Pavel și Iacov în UNA

Pavel și Iacov în ”una”

Pavel zice: Romani 3:28.”Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii.” Romani 4:5-6.”pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită neprihănire. Tot astfel și David numește fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu fără fapte, îl socotește neprihănit.”

Iacov zice: Iacov 2:17,20, 24.”Tot așa și credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși. 20. Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că, credința fără fapte este zadarnică? 24. Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte și nu numai prin credință?”

Cum, Pavel și Iacov în ”una”? Tu nu vezi că unul zice una, iar celălalt alta? Pot fi oare călăuziți de același Duh? Atâția creștini în ceață din pricina că ei se contarzic unul pe altul și noi nu mai știm cum este? Da, așa se pare, dar Pavel și Iacov sunt ”una” în Hristos și ”una” unul cu celălalt și au aceeași credință autentică și aceleași fapte izvorâte din credința lor. Contextul și circumstanțele erau diferite, fiecăruia din cei doi. Pavel adeverea că poziția unui om neprihănit în Hristos, născut din nou și moștenitor cu Hristos, se primește doar, prin credință, fără nici o faptă bună cu care ai vrea să-ți câștigi această poziție împăcându-te cu Dumnezeu, performanță ce în Vechiul Legământ nu au reușit-o nimeni, prin fapte, ci OMUL Isus, a împlinit-o la cruce, în locul nostru, tot ce trebuia împlinit, iar noi acum credem lucrarea Lui, realizată, terminată și asta se numește ”credința” care ne dă acces liber în Împărăție, mântuire prin ”credință” și prin harul Lui. Dacă ar fi prin fapte nu ar mai fi prin har, ci ar fi ca ceva ce Dumnezeu datorează faptelor noastre bune. Acesta era contextul lui Pavel. Oamenii voiau să câștige favoarea lui Dumnezeu prin puterea lor, iar El nu primește asta, ci, dacă cineva vrea să creadă Evanghelia, asta îi este socotită neprihănire prin credință fără fapte. Mântuit, desăvârșit în Hristos. Romani 4:1-6. În schimb Iacov vorbea în alte circumstanțe. Oamenii erau mântuiți și nu mai le păsa de faptele credinței, care inevitabil un fiu de Dumnezeu le face, pentru că Isus le-a pregătit, ca noi mântuiții prin credință, să umblă în ele. Efeseni 2:10. Oricând, oriunde ”credința” este urmată de faptele ei, însă faptele nu vor duce omul la credința lui Isus niciodată, ci la credința religiei, care ea își va lua și slava faptelor făcute și nu Hristos. Exemplele lui Iacov despre Avraam și Rahav, erau aceleași,”credința” automat a produs ”faptele” credinței. Avraam a crezut pe Dumnezeu și asta i s-a socotit neprihănire, desăvârșind ”credința” în fapte, când aduce pe Isac singurul lui fiu pe altar, cum Dumnezeu i-a cerut, crezând că din cenușă El poate să i-l dea înapoi. Curva Rahav la fel. Ea doar auzise despre puterea și măreția lui Dumnezeu și credința asta a demonstrat-o imediat, în faptele credinței ei, care i-au salvat viața, ei și familiei ei.

Concluzie: Mântuirea este prin credință, fără faptele omului bune. Prin ”credință” am devenit ”neprihănirea” lui Dumnezeu, în Hristos, suntem socotiți neprihăniți, drepți, înaintea Tatălui, prin Fiul Său. Amin! Acestui fiu de Dumnezeu, faptele bune îi vor fi prioritatea numărul unu, în orice vreme. Faptele credinței autentice, au valoare în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că Împărăția se extinde prin faptele credinței. Amin!