Cândva, colindele mi-au adus Vindecare

Sărbătoarea Nașterii Domnului este specială pentru toți creștinii: este nuntirea Raiului cu pământul, scara îngerilor pe care S-a coborât Mântuitorul, istoria minunată a umbririi unei fecioare de către Duhul Sfânt. Crăciunul e un praznic deosebit, al purității, al candorii copilărești, al cadourilor pentru toți cei cu suflet de prunci.

Pentru mine, a fost mai mult decât atât Ajunul din decembrie 2005: am primit în dar vindecare divină.

În 27 noiembrie 2005 eram de gardă (în Spitalul de Urgență din Craiova) și o soră mi-a telefonat și mi-a dat vestea tristă a morții unui frate-Samuel Nicolae, soțul unei prietene, doctoriță și ea (Lia).

Trecuse la Domnul la nici 43 de ani și lăsase în urmă o lucrare de caritate neterminată-fundația Ethos și doi fii-de 14 și de 7 ani.

Cum am aflat vestea, am luat decizia (unică în viața mea de până acum), de a intra, împreună cu Natalia, sora care mă înștiințase, într-un post prelungit, rugându-ne ca Domnul să-l învie.

Dar, vai, nu era voia și nici planul Domnului ca el să aibă soarta Tabitei (cu care și fusese, într- un elogiu postmortem, comparat). Pe la ora 17, fiind la servici, am început să simt dureri în dantură și în toate oasele, acesta fiind debutul unei osteite, pentru care a trebuit să iau antibiotic, antiinflamatoare, etc.

Să nu credeți că Natalia și cu mine am fost singurele care ne-am rugat pentru învierea lui. Au fost și alți frați, dar cred că totuși, puțini au postit ca noi. Peste amândouă a venit duhul morții să ne sperie: printr-o depresie care ne-a făcut să credem că noi vom urma să trecem din viață. Aveam 38 de ani și trei copii cu vârsta peste 6 ani, iar Natalia avea 40 de ani și cinci prunci, ultima născută de 4 ani. Siegur, nu era momentul să plecăm de pe pământ, dar noi ne vedeam în pragul mormântului. Și deduceți cât eram de ineficiente și de plângăcioase.

Și atunci, am început să merg la repetitție pentru colindat, deoarece noi colindam cu toată biserica Antiohia: și copiii și adulții.

Și, așa, colindând, în ultimele zile de Ajun, nu mai știu exact dacă în 23 sau în 24 decembrie, am primit vindecare deplină de depresia malefică. Cântând laudele Domnului și vestind Nașterea Lui, sub cerul plin de stele, parcă așteptam să văd Steaua Betleemului... Isus Cristos din Rai părea la fel de real pentru mine(și pentru toți colindătorii, sper) cum a fost pentru magi și pentru păstori, cum este Rege în strălucire vizibilă pentru toți îngerii.

Îl simțeam aproape, atât de aproape încât nici nu a trebuit să mă rog pentru vindecare: El Însuși S-a atins de mine, căci Mântuitorul locuiește în mijlocul laudelor copiilor Săi!

Am primit o bucurie cerească, pentru că, atunci când „Cristos Se naște, cerul coboară/Îngerii cântă, magii Îl adoră. .”Am căpătat o cunună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în locul unui duh mâhnit. Aleluia!

Și am simțit și atunci, în tot duhul și sufletul meu, realitatea versetului de la Isaia 53:5 „Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”

Slavă Domnului Isus Cristos, Medicul nostru desăvârșit și milos!

Este mărturia mea, Laura Daniela Marinău, medic pediatru