzirea Duhului Sfânt. El poate să-şi facă propria lui călăuzire, încât cântarea, rugăciunea şi vorbirea să pară o unitate, dar să nu fie unitatea produsă de Duhul Sfânt. De aceea cea dintâi cântare nu totdeauna indică mersul gândurilor care se vor prezenta în adunare. Fratele care a propus o cântare poate să fi făcut o greşeală. Dar un frate care începe să vorbească despre un subiect care cuprinde un gând cu totul deosebit, trebuie într-adevăr să fie foarte sigur că Duhul Sfânt vrea aşa.

Este adevărat că Duhul Sfânt de obicei, sau poate mereu, foloseşte cântarea prin care însuşi vorbitorul primise mai înainte binecuvântare pentru inima sa şi din care el însuşi învăţase ceva pentru viaţa lui practică. Dar deseori este o deosebire în timp între cele două lucruri. Deseori Duhul Sfânt răscoleşte inima unui individ, în timp ce adunarea întreagă nu are nevoie de această răscolire. Şi de obicei este imposibil să vorbeşti de ceva pe care să nu-l fi învăţat. De exemplu, poate cineva care se găseşte în starea din Romani 7 să vorbească despre lucrul acesta spre zidirea ascultătorilor? Cu neputinţă! Numai după ce a învăţat lecţia din Romani 7 şi a început să cunoască izbăvirea din Romani 8 , poate să treacă la prezentarea unei lecţii pe care a învăţat-o. S-ar putea oare ca, dacă noi, de acord cu Cuvântul lui Dumnezeu, ne aşezăm în totul sub călăuzirea Duhului Sfânt, să fim mai puţin binecuvântaţi decât dacă am lucra potrivit cu propriile noastre gânduri? Este desigur posibil ca simţirile şi mintea să fie mai puţin impresionate. Dar nu este intenţia lui Dumnezeu să lucreze în primul rând asupra intelectului şi simţirilor. 1. Corinteni 14:23-25 ne spune că binecuvântarea adevărată constă în faptul că tainele inimii sunt date pe faţă.

Desigur, cele de mai sus nu se aplică adunărilor speciale, în care se expun anumite adevăruri. În aceste cazuri se hotărăşte mai dinainte ce subiect va fi cercetat şi cine va vorbi. Dar aceasta nu este o strângere laolaltă a adunării, în adevăratul înţeles al cuvântului. Cele de mai sus nu se aplică nici adunărilor de evanghelizare. Dar, dacă nu s-a anunţat subiectul într-o astfel de adunare, Dumnezeu va dărui hotărât o binecuvântare bogată, dacă vorbitorul stă şi aşteaptă călăuzirea Duhului Sfânt chiar şi în privinţa subiectului.

22. Călăuzirea în strângerile laolaltă de adorare

H. L. Heijkoop

Acelaşi lucru pe care îl găsim pentru adunările de zidire se aplică şi adunării de adorare, şi adunării de rugăciune – da, chiar şi mai mult, din cauza deosebirii de caracter a acestor adunări. În strângerile laolaltă pentru zidire, cei care au primit un dar de păstor sau de învăţător ocupă un loc special, căci Duhul Sfânt va folosi darurile pe care Domnul le-a dat. Şi darurile acestea, în slujba lor, sunt instrumente prin care Domnul vorbeşte celor ce sunt strânşi laolaltă. De aceea se spune în 1. Petru 4:11 : „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu”. Aceasta nu înseamnă numai că ceea ce spune trebuie să fie potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu; lucrul acesta merge mai departe, vrând să spună că cele ce sunt vorbite trebuie să fie exprimarea lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar vorbi direct prin el.

În adunarea de adorare şi în adunarea de rugăciune nu mai este aşa. În ele nu Dumnezeu vorbeşte, ci noi (cei care suntem strânşi laolaltă) vorbim lui Dumnezeu. Venim acolo pentru a aduce jertfele noastre de laudă şi de mulţumire, sau să facem cunoscut lui Dumnezeu nevoile şi greutăţile noastre şi nu să primim ceva de la El – deşi, fireşte, este cu neputinţă să te apropii de Dumnezeu fără să primeşti o binecuvântare pentru inima ta. Faptul acesta ne arată că este o deosebire fundamentală între aceste adunări. Şi orice frate care se ridică în adunarea de închinare ca să spună ceva, trebuie să fie conştient de lucrul acesta. Prin vorbirea lui, caracterul strângerii laolaltă este schimbat cu totul. Atunci nu mai este strângerea laolaltă care prezintă jertfele de laudă şi mulţumire în adorare către Dumnezeu, ci strângerea laolaltă care ascultă ceea ce Dumnezeu ar dori să dea prin slujitorul Său, pentru zidire. Şi lucrul acesta poate fi independent de subiectul despre care fratele vorbeşte, chiar şi atunci când el ar vorbi, de exemplu, despre suferinţele Domnului.

Nu spunem că n-ar putea fi şi o vorbire în adunarea de adorare. Duhul Sfânt este suveran să călăuzească aşa cum vrea. Şi când creştinii sunt adunaţi împreună ca trup al lui Hristos şi mădulare ale Lui, fiecare funcţionând în locul lui propriu, atunci este lăsată posibilitatea şi pentru manifestarea darurilor care slujesc pentru zidire. O adunare care este împreună pentru închinare, chiar prin felul ei de a fi, dă prilej manifestării tuturor darurilor care servesc la zidirea trupului, cu toate că nu acesta este scopul strângerii laolaltă. Închinarea este tot atât de deplină şi atunci când niciun dar nu se manifestă. Şi acolo unde felul în care darurile sunt folosite face să se umbrească ceva din caracterul închinării şi să se piardă caracterul de închinare, lucrul acesta este totdeauna păgubitor. Căci, deşi se poate ca Duhul lui Dumnezeu să găsească necesar chiar şi în aceste adunări să înveţe şi să îndemne mădularele trupului, totuşi rămâne totdeauna adevărat că este o mai bună situaţie de a fi în stare să te închini lui Dumnezeu fără nevoia unui îndemn. În cazul acesta este mai simplu şi mai complet să te bucuri de prezenţa lui Dumnezeu, pe care El ne-o oferă în harul Său.

De fapt, în adunarea de adorare şi în adunarea de rugăciune darurile nu îşi au locul. Aici adunarea se strânge laolaltă ca o familie preoţească şi fiecare se poate apropia de Dumnezeu, atât cel de curând întors la Dumnezeu, cât şi cel ce este părinte în Hristos. Toţi au fost făcuţi preoţi prin sângele lui Hristos şi toţi sunt în stare să aducă jertfele lor de laudă şi de mulţumire. Numai unele lucruri practice i-ar putea face să nu fie destoinici pentru aceasta (Levitic 21 şi 22). Şi acolo unde caracterul practic al preotului este de aşa fel încât, printr-o rămânere constantă în prezenţa lui Dumnezeu, el ştie cum să se apropie de El într-un fel care Îi este plăcut şi ştie ce jertfe Îi sunt plăcute, e clar că lucrul acesta nu are nimic a face cu un dar de păstor sau de învăţător, sau cu a fi în stare să te exprimi curgător, cu cuvinte alese. E trist că trebuie să spunem, se poate prea bine ca aceste daruri să fie prezente şi totuşi comuniunea adevărată cu Dumnezeu să nu fie realizată. De aceea, desigur, nu e bine dacă fraţii stau şi aşteaptă toate de la un frate cu un dar mai deosebit, sau dacă cel cu darul ar dori să ia un loc proeminent în adunarea de adorare sau în adunarea de rugăciune, datorită darului lui. Şi pericolul acesta este mare.

Din cele de mai sus înţelegem că în adunările de adorare călăuzirea Duhului Sfânt devine şi mai importantă şi în aceste adunări El foloseşte un cerc mai mare de fraţi decât în adunarea de zidire. Şi cine, în afara Duhului Sfânt, ar putea da îndrumarea în închinare? Este adevărat că adorarea este potrivită cu starea spirituală a celor care sunt prezenţi. Dar puterea, singurul izvor de viaţă a toate acestea în adevărata închinare este Duhul Sfânt. Suveran în lucrarea Sa, dar lucrând potrivit cu capacitatea spirituală a fiecăruia individual, el îi foloseşte ca să dea expresie gândurilor potrivite cu strângerea laolaltă înaintea lui Dumnezeu, ridicându-i astfel la Sine însuşi. Ceea ce are loc în adunarea de închinare, deşi trebuie să fie de acord cu starea spirituală a adunării, totuşi trebuie s-o ridice şi s-o aducă în prezenţa lui Dumnezeu. Şi tocmai lucrul acesta îl face Duhul Sfânt. Căci, deşi El lucrează în oameni, El face lucrul acesta potrivit puterii şi harului lui Dumnezeu.

Dar care frate poate şti bine care e starea spirituală a adunării, ca să poată exprima gândurile ei şi să fie astfel într-adevăr glasul adunării? Căci fiecare frate, care aduce mulţumiri, propune o cântare sau citeşte o parte din Biblie, trebuie să exprime prin aceasta simţirile adunării şi nu pe ale lui personale, deşi, fireşte, este adevărat că el poate să facă aşa, potrivit chiar stării lui spirituale, închinarea este adusă lui Dumnezeu, numai prin Duhul Sfânt, care lucrează în oamenii duhovniceşti ca să exprime simţirile duhovniceşti ale adunării.

Vedem aici cât de însemnat este să dai toată atenţia călăuzirii Duhului Sfânt. Adevărul că Duhul Sfânt trebuie să aibă libertatea de a lucra aşa cum vrea nu va fi tăgăduit de niciun creştin. Dar este o mare deosebire între a cunoaşte adevărul şi a-l realiza în practica ta. Nu ducem noi deseori lipsă de trăirea realităţii acesteia, nu este aceasta pricina pentru care sunt multe slăbiciuni în adunările noastre şi pentru care firea noastră este deseori la lucru?

Şi acum se pune problema cu cei de curând credincioşi şi cu cei care în practica lor în strângerile laolaltă nu ştiu nimic din ce înseamnă a te aşeza sub călăuzirea Duhului Sfânt. Cum aş putea eu recunoaşte călăuzirea aceasta şi cum as putea şti dacă nu cumva voia mea proprie mă face să propun o cântare sau ceva asemănător? Şi într-adevăr, sunt lucruri în legătură cu călăuzirea practică a Duhului Sfânt, care numai în practică pot fi învăţate. Experienţa produce nevoi care pot fi satisfăcute numai prin învăţătura divină.

Şi cine va îndrăzni să spună în ce fel lucrează Duhul în inimi şi le dă siguranţa cu privire la voia Sa? Ce se spune în Ioan 3 cu privire la naşterea din nou – „vântul suflă încotro vrea şi îi auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine şi încotro merge” – se poate spune desigur şi despre lucrarea Duhului Sfânt în inimile celor credincioşi. Dar, pe de altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu dă învăţături preţioase în privinţa aceasta.

Întâi de toate avem principiile fundamentale din 1. Corinteni 14 . „Când vă adunaţi laolaltă, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are un cuvânt într-o limbă... Toate să se facă spre zidire... pentru ca toţi să poată căpăta învăţătură şi toţi să fie încurajaţi... Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii”. Tot ce se face trebuie să fie spre zidire. Şi trebuie să fie rânduială, care, potrivit versetelor 26-33, printre alte lucruri se va arăta prin faptul că nu vor fi doi care să facă vreun lucru în acelaşi timp, ci se vor aştepta unii pe alţii. Şi apoi, călăuzirea Duhului Sfânt nu este asemenea lucrării spiritelor diavoleşti, care îşi obligă victimele să facă ceea ce fac. „Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor”. Duhul Sfânt îşi face cunoscute gândurile şi dă posibilitatea să se lucreze întocmai, dar o anumită persoană poate fie să lucreze, fie să nu lucreze întocmai.

Apoi, în 2. Timotei 1:7 se spune: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă”. Avem deci să ne purtăm nu fără să gândim bine ce facem, ci în pace, dându-ne seama ce facem. Nici să nu fim timizi, ci să avem încredere că, dacă aşteptăm în adevăr în dependentă de El, El va lucra în mod hotărât în inimile noastre. Şi când El face aşa, noi trebuie să primim lucrurile aşa cum sunt şi să nu tot întrebăm: Este într-adevăr aşa?

Se poate oare ca Dumnezeu să ceară copiilor Săi să fie călăuziţi de Duhul Sfânt şi apoi să nu le dea călăuzirea, când ei stau şi aşteaptă, în dependenţă de ea? Dacă noi cunoaştem dragostea lui Dumnezeu şi dacă ea locuieşte în inimile noastre, un astfel de gând nu ar putea să mai existe. Să ne încredem în El! Duhul Sfânt nu lucrează prin porniri oarbe, nici prin impulsuri vagi. El umple înţelegerea noastră spirituală cu gândurile lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele descoperite în Cuvântul scris al lui Dumnezeu, în timp ce trezeşte simţirile şi înclinările omului celui nou.

Urmare a ceea ce El deja a lucrat mai înainte prin alţii, El face să se trezească în inimile noastre simţiri de mulţumire, laudă şi închinare, pe care le putem exprima în rugăciune, ca fiind gura adunării. El ne face să ne gândim la o cântare sau la o parte din Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu mersul gândurilor pe care El le-a produs în strângerea laolaltă, în aşa fel încât propunem acea cântare sau citim acea parte din Scriptură. Dar de aici urmează că El ne poate folosi numai dacă noi cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu şi cântările. Şi, de asemenea, să avem ca piatră de încercare, dacă lucrurile sunt în bună armonie cu gândul principal pe care El îl aduce în adunare. Şi este foarte important să ne întrebăm pe noi înşine când este timpul să exprimăm ceea ce lucrează Duhul Sfânt în inimile noastre – nu prea devreme şi nu prea târziu, ca să nu se întâmple ca doi fraţi să caute să facă acelaşi lucru în acelaşi timp.

Dacă în felul acesta ne-am aşeza pe noi înşine sub călăuzirea Duhului Sfânt, atât fraţii cât şi surorile, ce adunare binecuvântată am avea! În ce linişte sfântă am aştepta să ne vorbească acela pe care El îl vrea la lucru! Ce armonie ar avea loc, în toate! Ce închinare s-ar înălţa din toate inimile celor prezenţi! Cum ar fi slăvit numele lui Dumnezeu şi ce binecuvântate ar fi inimile noastre!

Am ajuns la sfârşitul gândurilor noastre în legătură cu Duhul Sfânt. Şi n-am putea spune, drept concluzie, că Duhul Sfânt locuind pe pământ în inima fiecărui creştin şi în adunare, ca întreg, este unul din cele mai însemnate adevăruri ale timpului nostru? Dumnezeu să facă să fie adevărul acesta înscris adânc în inima scriitorului şi a cititorilor, pentru ca să-l putem trăi tot mai mult în vieţile noastre.

Adaos: Duhul Sfânt în Apocalipsa

H. L. Heijkoop

Este izbitor pentru cititorul atent că în fiecare carte a Bibliei, în care se vorbeşte despre Duhul Sfânt, El este prezentat potrivit caracterului acelei cărţi. Şi lucrul acesta este izbitor îndeosebi atunci când citeşti Apocalipsa.

În Noul Testament am văzut că Duhul Sfânt a venit pe pământ, pe baza răscumpărării, ca să locuiască în trupul fiecăruia, individual, după ce omul a primit evanghelia deplină şi a crezut-o (1. Corinteni 6:19 ; Efeseni 1:13 ). Şi în acelaşi timp El formează adunarea lui Dumnezeu pe pământ (1. Corinteni 12:13 ) şi, prin locuirea Lui în ea, o face să fie o locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul (Efeseni 2:22 ).

În Apocalipsa însă vedem ceva cu totul deosebit. Chiar şi când se vorbeşte de adunare (capitolele 2 şi 3) nu găsim pe Duhul Sfânt în adunare, ci ca fiind în afara ei, vorbindu-i. „Cel ce are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor.” Şi aceasta se potriveşte cu caracterul pe care îl are cartea aceasta.

Apocalipsa este o carte a judecăţii. Dumnezeu nu ne este prezentat aici ca Tată, ci ca Cel care judecă. Domnul Isus, în adevăr, îmbracă o haină de preot în capitolul 1, dar El nu mai are slujba pe care ne-o prezintă epistola către Evrei – adică să împlinească lucrarea de împăcare şi apoi să mijlocească pentru ai Săi înaintea lui Dumnezeu. Aici, ochii Lui sunt ca para focului şi din gura Lui iese o sabie cu două tăişuri, cu care va lovi neamurile (Apocalipsa 1:13-16 ; 19:11-16 ). Şi chiar când El este prezentat ca miel înjunghiat (Apocalipsa 5:6 ), ca Cel care a fost lepădat, El are şapte coarne – puterea desăvârşită – şi şapte ochi – cunoaşterea şi vederea perfectă – şi este recunoscut ca Cel care are drept asupra pământului – El ia cartea.

Apocalipsa ne prezintă judecata lui Dumnezeu. Mai întâi, asupra adunării, în capitolele 2 şi 3; apoi, asupra lumii şi îndeosebi asupra imperiului roman şi asupra lui Iuda (Apocalipsa 6:11-18 ); după aceea, judecata vine peste prostituata cea mare şi peste instrumentele deosebite ale lui Satan (Apocalipsa 13:19 ); urmează apoi judecata celor vii (Apocalipsa 20:4-9 ); şi, în sfârşit, judecata lui Satan şi a celor morţi (Apocalipsa 20:10-15 ). Harul nu ne este prezentat aici, aşa cum este de fapt şi caracterul Vechiului Testament, al Legii şi al Prorocilor.

Într-adevăr, este cu neputinţă să înţelegi Apocalipsa, dacă nu cunoşti Vechiul Testament. Ea are cuvintele, spiritul Vechiului Testament, dar este caracterizată prin descoperirea deplină de la sfârşit a lui Dumnezeu, pe care o putem găsi numai în Noul Testament.

Cele dintâi versete arată deja caracteristica aceasta. Versetul 4 spune: „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine”, ca şi cum ne-ar da în Noul Testament, forma Vechiului Testament a numelui Iehova. Apoi prorocul vorbeşte despre „cele şapte Duhuri care stau înaintea scaunului de domnie”. Duhul Sfânt nu este prezentat aici în legătură cu Adunarea. În toată cealaltă parte a Noului Testament se vorbeşte despre „Duhul” Sfânt sau „un singur Duh” (Efeseni 4:4 ). Dar întocmai cum este El prezentat în legătură cu Mesia, în Isaia 11:2 , unii îl văd aici ca un Duh de înţelepciune, putere şi lumină. Este Duhul în desăvârşirea Lui felurită, la lucru în toate privinţele, pentru ca să fie în stare să execute voia lui Dumnezeu în lume. „înaintea scaunului Său de domnie” este scris, pentru că tot subiectul Apocalipsei este cârmuirea lui Dumnezeu.

În capitolul 4 găsim descris scaunul de domnie al lui Dumnezeu, în ceruri. Dacă îl comparăm, vedem că el are forma templului: sfeşnicele, marea, făpturile vii. Şi apoi citim: „Şapte făclii de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu”.

Focul în Scriptură este un semn bine cunoscut al căutării sfinţeniei lui Dumnezeu. Este Duhul Sfânt în toată desăvârşirea Lui, ca lumină şi ca foc, care mistuie răul, întocmai cum Se prezintă El însuşi în Isaia 4:4 , ca „Duh de judecată şi duh de ardere”. Aici El este în templu. Expresia arată perfecţiunile care aparţin de atributele lui Dumnezeu, care caracterizează acţiunile Sale în lume.

În capitolul 5 Îl vedem pe Domnul Isus ca Miel. Numele „Miel” este în legătură cu gândul răscumpărării (Ioan 1:29 ). „înjunghiat”, ne vorbeşte despre lepădarea Lui din partea lumii. Dar aici El are şapte coarne. Cea de a doua fiară din Apocalipsa 13 are numai două coarne, iar cea dintâi fiară are zece. Dar Isus, care a fost lepădat de lume, are toată puterea. „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Matei 28:18 ).

Apoi, El are „şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise pe tot pământul”. Acesta este un simbol al cunoaşterii şi al înţelegerii desăvârşite, a plinătăţii Duhului, dar aici având în vedere pământul şi cârmuirea lui.

Dumnezeu este pe scaunul de domnie, Duhul este înaintea scaunului de domnie, iar Isus este în legătură cu pământul – aşa ne prezintă lucrurile Apocalipsa. Potrivit cu aceste lucruri, Duhul Sfânt este văzut într-un caracter pământesc şi judecătoresc, răspunzând punctelor de vedere ale Vechiului Testament, dar caracterizate prin descoperirea finală şi deplină a lui Dumnezeu.

În timpul acesta, poziţia credincioşilor care trăiesc în perioada descrisă în cartea aceasta este mult deosebită de a noastră. Desigur, şi atunci tot Duhul Sfânt va lucra întoarcerea la Dumnezeu şi naşterea din nou în păcătoşii pierduţi, întocmai cum El a făcut de la cădere până acum. Dar, aşa cum vine El acum să locuiască în fiecare care a crezut în evanghelia deplină şi să-l facă una cu Domnul slăvit în ceruri, să-l facă părtaş la toată slava Lui şi să devină în el un izvor care să ţâşnească în viaţa veşnică, El nu va mai face la fel după aceea. El nu va mai locui pe pământ. Şi credincioşii din acele zile nu vor fi aşezaţi în locurile cereşti, în Hristos (Efeseni 2:6 ), aşa cum suntem noi. Nici nu vor avea nădejdea de a fi „răpiţi... ca să întâmpine pe Domnul în văzduh”, ca să fie pentru totdeauna cu Domnul (1. Tesaloniceni 4:17 ).

Aşa cum ne învaţă Apocalipsa 6:9-11 , credincioşii de atunci vor cere răzbunare asupra vrăjmaşilor lor, dar vor trebui să mai aibă răbdare. Venirea Fiului Omului pe pământ, binecuvântările împărăţiei de o mie de ani – acestea sunt nădejdile lor. Mărturia lui Isus e duhul prorociei – mărturia că El Se va răzbuna pe vrăjmaşii Săi şi va lua puterea asupra acestui pământ.

Cât de deosebită de partea pe care o avem noi! Când prorocia e terminată, în capitolul 22, vedem pe Duhul făcându-se una cu Mireasa, Adunarea. Şi în ce privinţă e una? În chemarea „Vino, Doamne Isuse!” şi în invitarea celor însetaţi să vină şi să ia apa vieţii, fără plată.

Duhul Sfânt Se face una cu Adunarea în chemarea Domnului Isus. Aşa cum robul din Geneza 24 nu voia să fie reţinut, ci se grăbea să ducă pe Rebeca la Isaac, tot aşa face şi Duhul. El doreşte de asemenea clipa când va părăsi pământul acesta, ca să prezinte roadă lucrării Sale pe pământ, Mireasa Mielului. Şi în acelaşi timp El îşi uneşte glasul cu fiecare credincios care, în ascultare de Isus, invită pe păcătoşii pierduţi să primească mântuirea.

„Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino!». Şi cine aude să spună: «Vino!». Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!”

sursa: https://comori.org/