Rugaciunea si iertarea

Renumitul predicator al Londrei, C. H. Spurgeon, istorisea, într-una din predicile sale, cum un baron, care a fost jignit de cineva, mereu îl pîndea ca atunci cînd va trece pe lîngă castelul său, să se răzbune pe respectivul. Baronul
144
avea în slujba sa pe un bun credincios, care, pentru onesti¬tatea sa, era foarte respectat de baron. Acesta a stat de vorbă cu baronul, a stăruit de el să-1 ierte, dar fără rezultat. Mîndria ofensată nici nu voia să audă de aşa ceva. Dar într-o zi baronul cu oamenii săi trebuia să plece la un război. Seara, înainte de plecare, cel credincios a mai făcut o încercare. El a vorbit baronului, de situaţia critică a răz¬boiului, de faptul că s-ar putea să cadă în luptă şi că ar fi bine să-1 ierte, dar baronul a fost neînduplecat. Atunci, credinciosul a zis că totuşi înainte de a pleca, e bine să meargă în capela castelului, să se roage împreună. La aceasta a consimţit şi s-au dus amîndoi în capelă, dar baronul nu ştia să se roage. Cel credincios s-a rugat, iar cînd a terminat, a zis baronului să repete după el rugăciu¬nea "Tatăl nostru". Cînd au ajuns la cuvintele: "şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", fratele i-a atras atenţia că faţă de Dumnezeu tre¬buie să fie sincer, să nu spună minciuni, căci altfel nici el nu va fi iertat, iar dacă moare în lupte, va fi pierdut pentru veci de veci. Constrîns de această situaţie, baronul a spus că îl iartă şi a repetat rugăciunea pînă la capăt.