Izvoare in Desert - 11 Aprilie

Ce vă spun Eu la întuneric,
voi să spuneţi la lumină;
şi ce auziţi şoptindu-se la ureche,
să propovăduiţi de pe acoperişul caselor. (Matei 10:27)

Domnul nostru ne duce mereu la întuneric ca să ne spună ceva. Poate fi întunericul unui cămin unde o pierdere grea a lăsat storurile; întunericul unei vieţi singuratice şi pustii, în care o boală ne-a separat de lumina şi activităţile vieţii; sau întunericul unei mâhniri zdrobitoare şi a unei dezamăgiri.
Acolo ne spune El tainele Sale – mari şi minunate, eterne şi infinite. El ne deschide ochii, orbiţi de strălucirea lucrurilor pământeşti, ca să privească la constelaţiile cereşti. Şi urechile noastre detectează dintr-odată chiar şi şoapta glasului Său, care de multe ori a fost acoperită de tumultul strigătelor pământeşti.
Însă aceste revelaţii vin întotdeauna şi cu responsabilitatea corespunzătoare: „Ce vă spun Eu ... să spuneţi la lumină ... să propovăduiţi de pe acoperişul caselor". Noi nu trebuie să zăbovim în întuneric sau să stăm în cămăruţă. Curând vom fi invitaţi să ne ocupăm locul în zarva şi furtunile vieţii. Şi când va veni momentul acela, noi trebuie să spunem şi să propovăduim ce am aflat.
Aceasta dă o nouă semnificaţie suferinţei, a cărei cea mai tristă parte este deseori sentimentul aparent al inutilităţii pe care aceasta îl provoacă. Suntem tentaţi să gândim: „Cât de nefolositor sunt! Ce fac, de sunt diferenţiat de ceilalţi? De ce este irosit «parfumul scump» (Ioan 12:3) al sufletului meu?" Acestea sunt vaietele disperate ale celui ce suferă, dar Dumnezeu are un scop în toate. El Îşi aduce copiii pe culmi tot mai înalte ale părtăşiei, ca să-L poată auzi vorbind „faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui" (Exod 33:11), şi apoi să transmită mesajul celor de la poalele muntelui. Au fost cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe munte irosite? Dar timpul petrecut de Ilie la Muntele Horeb sau anii petrecuţi de Pavel în Arabia?
Nu există nici o scurtătură spre o viaţă de credinţă, care este o absolută necesitate pentru o viaţă sfântă şi victorioasă. Trebuie să avem perioade de meditaţie şi părtăşie personală cu Dumnezeu. Sufletele noastre trebuie să aibă momente de părtăşie cu El pe munte şi să treacă prin văile odihnei liniştite la umbra unei stânci mari. Trebuie să petrecem unele nopţi sub stele, când întunericul a acoperit lucrurile pământeşti, a redus la tăcere zgomotul vieţii omeneşti şi ne-a lărgit orizontul, descoperindu-ne infinitul şi eternul. Toate acestea sunt absolut esenţiale aşa cum este hrana pentru trupurile noastre.
Numai în felul acesta simţirea prezenţei lui Dumnezeu poate deveni avuţia sigură a sufletelor noastre, permiţându-ne să spunem tot timpul, cum scria şi psalmistul odată: „Tu eşti aproape, DOAMNE" (Psalmul 119:151). F.B. Meyer
Unele inimi, precum primulele de seară,
se deschid mult mai frumos în umbrele vieţii.