Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
Această Evanghelie, care urmeză după aceea a lui Matei, ar părea la prima vedere, ca istorie a evenimentelor, că este doar o descriere mai scurtă a aceloraşi împrejurări; însă dacă starea de veghe a privirii este doar puţin întărită, atunci caracterul distinct care însoţeşte această Evanghelie, şi care arată caracteristicile ei, va fi negreşit înţeles.
Introducerea ei ar părea că o aşează pe ultimul loc în seria sau în succesiunea celor patru Evanghelii. Însă iarăşi, la o cercetare mai amănunţită, se va considera foarte potrivit să ocupe locul al doilea, după cum o şi face.
În ea nu găsim deloc vreo genealogie a Domnului Isus, fie divină, umană sau în raport cu originea Sa evreiască. Ne este prezentat de îndată în umanitatea Lui. Nu ni se descrie naşterea Sa, nici vestitorii naşterii Sale; nici nu ni se menţionează despre zilele Lui de început petrecute în supunere faţă de părinţii Săi, sau sub lege; cu atât mai puţin despre întruparea Sa. Toate acestea, preţioase şi glorioase fiind, sunt lăsate în seama celorlalţi evanghelişti.
Ioan ne spune despre întrupare. „Şi Cuvântul S-a făcut carne”. Acesta este primul şi cel mai înalt gând. Acesta ni-L înfăţişează pe Domnul aşa cum era El divin, sau din veşnicie. Luca ne arată adevărul venirii Sale în această lume, şi relatează modul în care a venit. El ne spune despre naşterea prin umbrirea Duhului Sfânt. Iar apoi el ne lasă să-L privim pentru puţin timp, crescând în înţelepciune şi în statură, în mijlocul împrejurărilor din familie, sau acasă la Nazaret în Galileea.
Matei, reluând la rândul său minunata istorisire, ne arată pe acest Copil născut, şi pe acest Fiu dat, în prezentarea Lui solemnă către poporul Său Israel. Venit, Emanuel, Dumnezeu şi Om într-o Persoană, El ne este prezentat în drepturile şi titlurile Sale ca şi Cârmuitorul promis ieşit din Betleemul lui Iuda.
Marcu deci, trecând pe lângă toate acestea, ni-L arată de îndată în umanitatea Lui. Gloria Lui eternă, întruparea Sa, modul în care El a venit în carne şi în lume, drepturile care fuseseră anunţate pentru El de către glasurile profeţilor şi de către apariţiile cereşti, de îndată ce El a venit, toate sunt omise. El Cel care era de la început, El Cel care, între timp, Se născuse la Betleem, El Cel care a trebuit, ca şi copil, să fie luat prin fugă în Egipt; care mai apoi a crescut în har şi în vârstă la Nazaret, şi, la vârsta de doisprezece ani, vorbea cu cărturarii şi cu învăţătorii legii în templu, pe lângă Unul ca Acesta se trece şi, din primul moment al Evangheliei noastre, El este văzut de către noi ca fiind încins în putere deplină şi natură umană pentru slujbă. „Începutul Evangheliei lui Isus Hristos” sunt primele cuvinte ale lui Marcu.
Iar apoi, după cum am observat, această Evanghelie ar putea să pară că ocupă ultimul loc din cele patru. Dar aceasta este însă doar o primă impresie. În mod caracteristic, această Evanghelie este Evanghelia Domnului nostru Isus ca Rob, sau ca fiind în slujire. Astfel începe, şi tot la fel se menţine pe parcurs şi tot astfel se încheie.
Însă noi nu trebuie să spunem despre Domnul nostru că El este Slujitorul nostru. El întotdeauna ne slujeşte, este adevărat, cu toate acestea El nu este Robul nostru, ci al lui Dumnezeu. A vorbi despre El ca Robul nostru, după cum cineva mi-a sugerat odată, ar însemna să Îl facem subiect al poruncilor noastre, ceea ce nu s-ar putea. Deci deşi în har nemărginit El ne slujeşte, El este în tot timpul Slujitorul lui Dumnezeu şi nu al nostru.
Aşadar aceasta putem urmări în această Evanghelie, atât de multe mângâieri şi atingeri mai amănunţite, o astfel de viaţă de slujire perfectă şi împodobită, care îşi are frumuseţile precum şi esenţa ei, blândeţea şi gentleţea ei precum şi dăruirea şi sacrificiul de sine al ei.
Am observat deja că în general, întâmplările din Marcu sunt aceleaşi cu cele din Matei. Domnul face aceleaşi lucruri şi este văzut în aceleaşi împrejurări. Există totuşi această diferenţă de scop – în Matei El îl încearcă pe Israel, în Marcu El îl slujeşte pe Israel. Prin urmare, în Matei, Domnul este prezentat în toate modurile corespunzătoare, iar şi iar, ca să le fie dăruit orice privilegiu, în timp ce Israel era pus la probă dacă Îl va accepta pe Mesia sau nu.
În Marcu lipsesc toate ritualurile şi ceremoniile. Nu există o prezentare solemnă a Domnului, atunci când începe Evanghelia, dincolo de lucrurile necesare pentru a-L aşeza în lucrarea Sa; şi de îndată ce El este în lucrarea Sa, El trece de la o slujbă la alta cu toată sârguinţa. Iar aceste diferenţe conţin în ele o frumuseţe reală. Pentru slujbă, în chiar natura sau specificul ei, sunt familiare şi sporadice. Răspund prilejurilor atunci când ele se ivesc. Dar, în punerea lui Israel la încercare, Domnul Se arată în Matei cu grijă şi la timpul potrivit în înfăţişări vestite mai dinainte de către profeţii lor; luând în mijlocul lor toate acele trăsături care au împlinit înaintea lor cuvintele propriilor lor Scripturi.
Această varietate este cu siguranţă o parte din perfecţiunea care se leagă de această Carte. Acela pe care Îl vedem în fiecare dintre Evanghelii este purtat prin aceleaşi scene şi împrejurări, pentru că istoria este adevărată; însă Duhul ni-L arată cum trece înaintea noastră prin acele scene, în caractere diferite, toate fiind întemeiate, însă fiecare la fel de necesară ca celelalte, cu scopul de a-L prezenta în plinătatea Lui. Aici, în Marcu, El este Acel Isus care, venind nu să Îi fie slujit ci ca să slujească, „umbla din loc în loc făcând bine”.
Scriitorul acestei Evanghelii este în mod personal, aş putea spune, în concordanţă cu Evanghelia lui. Este acel Marcu sau Ioan numit şi Marcu, pe care Pavel şi Barnaba l-au avut pentru „împlinirea slujbei” lor, şi despre care Pavel cu altă ocazie a spus: „îmi este folositor pentru slujbă.” ( 4:11 ). Şi după cum apostolul Ioan a fost un scriitor potrivit pentru a ne spune despre Acela care era din sânul Tatălui, deoarece el însuşi a stat la sânul Domnului, tot astfel putem observa aici o potrivire asemănătoare a scriitorului cu subiectul acestei Evanghelii.
Aş privi la această Evanghelie distingând părţile în care se arată ea în mod natural, iar apoi luând aminte la ceea ce este caracteristic.
Prima parte – Marcu 1 - 10 - Aceste capitole ne descriu slujbele Domnului în mijlocul poporului Său Israel.
A doua parte – Marcu 11 - 13 - Aceste capitole ne descriu prezentarea Domnului despre El Însuşi, ca Împăratul lor, către poporul Său, rezultatele imediate ale acestui fapt, iar apoi cuvintele Sale profetice despre timpurile şi soarta lui Israel care de acum L-a respins.
A treia parte – Marcu 14 ,15 - Această parte din Evanghelia noastră ne prezintă scena ultimelor suferinţe ale Domnului nostru.
A patra parte – Marcu 16 - Acest ultim capitol Îl arată pe Domnul nostru în înviere.
Prima parte. Capitolele 1-10.
„Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiu al lui Dumnezeu”.
Nimic nu poate fi mai simplu, mai lipsit cu desăvârşire de toate ceremoniile şi ritualurile decât aceasta; şi I se potriveşte pe deplin Aceluia care venea să slujească. Este cercetată întreaga Lui Persoană. Însă aceasta fără nici o solemnitate de vreun fel. Deoarece nu Persoana Domnului este pe cale să ne stea înainte, nici drepturile Sale, ci slujirea Sa. Prezentarea pe care o va primi aici este prin urmare doar aceea care este necesară pentru a-L aşeza în misiunea Sa îndurătoare şi binecuvântată.
Ioan Botezătorul Îl anunţă ca pe Acela care venea să boteze; aceasta înseamnă intrarea în lucrare. Însă Marcu nu adaugă, aşa cum o fac Matei şi Luca, „Cel a cărui vânturătoare este în mâna Sa, şi Îşi va curăţa în întregime aria” – deoarece acea acţiune aparţine Domnului mai degrabă în poziţia Sa de judecător decât în cea de slujitor, şi prin urmare acesta nu era scopul acestei Evanghelii. Apoi citim despre propriul botez al Domnului prin mâinile lui Ioan, iar apoi despre ispitirea Sa, fiecare dintre aceste lucruri fiind o parte necesară a intrării Sale în lucrare.
În descrierea evanghelistului despre ispitire există un amănunt care îi este specific. El ne spune, vorbind despre Domnul în acea scenă, că El „era cu fiarele sălbatice”. Acest lucru este plin de interes şi este foarte potrivit să punem de îndată acest însemn al demnităţii, demnităţii personale (mai înainte ca desfăşurarea lucrării să înceapă), asupra Aceluia care, oricât s-ar putea smeri în chipul unui rob, nu era altcineva decât Iehova, şi Fiul Omului fără pată şi fără cusur. El „era cu fiarele sălbatice”. Era un loc posomorât în sine, un pustiu. Însă, în acest timp, acolo era un Om care nu ar fi pierdut niciodată Edenul. Isus a avut locul iniţial al omului în creaţia lui Dumnezeu. El era în mijlocul creaturilor mâinii lui Dumnezeu, aşa cum fusese Adam în zilele inocenţei lui. În prezenţa Lui fiarele sălbatice erau ca şi cum nu ar fi fost sălbatice, aşa cum fuseseră în Geneza 2 . Nu exista pierdere a Edenului în Persoana acestui Fiu al Omului. Ispitirea vine acum, ca în Geneza 3 , pentru a vesti că El Îşi va păstra starea primară, aşa cum Adam nu a făcut-o.
Şarpele intră în scenă pentru a doua oară, iar ispitirea îşi preia cursul. Nu trebuie să spunem cum „ultimul Adam” i-a răspuns şarpelui. Atunci când diavolul L-a părăsit, au venit îngerii şi I-au slujit ca Celui Biruitor; îngeri care i se împotriviseră primului Adam ca celui învins, păzind în orice fel drumul către pomul vieţii. Eden, oricât de departe a mers acest titlu, nu a fost niciodată pierdut de Isus. Aceşti martori maiestuoşi, aşa cum aş putea să-i numesc, fiarele deşertului şi îngerii cerului, în modurile lor diferite, ne pecetluiesc acest adevăr – prin urmare, prin tot ce El a trecut, după aceasta, în lipsă şi trudă şi flămânzind, ca într-o lume de spini şi ciulini, a fost în ascultare de Dumnezeu şi în har faţă de păcătoşi. A fost o intrare benevolă în pierderea tuturor lucrurilor. El S-a dăruit în toate; nu a fost obligat la nici unul dintre ele.
Acest fapt este, în acest fel, imprimat asupra Persoanei şi stării binecuvântatului nostru Domn, pe măsură ce El intră practic în viaţa Sa de slujire. Ne este binevenit, dar în curând toate sunt lăsate în urmă; botezul Lui, cu vocea însoţitoare din cer şi coborârea Duhului, precum şi această scenă din pustiu, şi înştiinţarea întemniţării lui Ioan, toate sunt date la o parte şi, după treisprezece sau paisprezece versete scurte, Îl găsim în slujire efectivă.
Rapiditatea sau sârguinţa marchează de îndată această slujire, iar aceasta cu bună ştiinţă – căci un slujitor trebuie să fie cunoscut după sârguinţa sa – „în sârguinţă, fără ezitare” ( 12:11 ) - şi de aceea întâlnim cuvântul „îndată” atât de des în primul capitol. Şi de aici înainte, prin aceste capitole, Îl vedem pe Domnul angajat în lucrare. Calea Lui este de a trece de la o faptă la alta făcând binele. Iar El mai degrabă face decât învaţă; pentru că a face reprezintă munca mai umilă. Avem puţine parabole, fără discursuri lungi, ca în Matei şi Luca; în timp ce mai multe dintre faptele Sale de har şi putere sunt mai detaliate de către Marcu decât oricare dintre ei – ca în cazul lui Legiune, şi al femeii cu scurgerea de sânge, al omului surd din Decapole, şi al orbului la Betsaida.
Şi în toate aceste descrieri există mângâieri şi atingeri care manifestă în mod minunat intenţia Duhului. Atitudinea omenească a gândului lui Hristos este strălucitoare aici. Astfel, la vindecare soacrei lui Petru, Marcu este singurul care ne spune că Domnul „a apucat-o de mână” atunci când a ridicat-o, după ce o lăsase febra. Şi doar Marcu este cel care ne spune că, tot într-un astfel de har, Domnul a luat pe copilaş în braţele Sale. Însă astfel de acţiuni nu doar exprimă gingăşia harului Aceluia care era desăvârşit în slujire; ele sunt de asemenea minunate prin semnificaţia lor; Luaţi de exemplu această acţiune privitoare la copilaş, la care tocmai am făcut referire.
De data aceasta, în Marcu 10 , Domnul ia copilaşul în braţele Sale; cu altă ocazie, în Matei 18 , El îl aşează în mijlocul ucenicilor; sau, după cum putem privi în Luca 9 , lângă El.
Este o semnificaţie minunată în aceste acţiuni diferite. Atunci când ucenicii îi mustrau pe aceia care aduseseră copilaşii la El, îi ia în braţe. El dăruieşte cu plăcere locul celei mai intime şi iubitoare afecţiuni acelora pe care ignoranţa faţă de El, şi greşelile sărmanei, nesăbuitei inimi a oamenilor, i-ar fi ţinut la distanţă.
Dar atunci când ucenicii se certau între ei care să fie mai mare, El ia un copilaş, şi fie îl aşează în mijlocul lor, fie lângă El. Căci fie vădit în centrul lor sau distinctiv la dreapta Lui, El îi dădea copilaşului locul de onoare, mustrând mândria vieţii sau iubirea pentru răsplată care era la lucru printre ei.
Minunate prin urmare, spun din nou, în semnificaţia lor, sunt aceste acţiuni diferite ale Domnului atingând copilaşul. El îl duce în locul afecţiunii, atunci când necredinţa l-ar fi ţinut la distanţă; îl aşează în locul de onoare, atunci când mândria sau deşertăciunea lumii ar fi căutat un astfel de loc pentru ea însăşi.
Şi iarăşi, deşi citim despre privirea Lui împrejur cu mânie, totuşi învăţăm curând că aceasta nu era mânia Unuia care ocupase scaunul de judecată, ci a Aceluia care avea inima îndurerată din cauza împietririi şi necredinţei oamenilor. Era sensibilitatea duhului sfinţeniei.
Afecţiunile Sale sunt mult mai remarcate de către evanghelistul Marcu, în timp ce El face faptele Sale de îndurare. Şi tot la fel simţirile Lui. La vederea suferinţei a suspinat – la vederea păcatului a suspinat adânc (Marcu 7:34 ; 8:12 ).
În descrierea lui Marcu despre tânărul bogat citim că Isus privindu-l l-a iubit mult; dar nici Matei şi nici Luca nu menţionează acest sentiment al inimii Domnului. Deci, în două ocazii, atunci când vindecarea fusese foarte asemănătoare, una menţionată în Ioan, iar cealaltă în Marcu, găsim în continuare afecţiunea lui Isus menţionată doar în Marcu. În capitolul al nouălea din Ioan Domnul foloseşte scuipatul Său şi Îşi pune mâna. Iar apoi, în sensul autorităţii şi puterii, El îi spune orbului „Du-te şi spală-te în scăldătoarea Siloamului”. În Marcu 7 El Îşi foloseşte din nou scuipatul şi Îşi pune mâna; însă, prin aceasta, El Se foloseşte în mod personal şi intens de acest prilej. El priveşte sus către cer, avându-L pe Tatăl acolo; suspină, fiind sensibil la suferinţa de aici; iar apoi, dar nu până atunci, El rosteşte cuvântul şi vine vindecarea.
Acestea au fost câteva din afecţiunile Sale pentru noi şi pentru neputinţele noastre. Ele se găseau în căile Sale de slujire; şi prin ele El învăţa să îndeplinească, în har nemăsurat, slujba Sa actuală din cer, de mare preot milos. „În ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiţi”.
Nu se găseşte în această Evanghelie aceeaşi autoritate în modul Său de a-Şi apăra gloria înaintea necredinţei şi batjocurii oamenilor, nici acelaşi ton de severitate în mustrările Sale, ca în celelalte.
Rânduirea celor doisprezece nu este relatată aici atât de complet ca în Matei. Şi este foarte important că evanghelistul ne spune că Isus a rânduit pe apostoli, nu doar ca El să îi trimită, după cum spune Matei, ci de asemenea ca ei să poată fi cu El, însoţitorii Săi, aşa cum a fost, precum şi ca apostoli ai Săi. Ca şi când El ar fi fost, şi a fost cu adevărat, Împreună-lucrătorul lor în Evanghelie.
Asemenea atingeri şi mângâieri pot fi slabe şi uneori neluate în seamă; însă ele pot arăta trăsături. Ele Îl arată pe Isus ca Slujitorul – ele indică cingătoarea cu care era El încins. Ele constituie căile Aceluia care era iscusit în a arăta bunătate, şi care cunoştea arta slujirii altora până la desăvârşire.
În concordanţă cu toate acestea El este văzut aici mai degrabă în vale – Unul golit de sine, ascuns, aşa cum devine un Rob (Filipeni 2:7 ). El este uneori numit „Stăpâne” aici, pe când în Matei este numit cu titlul mai mare de „Domn”. Şi doar în Marcu citim că oamenii L-au numit „tâmplarul”. Nici nu Îi urmărim duhul în aceeaşi înălţare – nu avem un Matei 11:25 sau un Luca 10:19 în Evanghelia după Marcu.
Minunile Lui L-au dovedit ca Fiul lui David în gândurile oamenilor, aşa cum ne spune Matei (Matei 12:23 ). Dar ele nu sunt rostite astfel în Evanghelia noastră. Nici nu găsim aceeaşi grijă a Duhului de a-L identifica pe Isus din Nazaret cu Mesia cel promis, prin referire constantă la profeţi, aplicând cuvintele lor la El şi la faptele Sale. Pentru că Domnul aici nu Îşi revendică drepturile în lume atât de mult precum chemarea omului la puterea şi harul Său în care El este întotdeauna gata să răspundă.
Clipele Sale de singurătate de asemenea, nu sunt decât întăriri pentru o slujire împrospătată. Prin urmare El a îndurat asemenea izolări impuse, dacă oamenii şi nevoile lor le-ar fi necesitat. Pentru că El nu ar fi cerut timpul Său pentru Sine.
Avem un exemplu al acestui fapt în capitolul 1. După ce a lucrat în diferite munci grele de dimineaţa până seara în Capernaum, Îl vedem în următoarea zi ridicându-Se cu mult timp înainte de ziuă, pentru rugăciune; însă clipele Sale de singurătate fiind întrerupte de cererile oamenilor, şi de cuvântul lui Petru, El le îngăduie încă o dată şi merge cu ei.
Astfel în Marcu 4 , El îi învaţă lângă mare. El începe această lucrare din zi acolo, pe malurile lacului Galileii. Se dovedeşte a fi o zi istovitoare, iar în seara ei El se retrage bucuros. Prin urmare ucenicii Săi Îl iau aşa cum era, un Lucrător ostenit, în corabie, şi în grija dragostei lor pentru El, Îi pun la dispoziţie o pernă, iar El adoarme. Mai fusese vreodată rostit cu atâta accentuare ca acum „Astfel, El dă somn preaiubitului Său”? (Psalmul 127:2 ). Ei se îndepărtează de ţărm, iar vântul se transformă în scurt timp într-o furtună, iar valurile se izbesc de corabie. Întreruperea se iveşte din nou, căci temerile ucenicilor Îl trezesc, şi Îl trezesc brusc. Însă El nu ar cunoaşte nici o măsură a somnului şi înviorării decât aceea pe care ar recomanda-o nevoile altora; şi de aceea El se ridică îndată pentru a potoli vânturile şi valurile şi temerile alor Săi.
Tot aşa, din nou, în Marcu 6 . Apostolii se întorseseră din misiunea lor, şi, îngrijind de odihna lor, El îi duce într-un loc pustiu, ca ei să se poată odihni şi hrăni. Însă mulţimea care îi privise, îi surprinde în clipele lor de singurătate. Ar fi fost un moment preţios pentru El, să fi fost astfel singur cu însoţitorii lucrărilor Sale, să asculte de la ei atât ce au făcut cât şi ce au învăţat pe alţii. Însă la apariţia mulţimii El Se întoarce îndată şi începe să-i înveţe multe lucruri. Nevoia şi mai adâncă a oamenilor Îl cheamă de la cea a apostolilor. Nu era decât o slujbă făcând loc alteia; însă scena nu se încheie până când El nu S-a îngrijit de ambele, învăţând pe oameni şi hrănindu-i pe toţi. Atât de îmbelşugate erau mâinile Sale, atât de neîncetat era încins mijlocul Său.
Iar acest Slujitor, după cum am văzut, era trudit uneori. Este totuşi o diferenţă de remarcat în cele două exemple referitoare la aceasta. Mă refer la la acela din capitolul nostru patru, la care tocmai am privit, şi la acela din capitolul patru din Ioan. În Marcu El doarme pentru odihnire. În Ioan era lipsit de orice înviorare. Aici era o diferenţă izbitoare. Însă simţurile obişnuite ale firii noastre, dacă vom analiza puţin cele două împrejurări, vor fi lămurite.
În Marcu 4 El trecuse printr-o zi de trudă, iar seara era obosit, aşa cum este firea după muncă. Atunci Îi este pus la dispoziţie un loc să doarmă, pentru a-L readuce la lucrul Său în dimineaţa ce urma. În Ioan 4 El este iarăşi trudit, şi de asemenea înfometat şi însetat. El Se aşează pe fântâna de la Sihar, aşteptând până când ucenicii se vor întoarce din satul învecinat cu mâncare. Însă când ei se întorc, Îl găsesc deja sătul şi odihnit. El avusese parte de o înviorare diferită de oricare alta pe care ei ar fi putut să I-o aducă, sau pe care I-ar fi putut-o somnul dărui. El fusese fericit în roadele muncii Sale. El cunoscuse bucuria recoltatului, precum şi truda semănatului. Un sărman păcătos firesc fusese făcut fericit de către El.
Cât de simplu! Cât de uşor de înţeles, spun din nou, pentru principiile umanităţii noastre fireşti! Nu era o femeie samariteancă în Marcu 4 , nici un păcătos trimis în bucuria mântuirii. Prin urmare El avea nevoie de somn pentru a Se reface. Dar în Ioan 4 Duhul Său este înviorat de roada muncii Sale, iar El poate să stea fără mâncare sau odihnă. „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi”, sunt cuvintele Sale aici, în loc să folosească perna pe care I-au pus-o ei la dispoziţie. Putem cu toţii să înţelegem toate aceste lucruri.
Dar cu toată această apropiere de noi, această părtăşie în aceste feluri şi experienţe şi stări de inimă ale naturii pe care El a luat-o, El era totuşi totdeauna un Străin în această lume. El Se îndepărtează în timp ce ne arată şi intimitatea Sa. Ce perfecţiune în gloria Sa morală! Iar aceasta se poate vedea şi în Marcu 6 , la care tocmai ne-am referit.
Ucenicii s-au întors la El, după cum am văzut, după munca unei zile. El se îngrijeşte de ei, El aduce osteneala lor aproape de El. El ţine cont de ea aşa cum este, şi se ocupă de ea îndată, spunându-le „Veniţi voi înşivă deoparte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin”. Însă, mulţimea urmându-L, El Se întoarce cu aceeaşi bunăvoinţă către ei privindu-i ca pe nişte oi fără păstor, şi începe să-i înveţe.
În toate acestea Îl vedem aproape – pentru anumite nevoi omeneşti sau altceva care ar fi avut nevoie de El.
Însă pe ucenici, cărora nu le plăcea atenţia Lui pentru mulţime, şi care Îl îndemnau să o izgonească, El îi face să cunoască cât de departe era El, în duhul minţii Sale, de ei. El se comportă cu totul contrar îndemnului lor, şi în cele din urmă le spune să se urce singuri în corabie, în timp ce El a trimis mulţimile acasă.
Nevoia omului Îl va aduce aproape, în timp ce duhul omului Îl va ţine departe.
Însă din nou, când ucenicii din corabie întâmpină noi greutăţi, El este atunci iarăşi de partea lor pentru a-i sprijini şi a-i izbăvi.
Cât de consecvente sunt toate acestea în unirea sfinţeniei şi a harului! Sfinţenia Lui L-a ţinut întotdeauna departe într-o astfel de lume întinată şi egoistă. Harul Său L-a ţinut întotdeauna la îndemână şi activ într-o astfel de lume plină de nevoi. Iar acestea erau străluciri ale acelei glorii morale desăvârşite care era în El. Cu siguranţă, putem spune, viaţa Sa era un sfeşnic în sanctuarul lui Dumnezeu, care nu avea nevoie de mucări şi de cenuşare (Exod 25:38 ). Nici o întunecare nu a murdărit-o vreodată.
Domnul întâmpină aici în Marcu aceleaşi piedici şi împotriviri cum întâmpină şi în celelalte Evanghelii. Fariseii şi cărturarii Îl dispreţuiau şi Îl provocau şi căutau să Îl ademenească. Nestatornicia mulţimii este aceeaşi, la fel şi necredinţa ucenicilor şi faptul că erau înceţi cu inima (Luca 24:25-27 ). Dar El trece în continuare de la o slujbă la alta, „făcând binele” fiind ţelul şi misiunea Sa.
Aici totuşi m-aş abate puţin, şi aş remarca faptul că în mijlocul tuturor umilinţelor şi lucrărilor Sale, fie că le găsim aici, fie în alte Evanghelii, gloria personală, divină, va străluci intens pe alocuri. Căci acest Slujitor este Iehova. În chipul unui rob, ascultător până la cel mai adânc, cel mai perfect punct al golirii de sine, totuşi El era în chip de Dumnezeu, neconsiderând de apucat să fie egal cu Dumnezeu.
El se ocupă de leproşi cum numai Iehova al lui Israel ar fi putut. El hrăneşte miile poporului Său cum doar Iehova (Domnul) din vechime ar fi făcut-o. Elementele naturii s-au aplecat înaintea cuvintelor Sale. Demonii au tremurat înaintea splendorii prezenţei Sale, iar oamenii au simţit-o uneori. El a folosit puterea pentru a înfăptui minuni, pentru a vindeca pe bolnavi, pentru a curăţi leproşii, pentru a învia pe morţi, pentru a scoate demoni; şi, după cum spunea cineva, în timp ce orice om, dacă este împuternicit de Dumnezeu, ar putea să înfăptuiască o minune, nimeni altul decât Dumnezeu poate să folosească puterea pentru a face astfel. Mantaua lui Ilie a căzut pe Elisei; dar, folosind-o, Elisei spune „Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?”. În Numele Său, numele lui Isus, ucenicii pe care El i-a trimis au scos demoni. Ei au folosit în Numele Său puterea pe care El le-a dăruit-o. „Şi cei şaptezeci s-au întors cu bucurie, spunând: „Doamne, chiar demonii ni se supun în Numele Tău”. Ce erau toate acestea altceva decât semne ale unei glorii ascunse care era divină!
El poate să ascundă acea glorie care este a Sa, şi să o ascundă adânc sub văluri groase de smerenie şi slăbiciune şi slujire; însă era a Lui, şi se poate manifesta. Şi permiteţi-mi să spun, deşi El Însuşi a ascuns-o, totuşi dacă necredinţa o ascunde vederii sau o interpretează greşit, El nu îngăduie necredinţa într-o astfel de stare. El poate Se odihneşte în prezent sub batjocura şi respingerea oamenilor, însă El nu lasă fără răspuns încetineala cu inima a sfinţilor Săi. Marta a spus „Ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da”. Şi iarăşi „Ştiu că va învia ... în ziua de apoi”. Însă Domnul nu îngăduie toate acestea. El mustră astfel de gânduri care umbresc gloria Sa. „Eu sunt învierea şi viaţa”, spune El; „cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nicidecum nu va muri, niciodată”. Şi El adaugă, cu un înţeles profund adresându-Se stării Martei, „Crezi tu aceasta?” Nu era nici Dumnezeu dând un răspuns cererii lui Isus, nici nu era puterea ultimei zile, în care El să permită gândului Martei să se odihnească. El trebuie să o facă, în gând şi în credinţă, să ajungă la El în locul Său de glorie deplină, personală.
„De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” aparţine aceluiaşi duh. Iar toate aceste sunt binevenite credinţei. Aceasta vede vălul, îl încuviinţează pentru prezent; însă nu va fi, nu va îndrăzni, nu va putea fi nepăsătoare la gloria care se află sub el.
Aceasta totuşi, doar pentru un moment, ca nu cumva să fim mai puţin atenţi la Cel care este astfel în slujire înaintea noastră.
Iar acum (revenind la Evanghelia noastră) putem să observăm mai departe că există o modestie în mijlocul acestor activităţi care împodobesc sau desăvârşesc caracterul Acestui binecuvântat Rob al lui Dumnezeu. La Decapole El îl ia la o parte pe sărmanul om surd; iar când îl aduce la Sine îi deschide urechea, cerându-i să nu spună nimic despre asta.
Marcu 7 .
În ţinuturile Tirului şi Sidonului, deşi nevoile păcătoşilor pot să Îl descopere acolo, ca pretutindeni, totuşi El „dorea să nu ştie nimeni”. Marcu ne spune acest lucru, însă Matei trece peste aceeaşi întâmplare fără vreo aluzie la el.
Şi iarăşi, la Betsaida, El ia de mână un om orb şi îl conduce în afara cetăţii, iar acolo în ascuns îi dăruieşte vederea – şi trimiţându-l vindecat cum era, îi cere să nu se ducă în cetate, nici să nu spună cuiva din cetate.
Marcu 8 .
Căci deşi, ca Martor al lui Dumnezeu, El trebuia să fie ameninţător, şi astfel să confrunte ura lumii, cum citim în Ioan 7:7 , totuşi ca Rob al lui Dumnezeu, aici în Marcu, El Se ascundea, în felul în care am văzut, atât cât Îi permitea slujba Sa. Slujirea nu este niciodată desăvârşită fără aceasta. Un slujitor nu se va face pe sine cunoscut. El îl va face cunoscut doar pe stăpânul său, şi va fi foarte doritor ca alţii de asemenea să nu îl cunoască pe el, ci doar pe stăpânul său. Şi aşa este şi cu Domnul. El Îşi continuă lucrarea; şi dacă mulţimea îşi dă seama, calea Sa va merge mai departe, şi Se va ascunde sub lucrări noi. Aceasta se poate vedea în capitolul 1. Simon şi alţi ucenici L-au urmat în intimitatea Sa spunând „Toţi Te caută”, ca şi cum mulţimea ar fi dorit să Îl facă renumit, să Îl transforme într-un obiect – însă El doar Se ascunde sub lucrări noi, răspunzându-i lui Petru spunând „Să mergem în altă parte, prin aşezările învecinate, ca să predic şi acolo, fiindcă pentru aceasta am ieşit”.
Şi potrivit acestui caracter al umblării Sale, Îl găsim în anumite împrejurări învăluind mai grijuliu gloria Sa în această Evanghelie decât în altele.
În discuţiile cu fariseii despre Sabat El spune despre Sine, în Matei, ca „Unul mai mare decât templul”. Acest lucru este trecut cu vederea aici. Şi, cu privire la aceeaşi întâmplare, atât în Matei cât şi în Luca, domnia Lui asupra Sabatului este argumentată într-un fel care denotă autoritate conştientă. Însă aici este întemeiată doar pe acest fapt, că „Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru Sabat”.
Aşadar, deşi în această Evanghelie avem viziunea de pe muntele sfânt, chiar şi aici există ceva din această învăluire a Sa.
Aceasta a fost singura rază a gloriei cereşti care a luminat pe pământ calea tristă a acestui Fiul al omului respins. Duhul Său, este adevărat, a fost întotdeauna în lumina sprijinului Tatălui Său în timpul acestor ani de slujire prin cetăţile şi satele ţării; însă împrejurările Sale printre oameni erau însingurate şi lipsite de bucurie. Însă acest tablou al schimbării la faţă a fost o apariţie a gloriei care a întrepătruns calea Sa pentru o clipă, şi a fost umplut de împărăţiei cerurilor. Însă evanghelistul nostru remarcă ceva la această scenă, care îi este specific. El ne spune că la coborârea Domnului de pe munte, „toată mulţimea, văzându-L, a fost uimită şi, alergând la El, Îl saluta”. Presupun că într-o anumită măsură gloria încă zăbovea asupra Lui, după cum faţa lui Moise a strălucit atunci când s-a coborât de pe muntele Sinai şi a stat iarăşi printre oameni. Aceasta se poate să Îl fi adus pe Domnul într-un loc de onoare; însă doar Îl arată într-un şi mai desăvârşit chip de Rob, care Se goleşte de Sine, sau care nu doreşte faimă. Mantia este dezbrăcată imediat, iar cingătoarea este tot la fel de repede îmbrăcată. Domnul Se întoarce de la salutul mulţimii la suferinţa sărmanului copil mut, al cărui tată l-a adus cu un strigăt de îndurare – atât de desăvârşit era El în duhul slujirii încât nici măcar gloria de pe vârful muntelui, nici saluturile de la poalele lui nu l-ar fi putut slăbi sau întrerupe.
Tot astfel, în aceeaşi împrejurare, atunci când vede mulţimea alergând împreună, de îndată El vindecă pe sărmanul copil, evitând, atât cât putea, popularitatea minunii – iar când copilul este vindecat El îl ia de mână şi îl ridică. Toate acestea sunt specifice Evangheliei după Marcu.
Am remarcat deja că în această Evanghelie, Domnul este mai mult Cel care face decât Învăţătorul. Există totuşi un element de învăţătură, o parabolă, care se găseşte doar aici. Mă refer la parabola seminţei care a crescut în ascuns, din Marcu 4 . Ocupă acelaşi loc în Marcu pe care îl ocupă parabola grâului şi a neghinei în Matei – fiecare dintre ele, în Evanghelia respectivă, urmând parabolei semănătorului.
În acest lucru, aşa mic cum este, se păstreză caracterul Evangheliei după Marcu. Parabola grâului şi a neghinei ne dă o perspectivă asupra Domnului care ocupă locul de autoritate – căci El are atât slujitori cât şi îngeri la dispoziţie, iar El cere recolta după cum doreşte. Parabola seminţei care a crescut în ascuns, din contră, Îl descoperă ocupând locul de slujire, şi nu de autoritate; căci El Însuşi este Cel care mai întâi este Semănătorul, iar apoi Secerătorul.
Aceasta este plin de înţeles. Ceea ce la început ar părea că este o excepţie de la caracterul general al Evangheliei (care nu Îl prezintă atât de mult pe Domnul nostru, aşa cum am mai spus, ca Învăţător), se dovedeşte a fi în deplină concordanţă cu acesta, astfel prezentând o mărturie pentru armoniile sale, sau coerenţa sa divină, într-un mod foarte însemnat.
Iar acum, în încheierea acestei părţi din Evanghelia noastră, şi lăsându-L pe Domnul în aceste scene ale slujirii Sale, vom remarca aici (ceea ce cu adevărat am remarcat deja în altă parte) că El niciodată nu a pretins ceva de la persoanele pe care le-a vindecat. Aceasta se poate în mod asemănător la toţi evangheliştii; însă este un aspect foarte izbitor şi minunat în lucrarea Sa.
El nu a pretins niciodată pentru Sine de la cel pe care l-a vindecat, ca şi când binecuvântarea pe care El a oferit-o ar fi trebuit să Îi aducă un titlu pentru folosul Său. Către unul a rostit „Du-te în pace”; către altul, „Mergi”, altuia „Ridică-ţi patul şi umblă”, către altul „Du-te în casa ta” – sau cuvinte cu un asemenea duh.
El nu l-a lăsat pe sărmanul gadarean să fie cu El, deşi acesta dorea. Pe fiica lui Iair a lăsat-o în sânul familiei ei. Copilul pe care l-a vindecat la poalele muntelui sfânt l-a încredinţat tatălui său. Pe fiul văduvei din Nain, pe care l-a adus la viaţă, l-a încredinţat mamei sale. El nu pretinde nimic pe temeiul a ceea ce El a făcut prin slujire. Harul, aş putea spune, nu se va dezonora pe sine astfel. Natura lui este să dăruiască, şi nu să primească; să împartă cu alţii, şi nu să se îmbogăţească pe sine. Timpul vindecării nu trebuia să fie timpul cererii. Duhul lui Elisei s-a revoltat la gândul de a primi bani, veşminte, oi şi boi, după ce el curăţise pe un lepros. Iar duhul profetului nu era altceva decât o suflare palidă a duhului Fiului. Isus a făcut binele, şi a dăruit, nesperând la nimic. Dacă ar fi fost altfel, harul ar fi fost deficitar tocmai într-una din manifestările lui cele mai minunate. Însă noi ştim că El a venit pentru ca în El şi în căile Sale harul să poată să strălucească, plin de bogăţii abundente şi de gloria care îi aparţine.
El a găsit slujitori în această lume, este adevărat, însă ei erau roadele chemării Sale şi ale puterii Duhului Său – roada, de asemenea, a afecţiunilor aprinse în inimi constrânse de dragostea Lui. El l-a chemat pe Levi, şi Levi L-a urmat; pe Andrei şi Simon de asemenea, şi pe Iacov şi pe Ioan; iar ei L-au urmat. Însă El nu i-a vindecat, ca apoi să pretindă ceva. Maria s-a alipit de El cu dragoste fierbinte, recunoscătoare, căci El scosese şapte demoni din ea. Dar El nu a cerut nimic de la ea. Dragostea unei inimi aprinse a constrâns-o; însă aceasta era cu totul un alt lucru.
Nu cred că putem admira suficient acest lucru. Are o perfecţiune măreaţă în sine. Şi prima datorie a credinţei, precum şi cel mai înalt privilegiu şi cel mai sublim act, este să stea înaintea Lui şi a căilor Sale, în adorare. Ar trebui să însărcinăm inimile noastre să cunoască acest secret. În locul unor întrebări dureroase adresate nouă înşine dacă ne întoarcem în mod potrivit la harul salvator, dătător de viaţă al Fiului lui Dumnezeu, ar trebui să Îl cunoaştem în lucrările Sale ale acestui har. Întâia noastră datorie cu lumina care străluceşte în El este să învăţăm de la ea ce este El – să învăţăm aceasta cu linişte, mulţumitori, cu bucurie, şi nu să începem prin a ne măsura neliniştiţi cu ea, sau să căutăm să o imităm.
Partea a doua. Capitolele 11-13.
Domnul este văzut aici prezentând împărăţia către poporului Său Israel. În mod necesar, prin urmare, vedem aici aceeaşi expunere a rangului de împărat, cu această ocazie, ca şi în alte Evanghelii - pentru că aceasta a fost împrejurarea care a constituit acea ocazie. Totuşi, în relatarea lui Marcu există un stil mustrător care o distinge.
Astfel învăţăm că la intrarea Lui în cetate, şi la suirea Lui la templu, deşi El era acolo ca Împăratul, iar cu râvna pentru casa lui Dumnezeu îi scotea afară pe cei care o transformaseră într-o casă de comerţ, totuşi mai înainte a făcut astfel: „S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur”. În Matei El este văzut ca acţionând de îndată asupra întinatei stări - însă aici, aşa cum ne arată această mică acţiune, El are calmul şi rezerva Aceluia care va da răgaz acelei scene să Îi afecteze privirea şi inima, mai înainte ca mâna Sa să înceapă judecata. Iar acesta este un alt exemplu ale simţămintelor sau sentimentelor lui Isus în această Evanghelie. El a intrat personal în această scenă cu privirea Sa, şi nu a acţionat doar în mod judiciar. Era în aceasta ceva din răbdarea divină, ceva din încetineala lui Dumnezeu de a socoti răul - după cum a spus El în alte vremuri, cu privire la Sodoma: „voi coborî acum şi voi vedea dacă au făcut în totul după strigătul care a venit la Mine; şi, dacă nu, voi şti”.
Aceasta desigur dă o înfăţişare atenuată, moderată, actului de judecată asupra templului; distingând-o, în descrierea lui Marcu, de tonul autorităţii prompte şi de hotărârea pe care ne-o transmite Matei.
Şi iarăşi, în decursul acestor capitole, este ceva specific în atenţia pe care evanghelistul i-o acordă cărturarului care Îl întreabă pe Domnul cu privire la prima poruncă. El ne îngăduie să învăţăm exerciţiul sufletului acelui om. Matei ne spune doar că el a venit să Îl ispitească pe Domnul, ca unul din reprezentanţii poporului răzvrătit; însă Marcu ni-l prezintă din punct de vedere moral şi personal, exprimând ce se petrecea înăuntrul său - iar apoi ne arată de asemenea, cum îl întâmpină Domnul, în acelaşi fel, moral şi personal, spunându-i „Tu nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu”.
Cât de plăcut este inimii să citească aceasta! Cât de primitoare ne sunt aceste cuvinte ale Domnului Însuşi cu privire la unul din aspectele sau stările sufletului! Ne spune (iar taina ne este profund binevenită) că luminile şi umbrele împărăţiei dinăuntru se află toate sub privirea Sa, şi că El ştie cum să le aprecieze. Se pare că fusese o cercetare bruscă a duhului acestui om. El venise să Îl ispitească pe Domnul dar mai înainte de a pleca el nu era departe de împărăţia lui Dumnezeu. Cu siguranţă în duh el fusese într-o călătorie; sufletul său a făcut un drum un drum profund de însemnat. Ne poate aduce aminte de tâlharul care s-a pocăit în timp ce murea; căci el, potrivit lui Matei, se pare că se alăturase tovarăşului său în ocărârea lui Isus, iar apoi, potrivit lui Luca, a sfârşit prin a se încrede şi a-L chema pe Isus.
Iar în încheierea acestei scene de cercetare împărătească, aşa cum am putea să o numim, Domnul nu ocupă scaunul de judecată în Marcu aşa cum o face în Matei. El trece foarte rapid prin întregul act de dreptate judiciară. El nu rosteşte împotriva poporului nelegiuirile de care ei erau atunci vinovaţi şi condamnaţi, şi astfel lasă deoparte sentinţa legii. Aceasta se face cu minuţiozitate în Matei. Aici toate acestea sunt relatate într-un verset sau două; iar El Se întoarce îndată de la toate acestea, şi priveşte dincolo de ele, pentru a vedea o sărmană văduvă care îşi dăruieşte cei doi bănuţi, care erau întreaga ei avere, vistieriei lui Dumnezeu.
Marcu 13 corespunde capitolelor 24 şi 25 din Matei. Este măreaţa cuvântare profetică a Domnului cu privire la Israel - Israel care de acum Îl lepădase complet, în mod solemn. Ei Îl văzuseră pe Împărat, însă El nu era în ochii lor „Împăratul în frumuseţea Lui” (Isaia 33:17 ). Braţul Domnului le-a fost descoperit; însă după aprecierea lor era o rădăcină dintr-un pământ uscat. Acum trebuie să intervină judecata şi să-şi preia cursul, mai înainte ca împărăţia să fie restaurată în Israel.
În acest capitol, ca şi în celelalte, se păstrează stilul lui Marcu. Există o expresie foarte puternică a caracterului Domnulu de umil, golit de sine, rob, pe care nu o găsim altundeva. Mă refer la cuvintele Domnului din versetul 32, „nici Fiul”.
El vorbea despre cunoaşterea timpurilor şi vremurilor, şi nu revendică această cunoştinţă pentru Sine. Şi astfel a devenit El în întregime un Rob. Încredinţarea tainelor nu îi aparţine unui rob. Domnul Însuşi ne spune aceasta în alt loc (Ioan 15:15 ); şi prin urmare, El nu Îşi însuşeşte cunoaşterea unor astfel de taine.
El a luat chipul unui rob, şi cu acel chip, calităţile şi atributele care îi erau asociate; iar printre ele, această renunţare la cunoaşterea detaliilor şi a sfaturilor, ca acelea pe care Tatăl le va îndeplini în propria Lui putere.
Iar pe lângă acestea, împărăţia la care El se referea în timp ce vorbea despre acestea, o va primi cândva ca Rob. Nu va fi a Lui pur şi simplu printr-un drept divin; este răsplata pentru truda Aceluia care a fost ascultător chiar până la moarte. De aceea toate premisele ei aşteaptă, nu după plăcerea Sa, ci după a Tatălui. Locurile de onoare de la stânga Sa şi de la dreapta Sa aşteaptă deci, după cum spune El în altă parte (Matei 20:23 ); iar timpul arătării ei aşteaptă în acelaşi fel, după cum spune El în acest loc: „despre ziua aceea sau despre ceasul acela, nimeni nu ştie: nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.”
Hristos ia în posesie împărăţia ca Fiu şi Moştenitor al lui David, ca Cel care are drept de răscumpărare asupra oamenilor, şi ca Rob al lui Dumnezeu; nu printr-un drept divin ci printr-unul omenesc; şi prin urmare spune El în cel mai potrivit mod „nici Fiul”, cuvinte care nu se referă la persoana Fiului ci la caracterul împărăţiei, după cum într-adevăr trebuie să înţelegem şi noi îndată; pentru că Domnul nu vorbeşte despre Sine în acel moment, ci despre stabilirea sau începutul împărăţiei.
Împărăţia va fi a Lui ca Fiu al omului. Omului I se va supune „lumea care va veni” (Evrei 2 ); şi Dumnezeu este Acela care va face toate acestea. Orice limbă va mărturisi pe Isus ca Domn, însă aceasta va fi pentru gloria lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2 ). Aşadar aceste cuvinte „nici Fiul, ci numai Tatăl”, în timp ce menţin înaintea noastră caracterul distinct al acestei Evanghelii, pun în vedere de asemenea o taină profundă şi plină de interes.
Şi putem să observăm de asemenea cum Se numeşte Domnul pe Sine în versetul 35, „stăpânul casei”. În locul corespondent din Matei regăsim „Domnul vostru”, un titlu de o mai mare importanţă.
Aşadar în încheiere, El li se adresează apostolilor din locul de slujire, într-un mod mult mai distinct decât o face în acelaşi loc fie în Matei fie în Luca. Le este dat de lucru fiecăruia dintre ei, iar portarului i se porunceşte să vegheze; iar acest lucru este specific Evangheliei după Marcu. Însă putem observa pe de altă parte, că apostolilor nu li se dau ranguri înalte ca în Matei. Nu regăsim onoarea specială oferită lui Petru în mijlocul lor, nici tronurilor celor doisprezece peste seminţiile lui Israel. Iar toate acestea, prezenţa a ce primim, absenţa a ce nu primim, oricât de mici ar putea fi atingerile şi mângâierile scriitorului Duhului, totuşi ele sunt toate caracteristice, şi minunate în timpul şi vremea lor.
Şi pe măsură ce Domnul aici, într-un mod foarte concis (după cum am remarcat) acuză şi condamnă poporul iudeu, deşi aceasta este redat complet şi în mod solemn în Matei, astfel toate acele parabole, a celor zece fecioare, a talanţilor, şi a Împăratului care desparte de pe tronul Său oile şi caprele, care sunt imagini ale marilor fapte de judecată ale lui Hristos, sunt trecute aici cu vederea.
Umile sunt căile Lui în această Evanghelie! Pline de îndurare şi slujire! Căile Unuia care a pus deoparte mantia Sa de onoarea, şi S-a încins cu o cingătoare. Toate arată harul Lui variat în perfecţiunile lui; şi pe lângă siguranţa simplei, fericitei, arzătoarei Sale dragoste personală pentru noi, nimic nu ajută mai mult inima în dorinţa ei de a fi cu El decât această descoperire a gloriei Sale morale pe care ne-o oferă cele patru Evanghelii. Am auzit despre cineva care, urmărind această glorie aici, a fost auzit plângând în hohote, cu lacrimi şi afecţiuni, „O! Dacă aş fi fost cu El!”
De aceasta avem nevoie, şi pe care o putem dori cu înfocare, preaiubiţilor.
Partea a treia. Capitolele 14-15.
Aici vedem Mielul lui Dumnezeu Cel răbdător, fără pată, în suferinţele Sale, trecând de la noaptea ultimului Paşte la suferinţa de moarte a celor trei ceasuri de întuneric.
Drumul Lui este în general acelaşi cu cel din Matei 26 şi 27. Totuşi există câteva caracteristici care îl disting.
Aici El pare mai părăsit. Descrierea este mai puţin întreruptă de către faptele sau sentimentele altora. Nu avem nici regretul lui Iuda, nici cumpărarea ogorului olarului, nici visul soţiei lui Pilat. Nu avem nici comunicarea dintre Pilat şi Irod, nici plângerile fiicelor Ierusalimului, amândouă menţionate de Luca. Aici nu găsim vindecarea urechii lui Malhus, nici vreo menţionare a dreptului Domnului, dacă El ar fi dorit, să cheme oştile cerului în ajutorul Său. Nici nu Îl auzim pe Domnul pe cruce strigând către Tatăl (Luca 23:34 ) sau făgăduindu-i Paradisul tâlharului care murea. Nici nu avem aceeaşi deplină şi glorioasă mărturie a pământului, şi a stâncilor, şi a mormintelor sfinţilor, despre valoarea morţii, atunci când ea a fost dusă la îndeplinire, aşa cum avem în Matei. Sunt mai puţin remarcate expresii de demnitate conştientă şi peceţi ale puterii şi autorităţii puse asupra Lui şi asupra lucrării Sale.
Există totuşi, prezentat de Marcu în această scenă solemnă, o întâmplare pe care nu o vedem în altă parte. Mă refer la tânărul care avea o învelitoare de in înfăşurată pe trupul gol şi care a fugit dezbrăcat, aşa cum era, lăsându-şi haina de in în urmă, când ostaşii Îl luau pe Isus. Însă această întâmplare mai degrabă adânceşte în duhul nostru simţul tristeţii şi al singurătăţii. Este în conformitate cu priveliştea care ni se oferă aici a Acelui binecuvântat pentru totdeauna, care în timpul acestui ceas, era părăsit şi uitat, abandonat şi umilit, ca Robul gloriei lui Dumnezeu în răscumpărarea păcătoşilor.
Iar aceasta, ceea ce găsim aici şi nu în altă parte, şi ce nu găsim aici ci găsim în altă parte, este caracteristic; toate vorbesc despre măiestria Acelui „scriitor iscusit” care a ghidat condeiul evanghelistului nostru. În Ioan, Isus, în timpul aceluiaşi ceas, este Cel singur, ştiu. Însă singurătatea Lui acolo este înălţarea şi depărtarea Fiului lui Dumnezeu. Aici El este Cel singur, aşa cum am văzut, însă este singurătatea Robului golit de sine, Cel care de bunăvoie a luat locul cel mai de jos.
Şi, în orice lumină sau caracter am putea privi la El, nu vedem altceva decât strălucirea variată a acelei glorii morale care nu era decât pură şi nepătată în felul ei aşa cum era gloria personală pe care o avea mai înainte de a fi lumea, din eternitate, şi aşa cum gloriile în care El va fi cunoscut în eternitatea ce va urma vor fi perfecte în felul lor.
Partea a patra. Capitolul 16.
În acest capitol avem a patra şi ultima parte a Evangheliei noastre.
Ni-L prezintă pe Domnul Isus în înviere. Este asemănătoare cu Matei 28 , Luca 24 , şi Ioan 20 şi 21, având totuşi, ca şi până acum, caracteristicile ei specifice.
Coborârea îngerului pentru a rostogoli piatra, spaima de moarte a păzitorilor ei, îi sunt specifice lui Matei, iar în meditaţiile precedente ale acelei Evanghelii (Studiu asupra Evangheliei după Matei - J.G. Bellett, n. tr.) am arătat de ce este aşa.
Avem totuşi cuvintele aceluiaşi înger adresate femeilor care au venit la mormânt; pentru că aceasta a fost o expresie a harului, şi era un aspect potrivit evanghelistului nostru. Şi acelaşi grup de femei primesc de la acelaşi înger acelaşi mesaj pe care l-au primit potrivit cu relatarea din Matei, însă cu adăugarea aceasta, că lui Petru îi este rostit numele. „Dar duceţi-vă, spuneţi ucenicilor Săi şi lui Petru că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea”. Cuvintele „şi lui Petru”, sunt adăugate în Marcu - iar aceasta este în conformitate cu harul atent şi plin de compasiune al acestei Evanghelii; căci Petru se poate să fi avut mare nevoie de acea bunăvoinţă specială, grijulie. El se făcuse remarcat într-un mod trist în mijlocul fraţilor săi; iar Domnul său îl face remarcat prin îndurarea Lui în mijlocul aceloraşi fraţi. Toate acestea sunt pline de însemnătate.
Mituirea păzitorilor mormântului de către preoţii cei mai de seamă şi de către bătrânii poporului sunt trecute aici cu vederea. Aşa şi trebuie. Era un aspect de remarcat de către Matei, aşa cum fusese şi rostogolirea pietrei; căci a dus la faptul că „s-a răspândit vorba aceasta printre iudei până astăzi”, şi prin urmare se potriveşte mai degrabă cu scopul Duhului pentru acel evanghelist, decât pentru Marcu.
Aici avem unele descrieri generale ale vizitelor pe care le-a făcut ucenicilor Domnul cel înviat, şi de asemenea, ale faptului că ei erau înceţi cu inima în a da crezare veştii învierii. Iar aici, daţi-mi voie să întreb, ne surprinde această încetineală a inimii? Nu trebuie, aş spune. Este adevărat desigur că ne putem îndoi şi putem spune „De ce ar fi fost pentru noi un lucru atât de incredibil ca Dumnezeu să învieze din morţi?” Însă, din fire, noi nu avem cunoaşterea lui Dumnezeu, aşa cum ne spune apostolul, cu privire la aspectul acesta ( 15:34 ). „Este ceva prea greu pentru Domnul?” Nu, însă inimile noastre sunt împietrite. În zilele de odinioară apostolii nu au înţeles minunea pâinilor şi a firimiturilor adunate, doar din cauză că inimile lor erau împietrite (Marcu 6:52 ); şi aici este de vină împietrirea inimii pentru această necredinţă. Şi după cum noi nu gândim din fire cum se cuvine cu privire la puterea Sa, nu gândim cum se cuvine nici cu privire la harul Său. Toţi suntem rătăciţi. Nu suntem dispuşi la a primi vreo veste bună de la Dumnezeu. Învierea lui Isus, rodul deplin al harului divin, este vestită şi dusă peste hotare; însă nu este crezută, tocmai din cauză că inimile noastre sunt împietrite. Carnea poate fi necurată, după cum într-adevăr şi este, coruptă şi violentă de asemenea. Însă pe lângă acestea, pentru a-i da locul şi caracterul ei desăvârşit de răzvrătire, trebuie să spunem mai departe, că refuză mesajul harului şi mântuirii de la Dumnezeu. Iar unul dintre roadele sigure şi dulci ale unei minţi înoite este capacitatea ei de a gândi potrivit şi cu bucurie la Cel Binecuvântat, văzând gloria Lui pe faţa lui Isus. Recunoştinţa unui suflet care s-a întors de la întunecatele şi împietritele căi greşite, este apoi adusă lui Dumnezeu. Şi înseamnă viaţă veşnică pentru noi.
Domnul înviat, aici în Marcu, precum în toate Evangheliile, trebuie să mustre această necredinţă a apostolilor. Însă El o înlătură după cum o şi mustră - şi o şi iartă de altfel; ba mai mult, pecetluieşte acea iertare prin mâna unui martor de o demnitate măreaţă - pentru că El îi pune în lucrare, încredinţându-le onoarea şi puterea numelui Său în faţa oricărei creaturi.
Însă mai departe, doar în această Evanghelie femeile care au venit la mormânt se întreabă cum vor da la o parte piatra de la intrare; căci ele încă nu cunoşteau încă, mai înainte de a sosi a treia zi, că Domnul nu putea să fie ţinut de moarte. După cum tot doar în această Evanghelie Pilat s-a mirat că El era deja mort, atunci când Iosif a venit să Îi ceară trupul. Căci el nu cunoştea că Domnul Îşi va da duhul (vezi Ioan 19:28-30 ; Fapte 2:24 ).
Gândurile fireşti ale sfinţilor îi aşează în aceeaşi categorie cu gândurile şi raţionamentele fiilor oamenilor. Ca şi în aceste exemple. Pilat şi femeile evlavioase se află în aceeaşi ignoranţă. Însă harul este întotdeauna din belşug. Femeile la mormânt sunt învăţate şi mângâiate; iar ucenicii sunt însărcinaţi să poarte numele Domnului lor în toată lumea.
Însărcinarea aici, totuşi, îşi are propriul ei caracter, precum toate celelalte. Doar le dă apostolilor o lucrare pe care să o facă. „Mergeţi în toată lumea”, le spune Domnul lor, „şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia. Cine va crede şi va fi botezat va fi mântuit; şi cine nu va crede va fi condamnat”.
Nu este contemplată aici învăţarea tuturor naţiunilor, ca în Matei, pentru gloria Acelui care de acum a îndeplinit toate lucrurile şi este înălţat. Este o mărturie universală cu acceptare parţială - rezultatul obişnuit al slujirii în Evanghelie. După cum se spune despre lucrarea lui Pavel la sfârşitul cărţii Faptele Apostolilor - „Şi unii erau convinşi de cele spuse, dar alţii nu credeau.” Prin urmare forma pe care o ia aici încredinţarea apostolilor de către Domnul lor înviat doar contemplă slujirea şi rezultatele ei, şi este astfel în deplină concordanţă cu întreaga Evanghelie.
Încă şi mai izbitor, Domnul Însuşi, deşi pe cale să fie glorificat în ceruri, după cum ne spun cuvintele de încheiere, este văzut de asemenea în slujire. Căci aici, şi doar aici, citim aceasta - „Domnul deci, după ce le-a vorbit, a fost înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Şi ei, plecând, au predicat pretutindeni, Domnul lucrând cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-l urmau”. Astfel se încheie Evanghelia noastră în felul în care a şi început, şi pe care l-a păstrat de la un capăt la celălalt. A început cu Domnul în slujire - „Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiu al lui Dumnezeu” - se încheie descoperindu-ne pe El, deşi ascuns şi glorificat în ceruri, ca încă „lucrând”. Isus este în lucrare, fie fiind Cel respins printre oameni pe pământ, fie Cel primit la dreapta lui Dumnezeu în ceruri, unde toate stăpânirile şi autorităţile şi puterile Îi sunt supuse. El „umbla din loc în loc făcând bine”. El a găsit cu cale într-adevăr să vină printre noi, nu sa I se slujească, ci să slujească. Pe Unul ca Acesta îl priveşte mai întâi Duhul Sfânt în Evanghelia după Marcu, şi tot astfel Îl are în vedere până la sfârşit.
Această Evanghelie îşi are locul foarte potrivit după cea a lui Matei, şi înaintea celor ale lui Luca şi Ioan; deşi după cum am remarcat la început, ar putea fi privită ca fiind ultima. Urmează după cea a lui Matei; deoarece acolo Isus ca Mesia încearcă pe Israel - iar acesta era primul lucru pe care trebuia Domnul să îl facă, la venirea Lui în această lume - şi Îşi urmează drumul Său sfânt, minunat. Am văzut acest lucru în studiul precedent despre Matei. Precedă Evangheliile după Luca şi după Ioan; pentru că Domnul Isus este aici în Marcu, Robul harului şi plăcerii Tatălui în Israel; în Luca El ocupă un loc mai măreţ, ca Învăţător şi ca Omul uns, ocupându-se mai degrabă în mod moral de oameni; iar în cele din urmă în Ioan El Se ridică la ceruri, în har divin, în singurătate şi suveranitate, ocupându-Se de păcătoşi.
Vom lăsa prin urmare fiecare Evanghelie exact acolo unde este pusă de mâna lui Dumnezeu; şi le primim exact cum sunt ele de la Duhul Sfânt. Lumânarea a fost aprinsă, şi aşezată în sfeşnic. Doar prin credinţă putem să o cunoaştem ca lumina Domnului, să mergem la lumina ei prin întunericul acestei lumi prezente, aşteptând acea lume care va veni, a cărei martor strălucitor şi care nu dă greş este.
sursa: https://comori.org/