Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
Fiecare dintre cele patru Evanghelii are propriul ei scop. Potrivit cu acest lucru, acest evanghelist, Luca, deşi scrie ca un alt martor al aceloraşi adevăruri divine, imprimă Evangheliei sale trăsături caracteristice şi particularitate. Deşi este în armonie cu celelalte în ce priveşte mărturia generala, Duhul revelaţiei are un scop special la el.
Însă toată această slujbă a aceluiaşi Duh prin diferiţi evanghelişti nu este în dezacord, ci în plinătate şi diversitate. Untdelemnul cu care a fost uns Aaron, şi care reprezenta în mod tainic plinătatea şi virtutea care sunt puse asupra iubitului nostru Domn, era alcătuit din diferite miresme - smirnă, trestie aromată, casie şi scorţişoară (Exod 30 ). Putem spune că este slujba unui evanghelist după altul de a produce diferite părţi din această componentă rară şi scumpă a sanctuarului, de a vesti diferite virtuţi şi perfecţiuni care sunt în Isus, Hristosul lui Dumnezeu. Căci cine ar putea să le vestească pe toate? Era îndeajunsă bucurie şi onoare pentru un slujitor, totuşi privilegiat cu asemenea descoperiri, în a urmări măcar una dintre ele. Cel sfânt are dulcele privilegiu al tuturor la un loc; şi, în vorbirea pregătită pentru el, se poate întoarce către Cel Preaiubit şi poate spune „Miresmele tale au un miros plăcut. Numele tău este o mireasmă vărsată; de aceea te iubesc fecioarele”.
În mijlocul acestor slujbe diferite împărţite astfel evangheliştilor, Luca îşi ocupă locul său special. În Matei Domnul îi întâmpină pe iudei ca Mesia; în Marcu El întâmpină o lume plină de nevoi ca Slujitorul acelor nevoi; în Ioan întâmpină familia cerească sau Adunarea ca Fiu al Tatălui, pentru a-i pregăti pentru casa lor cerească; însă aici, în Luca, El întâmpină familia omenească, pentru a vorbi cu ei ca singurul Fiu aprobat al omului.
„Fiul omului” este un titlu de un înţeles foarte extins. Arată omul în perfecţiunea lui, un om potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Ne spune, ca să zicem aşa, că omul are în vedere un lucru nou în Isus; şi că în El vedem toate frumuseţile posibile, omeneşti sau morale. Însă toată această perfecţiune morală nu este doar exprimată prin titlul de „Fiu al omului” pus asupra lui Isus, ci toate suferinţele Lui şi toate demnităţile Lui sunt legate de asemenea de El. Ca Fiu al omului El a fost smerit (Psalmul 8 ); însă tot astfel este El înălţat la dreapta Măririi în ceruri (Psalmul 80 ). Tot astfel El nu a avut unde să-şi plece capul (Luca 9:58 ); însă tot la fel El vine la Cel Bătrân de zile pentru a lua împărăţia (Daniel 7:13 ). Tot astfel judecata Îi este încredinţată Lui (Ioan 5 ); El este Profet, Preot şi Împărat ca atare; Moştenitor şi Domn al tuturor lucrurilor; Cap şi Mire al Adunării. Ca Fiu al omului El are putere pe pământ să ierte păcatele (Matei 9:6 ); şi este Domn al Sabatului (Marcu 2:28 ); totuşi, El a fost în inima pământului trei zile şi trei nopţi (Matei 12:40 ). El era Semănătorul trudit al seminţei, iar El va fi Secerătorul glorios al recoltei, ca Fiu al omului. El a fost răstignit şi înviat în acest fel (Matei 17:9, 22, 23 ); însă, în tot timpul, în acest fel, a avut locul Său cuvenit în cer (Ioan 3:13, 14 ). Iar ca Fiu al omului, El este Centrul tuturor lucrurilor, cereşti şi pământeşti (Ioan 1:51 ). Căci în om şi-a aşezat Dumnezeu, în vechime, chipul Său; iar atunci când primul om, care aparţinea de pământ, a degradat acel chip, Fiul lui Dumnezeu a preluat sarcina de a-l restaura, de a îndeplini în om scopul divin prin om, aşezându-l pe om în acel loc de onoare şi preţuire pe care Dumnezeu i l-a dăruit în vechime.
Astfel, acest titlu sau nume al Domnului, „Fiul omului”, este unul mai vast, întinzându-se şi unindu-se cu Persoana Lui, cu toate suferinţele Sale, şi de asemenea cu toate demnităţile Lui, exceptând desigur faptul că El este „mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat pentru totdeauna”. El este Omul cel uns, templul omenesc neîntinat ridicat la început de Duhul Sfânt iar apoi umplut de El (Luca 1:35 ; 4:1 ). El este Omul cel smerit, care a trudit în suferinţă aici, până la moartea crucii (Filipeni 2 ). El este Omul înălţat, încoronat acum cu glorie şi onoare, ce trebuie în curând să aibă toată domnia (Evrei 2 ).
Şi ca Fiu al omului, El Se ocupă de om. Iar în acea manifestare cred, ni-L prezintă evanghelistul Luca în special. În această Evanghelie El relaţionează cu familia omenească. El a venit, ca Unsul, să îl arate pe om potrivit cu gândul cerului, apărând drepturile binecuvântatului Dumnezeu în mijlocul familiei omeneşti, care s-a răzvrătit împotriva Lui. El a fost singurul Om nestricat; iar astfel, crescând în mijlocul oamenilor, El i-a arătat pe toţi de lângă El cum erau.
Acesta a fost scopul Său. Iar pentru a face aceasta într-un mod perfect, şi să arate în El Însuşi omul potrivit gândului lui Dumnezeu, iar în toţi cei de lângă El, pe omul decăzut în rău, El este în cel mai înalt grad Acela care acţionează în mod social, aceast fapt fiind văzut în comunicarea cu oamenii, şi în locuri aglomerate, purtând astfel Omul cel uns peste tot, pentru a fi găsit şi citit de către toţi.
Şi un astfel de tipar avem aici în Luca.
Şi aş putea să observ potrivirea scriitorului cu misiunea specifica atribuită lui. Pentru că îl cunoaştem pe Luca din istoria divină ca însoţitorul apostolului naţiunilor (Fapte 16:11 , 4:2 , 4 , Filimon 24 ). El s-a asociat în lucrare cu unul a cărui slujbă, aş putea spune, nu a fost nici pentru iudei nici pentru greci, ci s-a adresat ea însăşi omului ca atare. Şi într-adevăr cred chiar că el însuşi era dintre naţiuni. Numele lui este unul dintre neamuri, iar el pare să se distingă în Coloseni 4:14 de fraţi care erau ai circumciziei.
Iar acum, punând astfel laolaltă scopul general al Evangheliei noastre, şi privind la scriitorul ei, aş urmări-o în ordinea ei. Însă nimic altceva decât bucuria Domnului în noi înşine, şi lauda Lui în gândurile sfinţilor Săi, nu ar trebui să conducă un pas înainte chiar în căi sfinte ca acestea. Ar trebui să fie plăcerea comună a tuturor sfinţilor Săi să Îl urmărească în toate faptele Sale. Căci unde ne vom găsi noi bucuriile noastre veşnice dacă nu în El şi cu El? Ce este preaiubiţilor potrivit cu plăcerile noastre, daca nu este Isus şi căile Sale? Ce găsim în orice lucru pentru a ne stârni bucurie, pe care nu Îl găsim în El? Care sunt acele afecţiuni şi sentimente, care fie stăpânesc sau alină sufletele noastre, care nu sunt cunoscute în El? Avem nevoie de dragoste să ne facă fericiţi? Dacă este aşa, a existat vreodată dragoste ca a Lui? Dacă frumuseţea poate captiva simţul, nu se găseşte ea până la desăvârşire în Isus? Comori care ne bucură, bogăţii şi diversitate care ne umplu şi ne înviorează, nu le avem noi pe toate acestea în plinătatea lor, în gândul împărtăşit al lui Hristos? Într-adevăr preaiubiţilor, ar trebui să ne provocăm inimile să-şi găsească bucuria în El. Pentru că Îl vom cunoaşte aşa pentru totdeauna. Şi învăţând perfecţiunile şi frumuseţile binecuvântatului Său Cuvânt, va fi unul dintre multele ajutoare pe care le avem prin care să creştem în sufletele noastre această bucurie în Domnul.
Nu cunoaştem decât puţin despre ea, dacă poate cineva vorbi pentru ceilalţi, însă fie ca această meditaţie să ne ajute în acest scop, prin Duhul, pentru Numele Domnului!
Se va vedea cred, foarte sigur, că evanghelistul nostru adoptă ceea ce am putea numi o aşezare morală a descrierilor sale. Există totuşi, o frumoasă simplitate istorică de asemenea în ordinea evenimentelor. Iar în următoarea împărţire a acestei Evanghelii, care poate fi considerată ca un cuprins, se va vedea acest lucru.
1. Naşterea şi viaţa de la început lui Hristos. Luca 1 , 2
2. Botezul Lui, genealogia şi ispitirea. Luca 3 , 4
3. Lucrarea Lui în Galilea. Luca 5 - 9:50
4. Călătoria Lui la Ierusalim. Luca 9:51 - 19:27
5. Intrarea Lui acolo, şi tot ce a urmat până la răstignirea Lui. Luca 19:28-23
6. Învierea Lui şi rezultatele ei. Luca 24 .
Acestea arată ordinea generală a evenimentelor, iar distribuirea lor este simplă şi minunată. Dar totuşi, vom privi ca mari adevăruri şi principii în părţi separate, faptul că Domnul nostru este în special în această Evanghelie Învăţătorul, şi Acela care se ocupă de oameni.
Capitolele 1 şi 2
Aş dori să mă refer la aceste două capitole împreună. Chiar în deschidere, remarcăm ceva care este izbitor de caracteristic. Luca i se adresează prietenului său Teofil. Fără îndoială că el era prietenul său într-un sens divin, preaiubitul său în Domnul, tovarăşul său în dragostea lui Dumnezeu, iar el i se adresează în speranţa că, prin Evanghelia pe care era gata să o scrie, prietenul şi fratele său creştin va fi întemeiat şi înaintat în toate acele lucruri care îl legau pe el şi pe Luca împreună. Însă toate acestea se întâmplau într-un stil specific lui Luca. Era potrivit harului afecţiunii omeneşti; căci el l-ar fi atras astfel pe Teofil cu legături omeneşti. Şi mai mult, el îi spune despre propria lui cunoaştere a lucrurilor pe care urma să le scrie, lucru pe care nici un alt evanghelist nu îl face, introducând astfel ceva din stilul omenesc în sarcina sa sfântă. El se arată înaintea noastră ca având aptitudinile şi afecţiunile unui om exersat în lucrurile care îl motivau, şi adresându-se altuia pe baza acestora cu aceeaşi tendinţă.
Însă deşi cuvintele sale au această nuanţă, şi par să curgă în această direcţie, precum convorbiri de la un prieten la altul, totuşi Duhul Sfânt este tot la fel de simplu şi de deplin în fiecare gând şi cuvânt al evanghelistului nostru ca şi când el ne-ar relata ceva despre care nu ar avea deloc cunoştinţă. David ştia că Dumnezeu a promis că Îl va înălţa pe Hristos pentru a sta pe tronul său, totuşi a vorbit despre înviere prin inspiraţie ca profet. În Fapte 2 Domnul Însuşi a dat poruncă apostolilor Săi, totuşi ni se spune că a făcut aceasta „prin Duhul Sfânt” Fapte 1:2 . Iar toate acestea ne ajută să fim siguri de egala şi deplina inspiraţie a întregii Scripturi a lui Dumnezeu. Fie Domnul poruncind apostolilor Săi, fie Luca scriindu-i prietenului său, nu este una înfăptuită numai în cunoştinţa personală a Domnului, nici cealaltă în cunoştinţa personală a lui Luca, ci ajung la noi sub pecetea Duhului Sfânt.
După această adresare către prietenul său, ca introducere, Luca trece la subiectul său, măreţ şi binecuvântat cum este, cu toată simplitatea posibilă. Nimic nu poate fi mai perfect la momentul oportun. Modul înalt în care Ioan îşi începe sarcina sa sfântă a descrierii Fiului lui Dumnezeu, este în ton cu un scop aşa de măreţ. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”. Dă îndată de ştire despre ce fel de descoperire urma să vină. Însă aici avem ceva în totalitate diferit ca stil, însă tot atât de perfect pentru acest loc. „Era în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot”. Este ca o simplă povestire, o poveste a altor vremuri, când adevărul obişnuia să fie simplu şi neprefăcut. Mintea este captivată pentru moment, fermecată de naturaleţea descrierii, şi totuşi cu abilitatea mâinii divine care călăuzeşte astfel gândurile, deşi în cele mai profunde şi mai minunate scene, totuşi atât de gingaş, prin acele frânghii puternice, pe care inima omenească le cunoaşte atât de bine. Ne vom da seama puţin poate la ce ne va conduce aceasta, însă Duhul descoperirii ne ţine ferm de mână, pentru a ne duce acolo unde doreşte harul şi înţelepciunea Sa.
Iar scena următoare are de asemenea mult din acest caracter, fiind aşezată în mijlocul sentimentelor omeneşti şi al afecţiunilor familiale. Ni se spune despre împrejurările care au însoţit naşterea Botezătorului şi obârşia lui. Însă oricât de simple sunt toate acestea, putem să aflăm taine aici.
Zaharia şi Elisabeta se arată înaintea noastră aşa cum o fac şi Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, Elcana şi Ana, din alte vremuri. Ei se aflau în locul credincioşiei, însă nu aveau copii. Ei se aflau în locul în care ultimul profet al lui Israel a pus rămăşiţa credincioasă, aducându-şi aminte de legea lui Moise şi umblând fără vină în poruncile Domnului (Maleahi 4 ). Însă cu toate acestea ei nu aveau copii, şi astfel îşi mărturiseau lor înşişi că întreaga lor tărie trebuie găsită în Dumnezeu, care, prin acelaşi profet, a promis un salvator. Şi toată această credincioşie cu privire la porunci era tot atât o pregătire pentru mesagerul promis, precum şi primirea mesagerului ulterior urma să fie o pregătire pentru Domnul templului. Potrivit cu aceasta, Ilie, mesagerul promis, este dat; iar naşterea sa conduce, aşa cum găsim aici, la naşterea Domnului promis al templului (Maleahi 3 ), înaintea feţei Căruia el urma să meargă după cum zorii zilei precedă lumina deplină a zilei.
Şi remarcăm, în felul acestor două naşteri, o diferenţă care este potrivit acestor lucruri. Ioan vine, un copil al promisiunii, născut printr-un dar special al lui Dumnezeu care reînnoieşte în mamă o aptitudine fizică naturală. Însă Isus vine, Fiul lui Dumnezeu, născut, nu prin vreo înzestrare a naturii, ci de la Duhul Sfânt, dincolo de întreaga fire. Unul este copilul unei soţii sterpe, celălalt al unei fecioare. Însă aceasta este o diferenţă minunată. Elisabeta era mama celui salvat, Maria era mama Salvatorului. Copilul Elisabetei era cel sfinţit, Cel al Mariei era Acela care sfinţeşte. Aceasta era o distanţă grandioasă. Copilul unei soţii sterpe a fost întotdeauna simbolul celui salvat, sau al familiei lui Dumnezeu; pentru că ne vorbeşte despre harul şi darul lui Dumnezeu către aceia care au fost găsiţi în neputinţă şi în lipsuri (Isaia 54:1 ; Ioan 1:13 ; Romani 9:8 ). Însă El era primul şi singurul Copil al unei fecioare; iar aceasta ne spune că deşi a luat parte la carne şi sânge din cauza copiilor (Evrei 2:14 ), în plinătatea persoanei Sale El era în totalitate deasupra firii.
Astfel sunt zorii şi astfel este ziua deplină aici. Aceştia sunt profetul Celui Preaînalt, şi Cel Preaînalt Însuşi. Mesagerul, şi Dumnezeul lui Israel. Până în acest moment totul nu fusese decât întuneric. Dispensaţia legii (ca legământ al faptelor) nu a făcut altceva decât să îl dovedească pe om că este întuneric, şi l-a lăsat în acest fel; şi ca martor al lucrurilor bune viitoare decât a descris umbrele lor, care, în timp ce se comportau ca luminători în noapte, spuneau că totuşi noaptea încă atârna asupra pământului. Însă acum se apropie o altă vreme - o vreme în care Dumnezeu urma să apară, iar „Dumnezeu este lumină”.
O astfel de vreme este introdusă aici, şi prezentată de asemenea cu toate momentele solemne corespunzătoare - momente solemne pline de bucurie şi libertate. Astfel de lucruri sunt întotdeauna rezultatul venirii binecuvântatului Dumnezeu. Temeliile primei creaţii au fost puse cu cântece de bucurie (Iov 38:7 ). Şi era o promisiune din cer aceea că scopul lui Dumnezeu era să Îşi facă fericite creaturile. Şi acesta este într-adevăr scopul Său esenţial, pentru că „Dumnezeu este dragoste”. Tot astfel şi în aceste capitole. Se pun aici temeliile unei alte creaţii în Pruncul din Betleem, şi iarăşi totul este bucurie, atât în cer cât şi pe pământ. Dumnezeu se arată iarăşi, şi acolo trebuie să fie bucurie, pentru că suferinţa nu poate locui acolo unde este El. „Măreţie şi splendoare sunt înaintea Lui, putere şi bucurie în locaşul Lui.” Pâinea întristării nu trebuie mâncată în sanctuarul Său, căci bucuria precum şi sfinţenia, locuiesc acolo. Aşadar aici, totul este bucurie. Oştirile de îngeri sărbătoresc cu laude - păstorii spun despre vestea bună a lucrurilor fericite - de pe buzele Mariei, ale lui Zaharia şi ale Elisabetei se dă la o parte sigiliul pentru a vesti minunile harului - aşteptarea bătrânului Simeon este împlinită - văduvia Anei se termină. Bătrâni şi fecioare, tineri şi copii, toţi iau parte la acest moment de o bucurie mai bogată decât atunci când stelele dimineţii au cântat împreună. Este adevărat, bucuria creaţiei a încetat îndată, iar în schimb s-au auzit gemete; căci omul a întinat îndată lucrarea lui Dumnezeu. Dar totuşi temeliile ei au fost aşezate cu cântări. Aşadar aici, această bucurie se poate să fie înnăbuşită în curând în acestă lume rea, iar fiicele Sionului se dovedesc nepregătite pentru ea; şi putem să învăţăm că acele cântece ale cerului cad pe o inimă grea, şi nu primesc răspuns de pe pământ; cu toate acestea, temelia acesteia, precum şi a lucrării trecute a lui Dumnezeu, sunt puse în sfântă bucurie.
Cât de minunat într-adevăr se ridică aceste capitole înaintea privirilor noastre! Timpul îndelungat şi secetos din zilele întoarcerii din Babilon acum a trecut; dar aici se iveşte dimineaţa, cerurile sunt deschise, şi cei simpli din Israel sunt vizitaţi din nou.
Cine s-ar fi aşteptat la aceasta cu o zi înainte? Preotul era la altarul obişnuit; fecioara din Nazaret acasă în împrejurările obişnuite ale vieţii omeneşti; iar păstorii, după cum erau obişnuiţi, îşi păzeau turmele - când străluceşte gloria Domnului, şi apare unul venit chiar din prezenţa lui Dumnezeu. Iar Gabriel poate sta fără rezerve în locul sfânt cu preotul, şi fără repulsie în locuinţa săracă a fecioarei. Astfel sunt simplitatea şi harul acestor vizite cereşti - promisiuni fericite a unor vremuri încă mai strălucitoare, care stau să vină! Însă Gabriel mesagerul, deşi stă la altar, nu se va înălţa în flacăra altarului, precum Îngerul Domnului din vechime (Judecători 13:20 ); nici nu va vorbi despre sine, deşi stă în templu, ca cel mai mare decât templul, aşa cum a vorbit după aceea Isus - Iehova. Pentru că el îşi ia locul de slujitor, nu un altul mai înalt.
Acest fapt este binecuvântat. Este binecuvântat în întregime. Însă aceste zile vor avea o înfăţişare mai strălucitoare în zilele împărăţiei care vine: această pace şi gingăşie şi strălucire şi bucurie vor fi toate mai mult decât cunoscute. Promisiunile vor fi mai mult decât îndeplinite. Pentru că acestea sunt căile Dumnezeului nostru. El va explica lucrarea mâinii Sale şi va face totul clar; El va întrece promisiunile harului Său şi le va binecuvânta pe toate.
Aş putea să observ de asemenea spusele magnifice ale Duhului prin vasele şi căile Sale în aceste capitole. Ce gânduri în revărsare şi ce sentimente izvorăsc de pe buzele Mariei, ale lui Zaharia şi ale lui Simeon*. Şi o, ce fericire când inimile noastre se pot revărsa asupra a ceva în părtăşie cu ele, şi când pot fi umplute chiar cu puţin dintr-un astfel de sentiment ca acestea! Însă sufletul cunoaşte prea bine greutatea unui astfel de lucru.
*Iudeii, ni se spune, scriau frecvent despre Mesia al lor ca având numele de „Menachem”, sau Mângâietorul, după cum şi Simeon este descris aici ca aşteptând „mângâierea lui Israel”. Şi se crede că asta L-a condus pe Domnul în a folosi expresia (vorbind despre Duhul Sfânt) „un alt Mângâietor”.
Aşadar astfel a fost naşterea acestor doi copii, şi astfel a fost bucuria însoţitoare a cerului şi a pământului, relatate în acele izbitor de minunate capitole. Pe parcursul lor primim şi alte înştiinţări cu privire la aceşti copii sfinţi. Creşterea lor în statură şi înţelepciune, în vreme ce erau încă tineri, se menţionează aici, şi doar aici. Iar aceasta este tocmai potrivit cu acel scop al Duhului cu privire la această Evanghelie pe care deja l-am menţionat. Căci astfel omul este păstrat înaintea noastră. Aceste licăriri despre copilăria şi tinereţea Domnului sunt toate dulci şi înduioşătoare în ele însele, şi potrivit caracterului Evangheliei noastre. El acum este Copilul, aşa cum va fi cândva Omul. În orice vreme făcându-I plăcere în deplin lui Dumnezeu, consacrând fiecare perioadă a vieţii umane. Aici Îl vedem în supunere faţă de părinţii Săi la Nazaret; în graţiile oamenilor precum şi în ale lui Dumnezeu. Căci toate acestea erau roade la timpul potrivit. El încă nu fusese chemat să mărturisească pentru Dumnezeu împotriva lumii. Când va veni timpul pentru aceasta, Îl vom vedea atunci de asemenea în perfecţiune, şi având parte de ura corespunzătoare, după cum acum primeşte favoruri, din partea oamenilor Ioan 7:7 . Însă deocamdată El este doar Copilul desăvârşit, acasă, în supunere faţă de părinţii Săi, onorat cu orice podoabă care i se potrivea Unui astfel de Copil, şi astfel încredinţându-Se inimilor şi conştiinţelor tuturor.
O sfântă sârguinţă în a ajunge la întreaga înţelepciune evlavioasă caracterizeză de asemenea acest drag şi desăvârşit Copil. Fiecare an a adus cu el la timpul potrivit creşterea potrivită. Însă Dumnezeu Însuşi era studiul Său, singurul Său studiu; căci templul, aşa cum vedem aici, era scena descoperirii a ceea ce El Îşi însuşise în această perioadă de sfântă, sârguincioasă copilărie. Mulţi vor alerga încoace şi încolo, şi îşi vor creşte cunoştinţa de diverse tipuri, obţinând-o în aglomeratele şcoli ale oamenilor. Însă toată cunoştinţa pe care a căutat-o sau a căpătat-o acest sfânt Copil, era cunoştinţă care se potrivea sanctuarului. El nu a adus roadele sârguinţei Sale în şcoli, ci în templul lui Dumnezeu.
Totuşi omul este puţin pregătit pentru aceasta, şi astfel vedem şi aici. Rudele Sale în carne nu înţeleg acest Copil. Ei sunt mulţumiţi poate, că El are înclinaţii de Copil evlavios; iar ei cred că El îi însoţeşte, ţinut acolo de dorinţa celorlalţi de a-L vedea şi a-i acorda atenţie. O vanitate a mamei ar putea sugera asta*. Iar atunci când Îl pierd, ei Îl caută acolo unde carnea L-ar fi căutat. Însă El nu era acolo. Iar în toate acestea, este arătată sărmana fire omenească. În vanitate, în căutarea greşită, mirarea şi ignoranta mustrare a Mariei, este arătat omul. Copilul Isus poate astfel să înceapă să arate firea stricată. „Nu ştiaţi?” , le poate spune El. Desigur că acest Copil poate spune „Am mai multă pricepere decât toţi învăţătorii mei, pentru că meditez la mărturiile Tale. Înţeleg mai mult decât bătrânii, pentru că păzesc rânduielile Tale.” Psalmul 119:99,100 . Şi dulce este mângâierea acestor tuturor lucruri pentru noi. Este binecuvântat să cunoaştem că Dumnezeul nostru a avut un Supus, de asemenea un Fiu al omului, pe acest pământ al nostru, în care întregul Său suflet şi-a găsit plăcere. Acest lucru este binecuvântat. Însă este aşa doar pentru Isus singur.
*Vezi un alt exemplu izbitor al aceluiaşi gând la Maria, în Ioan 2:3
Capitolul 3
A trecut o vreme îndelungată mai înainte ca noi să ajungem la timpul din acest capitol. Ca şi cursul vieţii lui Moise, cursul vieţii lui Isus a fost întrerupt de raţionamentele şi întunecimea firii.
Moise a presupus că fraţii Săi vor fi înţeles cum că Dumnezeu, prin mâna lui, îi va elibera, însă ei nu au înţeles; iar necredinţa lor l-a despărţit de ei timp de patruzeci de ani.
Tot aşa Isus, Acela mai mare decât Moise, făcea voia Tatălui Său în mijlocul lui Israel; însă fraţii Săi nu au înţeles, iar El a trebuit să coboare la Nazaret, înstrăinat de Israel pentru o altă perioadă de timp. Totuşi El nu poate să petreacă această perioadă decât în aceeaşi perfecţiune înaintea lui Dumnezeu. Necredinţa omului nu poate decât să otrăvească această scenă, însă nimic nu a atins inima Acestui Sfânt. El a coborât la Nazaret pentru a fi acolo în supunere, ca un Copil evlavios crescând în înţelepciune şi statură, şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Însă aici, în acest capitol, intrăm în întregime în alte scene şi vremuri. Copiii au crescut, şi sunt copţi pentru a se arăta lui Israel. Şi tocmai în acest moment solemn evanghelistul nostru examinează lumea amănunţit. Era o sarcină care îi aparţinea de drept sub călăuzirea Duhului, căci Duhul prin el, după cum am spus, priveşte la om, şi se ocupă de om. El ne arată aici cât de liniştită stătea întreaga lume la odihnă, căci fiarele naţiunilor aveau totul sub control (Zaharia 1:11 ). Împăratul roman era Tiberius, proconsulii săi erau fiecare în guvernările lor corespunzătoare, Iudeea însăşi fiind sub puterea sa, şi o parte din gloria lui. Preoţii, de asemenea, erau în templul lor. Totul pe pământ, atât cu privire la religie cât şi la guvernare, era aşa cum ar fi dorit omul. Dar sub privirea lui Dumnezeu, toate acestea erau o pustie; şi prin urmare, în loc să ocupe un loc acolo, şi să Îşi găsească odihnă acolo, glasul slujitorului Său este trimis să le trezească pe toate, precum Ilie în zilele întunecate ale lui Ahab, şi să perturbe somnul satisfacţiei carnale în care omul şi lumea erau învăluiţi.
Gândurile lui Dumnezeu nu sunt, cu adevărat, gândurile omului. Sabatul omului Îi era acum o pustie, iar El îl va trata ca pe o pustie. Dispensaţia legii îl încercase până la acest timp pe om, şi a arătat că el este fără speranţă de departe faţă de dreptate. Iar Ioan, potrivit cu aceasta, este trimis acum să îndemne pe om să ia locul unui păcătos condamnat. El arată către remediul care era în Dumnezeu pentru unul ca acesta, însă el nu îl descoperă ca deja îndeplinit şi introdus. El a denunţat deşertăciunea cărnii, descoperindu-i rădăcinile. Însă mâna lui nu a purtat sămânţa unei recolte mai bune. El a pus sentinţa morţii în om, însă el nu i-a adus viaţă. El l-a pus în ţărână, însă nu i-a dat putere să se ridice. Viaţa şi puterea urmau să vină mai târziu prin Fiul. „Ioan, în adevăr, n-a făcut nici un semn”. „Nu era el lumina, ci a venit ca să mărturisească despre lumină.” El a stat între Israel şi Dumnezeul lor, spunându-i lui Israel pe de o parte, că ei erau cu toţii carne, şi a arătat spre Iahve - Isus, Dumnezeul lui Israel, ca Acela care aduce răsplata cu El.
Era un amestec de har şi dreptate în lucrarea lui. El a venit „în felul celui drept”, stând deoparte şi refuzând orice contact cu lumea, iar astfel prin lumina sa, mustrând întunericul. El a jelit către generaţia lui, nebând şi nemâncând, pentru că îi îndemna pe oameni să se recunoască păcătoşi, şi să ocupe o astfel de poziţie. Însă el a venit de asemenea în felul harului, deoarce el era înainte-mergătorul lui Isus şi a mers înaintea feţei Domnului pentru a pregăti calea salvării şi a împărăţiei. Astfel era un amestec de har şi dreptate în lucrarea lui şi era în mod clar ceva mai mult decât atât legea cât şi profeţii. Legea a căutat să stăpânească omul în carne potrivit dreptăţii ei; iar profeţii au fost trimişi, într-un sens, în ajutorul legii, pentru a chema poporul înapoi la ascultare, pentru ca omului să îi fie acordat orice avantaj şi ajutor. Iar răbdarea din abundenţă a lui Dumnezeu a dovedit în momentul încercării, dacă omul a fost sau nu în stare să se reabiliteze singur, şi să stea în dreptate. Însă misiunea lui Ioan a presupus zădărnicia tuturor presupunerilor de acest fel, şi l-a privit pe om ca pe un păcătos condamnat. Însă atunci, şi astfel este ordinea sfântă în înţelepciunea divină, nu era o misiune atât de măreaţă ca aceea care este introdusă acum. Apostolii după înviere, au îndemnat pe oameni să ia prin credinţă locul unui păcătos iertat. Iar astfel deasupra noastră, lumina harului şi a mântuirii şi-a atins puterea ei de la amiază, iar noi aşteptăm doar lumina gloriei şi împărăţia.
În planul Dumnezeului nostru, îngăduiţi-mi aici să spun, a fost de la început, o lucrare cu mult mai profundă şi mult mai minunată decât cea a vechii creaţii. Vechea creaţie a fost, într-un anume sens, lăsată la dispoziţia omului. Supunerea sau neascultarea lui urmau să îi determine istoria. Însă sfatul divin de dinainte de creaţie a plănuit şi a hotărât o lucrare în şi prin Fiul, care nu putea niciodată da greş, şi care nu putea să fie condiţionat de o altă putere decât a Sa. Şi această taină o are Domnul înaintea Sa când spune „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nicidecum nu vor trece.” Creaţia era ceva care putea fi înlăturat, mântuirea (lucrarea Cuvântului) este neclintită, deoarece Însuşi Dumnezeul cel viu S-a unit cu ea. Şi astfel profetul, adresându-se lui Isus Fiul, spune „Tu ai întemeiat pământul la început şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu vei rămâne”. Şi astfel toate lucrurile care sunt create se pot clătina (Evrei 12:27 ), pentru că Dumnezeu Însuşi nu este unit cu ele; El nu este temelia lor. Însă Cuvântul era cu Dumnezeu, şi era Dumnezeu, şi S-a făcut carne, fiind totuna cu lucrarea însăşi. El este Viţa, piatra de unghi, piatra din capul unghiului. Aceasta îi dă răscumpărării o glorie negrăit mai minunată decât a avut creaţia vreodată. Iar astfel Botezătorul, în lucrarea pe care o vedem aici în acest capitol al Evangheliei noastre, spune „Iarba se usucă, floarea se ofileşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna.” (Isaia 40:8 ). Totul în această lucrare este nestricăcios. Sămânţa vieţii pe care dăruieşte este nestricăcioasă - trupul cu care va îmbrăca acea viaţă este nestricăcios - moştenirea pe care o introduce este nestricăcioasă (1. Corinteni 15 , 1. Petru 1 ). Dumnezeu a intrat prin spărtura pe care păcatul omului a făcut-o în vechea creaţie, şi S-a unit pe Sine cu teribila ruină într-un astfel de mod, şi pentru un astfel de sfârşit, încât va fi spre lauda veşnică a Numelui Său care este cel mai binecuvântat şi de asemenea spre trăinicia noii Sale creaţii nepieritoare.
Psalmul 90 pare a fi cuvântarea unui suflet care a învăţat ceva din această taină. Profetul priveşte la Însuşi Dumnezeu ca fiind deasupra tuturor puterilor create; apoi el urmăreşte deşertăciunea care a însoţit vechea creaţie; iar în cele din urmă îşi găseşte alinarea de la o astfel de privelişte în lucrarea de îndurare a lui Dumnezeu, sau lucrarea de ispăşire prin Cuvânt. Şi tot astfel este şi cu noi preaiubiţilor. Lucrarea Cuvântului, sau a lui Dumnezeu manifestat în carne, este alinarea inimilor noastre de la simţul dureros al deşertăciunii universale din jurul nostru. Lucrarea lui Ioan ar putea să conducă sufletul în acel simţ al deşertăciunii, însă a rămas ca Altul să ne dăruiască această binecuvântată şi sigură alinare în El, şi în lucrarea Lui care dăinuieşte în veci.
După aceea se urmăreşte genealogia Domnului până la originile familiei omeneşti; nu doar până la David şi Avraam, ca în Evanghelia după Matei, ci până la Adam. Iar aceasta este în totalitate potrivit gândului general al Duhului în Luca, despre care deja am vorbit. Iar absenţa oricărei astfel de genealogii în Ioan este, în acelaşi fel, plină de înţeles. Căci genealogiile recunosc relaţiile omeneşti sau naţionale; iar păstrarea lor, după cum se face în scripturile iudaice (1 Cronici, etc.) arată o gelozie pentru ordinea şi întreţinerea sistemului omenesc. Acel sistem va fi susţinut în împărăţie, când inimile copiilor se vor întoarce către părinţi, iar inimile părinţilor către copii (Zaharia 12:10-14 ). Însă nouă ni se spune să nu luăm aminte la genealogii (1. Timotei 1:4 , Tit 3:9 ), pentru că Biserica nu trebuie să fie în slujba ordinării şi menţinerii sistemului omenesc, ci ea este dusă în relaţii cereşti.
Mai înainte de a trece la următorul capitol, aş observa că poziţia Domnului nostru de Fiu al lui Dumnezeu este recunoscută aici în timpul botezului Său, după cum fusese şi mai înainte la vestirea naşterii Sale, şi urma să fie la transfigurarea Lui după aceea (Luca 1:35 , Luca 9:35 ). Însă în fiecare sunt valori diferite. Copilul fecioarei, de la umbrirea Duhului Sfânt, urma să fie numit „Fiul lui Dumnezeu”. Persoana Lui urma să fie recunoscută. Acum, la botezul Său, este făcută aceeaşi mărturisire pentru a doua oară, cu această adăugare: „în Tine Îmi găsesc plăcerea”. Acum este recunoscută lucrarea Lui (căci botezul Lui Îl introducea în lucrarea Sa), recunoscută ca aceea care produce o satisfacţie divină deplină. Iar aceasta este binecuvântat de mângâietor pentru noi păcătoşii. Legea nu a fost niciodată astfel recunoscută, pentru că legea pretindea dreptate. Ioan Botezătorul nu a fost niciodată recunoscut astfel, căci el a condamnat omul, fără a-l elibera. Însă acum, că Fiul venea cu har şi vindecare pentru păcătoşi, gândul Lui Dumnezeu se putea odihni, căci aceasta era împlinirea scopului dragostei Sale; iar astfel se putea spune acum despre Fiul şi despre lucrarea Lui, sau despre Fiul la botezul Său, sau la ungerea Sa care a urmat imediat după botezul Său. „Tu eşti Fiul Meu Preaiubit, în Tine Îmi găsesc plăcerea”. Şi treptat El va fi astfel recunoscut, pentru a treia oară, atunci când gloria împărăţiei străluceşte pentru un moment pe muntele sfânt. Atunci aceeaşi recunoaştere va veni cu această adăugare, „de El să ascultaţi”. Însă acesta este tot atât de perfect la timpul ei, căci El este astfel recunoscut în împărăţia Lui - orice genunchi trebuie să se aplece înaintea Lui, iar sufletul care nu Îl va asculta va fi nimicit din poporul Său *(Fapte 3:22,23 ).
*Aceste cuvinte „de El să ascultaţi”, au fost o mustrare pentru Petru pentru că îi aşezase pe Moise şi Ilie pe aceeaşi treaptă cu Domnul Isus.
Astfel în trei ocazii - la anunţul naşterii Sale, la botezul Său, şi la transfigurarea Sa, poziţia Lui de Fiu al lui Dumnezeu este atestată în mod divin. Cu alte cuvinte, Persoana Lui, lucrarea Lui şi domnia Lui, toate sunt recunoscute de Tatăl; plăcerea deplină a lui Dumnezeu odihnindu-se peste El şi deplina supunere a pământului aveau nevoie de El. Dumnezeu este satisfăcut în El, iar pământul trebuie să Îl asculte. Iar după aceste recunoaşteri de către glasul din ceruri, învierea la timpul potrivit vine să le întărească prin faptă, şi să Îl proclame pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu „în putere” (Romani 1:4 ).
sursa: https://comori.org/