O femeie învăluită în soare-Apocalipsa 12

Femeia din Apoc. 12 este văzută la început în cer, aici apare ea pentru prima dată, apoi coboară pe pământ unde naşte un copil de parte bărbătească, care va avea un rol important în istoria omenirii: “are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier” (Apoc. 12:5). Femeia aceasta este o metaforă pentru ceva important care urma să se desfăşoare pe pământ. Pentru a putea înţelege la cine se referă această metaforă, ce semnifică ea, trebuie să privim puţin la detaliile care au legătură cu ea. În primul rând ea apare în cer şi are pe cap o cunună cu 12 stele, ceea ce ne trimite cu gândul la cele 12 seminţii ale lui Israel. Apoi femeia coboară pe pământ unde naşte cu greu un copil, căci şarpele cel vechi, diavolul, caută să omoare copilul încă de la naştere. Pentru că nu reuşeşte să distrugă copilul, şarpele se întoarce împotriva femeii, dar aceasta este ajutată şi scapă, fiind trimisă în pustie pentru o anumită perioadă de timp, “o mie două sute şaizeci de zile”. După trecerea acestei perioade de pustie, nu se mai spune nimic despre femeie, ci doar despre o parte restrânsă a copiilor ei. “Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12:17).

Privind la aceste detalii înţelegem că femeia este creştinismul, cu tot ce cuprinde el în esenţa lui, cu toate învăţăturile lui de bază şi cu toate faptele miraculoase ce l-au însoţit de-a lungul veacurilor şi-l însoţesc şi astăzi. Din faptul că femeia este văzută la început în cer, înţelegem că originea creştinismului este în cer. Acolo a fost el conceput de către conducerea civilizaţiei din lumea de dincolo, de către Dumnezeu din cer, şi nu este plăsmuirea unei minţi umane. Niciun om n-ar fi putut crea creştinismul prin puterea lui proprie, dacă n-ar fi fost ajutat în mod supranatural de către forţele bune ale civilizaţiei de dincolo, de către Dumnezeu cu oştile sale de îngeri. Creştinismul a fost conceput de Dumnezeu ca metodă de salvare a sufletelor oamenilor printr-o renaştere interioară, sufletească, a gândirii, voinţei şi sentimentelor omului prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu cu ajutorul Fiului Său Isus Cristos şi a Duhului Sfânt, pentru ca aceste suflete să merite să trăiască veşnic după moartea fizică şi să nu sfârşească în cenuşa şi focul veşnic al Gheenei, al distrugerii.