Izvoare in Desert - 19 August

19 August

Ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli.
(2 Corinteni 6:10)

Întristarea era frumoasă, dar frumuseţea ei era frumuseţea lunii când străluceşte printre ramurile stufoase ale copacilor din pădure. Lumina ei blândă a făcut mici ochiuri de ape argintii ici şi colo pe muşchiul verde şi moale de pe pământul pădurii. Şi când întristarea a cântat, cântecul ei era ca şi chemările joase şi dulci ale privighetorii, şi în ochii ei era privirea care nu aşteaptă a cuiva care a încetat să mai caute bucuria viitoare. Ea putea să plângă într-o compasiune tandră cu cei ce plâng, dar să se bucure cu cei ce se bucură era un lucru necunoscut pentru ea.
Bucuria era şi ea frumoasă, dar frumuseţea ei era frumuseţea radiantă a unei dimineţi de vară. Ochii ei păstrau încă râsul fericit al copilăriei, şi părul ei strălucea de sărutările soarelui. Când cânta, glasul ei se înălţa ca glasul unei ciocârlii, şi paşii ei erau ca marşul unui învingător care n-a cunoscut niciodată înfrângerea. Ea putea să se bucure cu oricine se bucura, dar să plângă cu cei ce plâng era un lucru necunoscut pentru ea.
Întristarea a spus cu mare dor: „Noi nu vom putea niciodată să fim unite, ca să fim una". „Nu, niciodată", a răspuns Bucuria, cu ochii umezi în timp ce vorbea, „deoarece cărarea mea trece prin pajiştile luminate de soare, cei mai frumoşi trandafiri înfloresc când sosesc eu, şi păsările cântătoare aşteaptă venirea mea ca să cânte cele mai vesele melodii ale lor".
„Da, şi cărarea mea", a spus Întristarea, întorcându-se încet, „trece prin pădurea întunecoasă, şi florile lunii, care se deschid numai noaptea, vor umple braţele mele. Însă cel mai dulce dintre toate cântecele pământeşti – cântecul de dragoste al nopţii – va fi al meu. Aşa că rămâi cu bine, dragă Bucurie, rămâi cu bine".
Însă chiar când vorbea Întristarea, ea şi Bucuria au devenit conştiente că cineva stătea lângă ele. În ciuda luminii slabe, au simţit o Prezenţă regească, şi deodată o mare şi sfântă teamă le-a copleşit. Atunci s-au lăsat pe genunchii lor înaintea Lui.
„Eu Îl văd ca Rege al Bucuriei", a şoptit Întristarea, „pentru că pe capul Lui sunt multe cununi, şi semnele cuielor din mâinile şi picioarele Lui sunt cicatricile unei mari victorii. Şi înaintea Lui toată întristarea mea se topeşte într-o dragoste şi într-o bucurie nepieritoare. Acum mă dăruiesc Lui pentru totdeauna".
„Nu, Întristare", a spus Bucuria încet, „pentru că eu Îl văd ca Rege al Întristării, şi cununa de pe capul Lui este o cunună de spini, şi semnele cuielor din mâinile şi picioarele Lui sunt cicatricile unei agonii teribile. Şi eu mă dăruiesc Lui pentru totdeauna, pentru că întristarea cu El trebuie să fie mai dulce decât orice bucurie pe care am cunoscut-o vreodată".
„Atunci suntem una în El", au strigat ele cu bucurie, „pentru că nimeni în afară de El nu ar putea uni Bucuria şi Întristarea". Deci au mers mână-n mână în lume, urmându-L pe El prin furtuni şi soare, prin frigul aspru al iernii şi prin bucuria şi căldura verii, şi ca să fie „ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli".

Şi-a pus Întristarea mâna pe umărul tău,
Şi umblă cu tine în tăcere pe drumul vieţii,
În timp ce Bucuria, compania ta minunată de altădată, s-a răcit,
Şi e tot mai departe de tine zi de zi?
Nu fugi de compania Întristării,
Ea este mesagerul lui Dumnezeu pentru tine;
Şi Îi vei mulţumi în măreţul Său mâine –
Căci ceea ce nu şti acum, vei vedea atunci;
Ea este îngerul lui Dumnezeu, înveşmântat în vălurile nopţii,
Cu care „vom umbla prin credinţă" şi „nu prin vedere".
[2 Corinteni 5:7]