Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
Înainte de a întreprinde un studiu detaliat al acestei epistole, ni se pare util să amintim în câteva cuvinte ce este Biserica (sau Adunarea) aşa cum o prezintă Epistola către Efeseni şi alte câteva pasaje, şi ce este această Adunare în cele trei epistole (1, 2 Timotei şi Tit) numite mai mult sau mai puţin justificat „epistolele pastorale”.
Epistola către Efeseni ne prezintă Adunarea sub toate aspectele ei, cu excepţia unuia; cele trei epistole în cauză sub singurul aspect care lipseşte în Epistola către Efeseni. Iată cum ne este prezentată Adunarea în aceasta din urmă:
1. Ea este, înainte de toate, Trupul lui Hristos pe pământ (Efeseni 1:23 ), compus din toţi credincioşii în viaţă, iar aceştia formează o unitate. Această unitate desfiinţează orice deosebire dintre iudei şi păgâni şi formează un întreg indisolubil legat de Duhul Sfânt cu Hristos, Capul glorificat al trupului Său, în cer. Este o „taină” al cărei administrator este numai apostolul Pavel. În ciuda ruinei actuale a Adunării, putem încă, chiar dacă nu am fi decât doi sau trei, să manifestăm această unitate la masa Domnului, potrivit cu 1. Corinteni 10:17 , imens privilegiu pentru cei care i-au înţeles însemnătatea.
2. Biserica este Mireasa lui Hristos (Efeseni 5:24-27 ). Domnul Se ocupă de ea pentru a o curăţi prin Cuvânt în timpul umblării ei aici jos, înainte de a o primi lângă El în glorie. Şi aici, în ciuda ruinei Bisericii, oricine înţelege, ca un lucru prezent, dragostea fără limite a lui Hristos prin care S-a dat pe Sine pentru Mireasa lui, va înţelege, în fibrele cele mai intime ale inimii lui, că face parte din ea, şi se va bucura ca de o realitate profundă care se adresează sentimentelor sale, şi va striga cu ea, în puterea Duhului Sfânt care îl animă: „Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:17 ).
3. Adunarea este un templul sfânt pe care Domnul Însuşi îl zideşte pe temelia apostolilor şi profeţilor şi a cărui piatră de căpătâi este Însuşi Domnul, o zidire în creştere până ce Ziditorul ei divin va adăuga ultima piatră. Astfel, zidită de El, această Casă a lui Dumnezeu este o zidire perfectă (Efeseni 2:19-21 ).
Acelaşi adevăr ne este prezentat în Matei 16: 16 - 18 . Pe mărturisirea lui Hristos dovedit, prin învierea Lui, Fiul Cel viu al lui Dumnezeu, zideşte Adunarea Sa. Petru este una dintre pietrele acestei clădiri împotriva căreia porţile Locuinţei Morţilor nu pot să facă nimic. Şi aici toată lucrarea depinde numai de Hristos şi Satan însuşi este neputincios pentru a o distruge. În 1. Petru 2:5 , găsim ceva asemănător. Hristos este acolo piatra vie, respinsă de oameni, dar aleasă şi scumpă în ochii lui Dumnezeu. Ne apropiem de El ca pietre vii şi suntem zidiţi pe El ca o casă spirituală. Că există unelte pentru a aduce aceste pietre nu este nicio îndoială, dar aici Cuvântul, făcând abstracţie de orice unelte omeneşti, ne arată că zidirea este compusă numai din pietre vii.
4. Suntem zidiţi împreună în Domnul pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul (Efeseni 2:22 ). Există deci în această lume un loc în care Dumnezeu Însuşi locuieşte prin Duhul Său. Aici, din nou, nimic nu este dat responsabilităţii omului. Nu el zideşte, Dumnezeu Însuşi vrea să aibă o locuinţă aici jos. Acest mare fapt s-a realizat prin revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii şi a fost completat prin introducerea păgânilor în Adunarea creştină.
Acestea sunt diversele aspecte oferite până aici de Adunare. Însuşi Dumnezeu face lucrarea, de aceea nu există propriu-zis diferenţă între ceea ce constituie trupul, Mireasa, clădirea sau casa. Toate, în timpul formării lor, sunt compuse din aceleaşi elemente. Lucrarea care le reuneşte în una este perfectă, pentru că este divină. Dar este adevărat şi că Dumnezeu lasă ca responsabilitatea pentru zidirea casei Sale în această lume să fie încredinţată celor care fac parte din ea. Lucrarea omului intră deci acolo, ca parte; şi aceasta este ceea ce ne prezintă în mod clar capitolul al treilea al Epistolei întâi către Corinteni. Pavel pusese, ca un arhitect înţelept, temelia care este Hristos, şi nimeni nu poate pune o altă temelie decât aceasta. Fiecare trebuie să vadă cum urmează să zidească pe această temelie. Dumnezeu mai întâi, ca pentru întreaga creaţie, făcuse totul foarte bun, dar vine momentul în care încredinţează lucrarea Sa omului. Cum se va achita acesta din urmă de lucrarea lui? În ciuda a tot ce se va putea întâmpla, Dumnezeu Îşi continuă lucrarea şi o va duce la bun sfârşit; dar, încredinţată omului, este dovedit că, dacă unii sunt buni lucrători, făcând o lucrare bună, alţii, vai, deşi fiind lucrători buni, fac o lucrare rea, şi că în fine o a treia categorie este compusă din lucrători răi care corup şi distrug templul lui Dumnezeu. Lucrarea lucrătorilor poate consta în introducerea oamenilor buni sau răi, a învăţăturilor bune sau rele. Rămâne totuşi adevărat că şi considerată sub acest aspect, clădirea nu este mai puţin templul lui Dumnezeu, casa lui Dumnezeu. Aşa era cu templul din Ierusalim, când Domnul a zis: „Este scris: „Casa Mea este casa de rugăciune”, dar voi aţi făcut din ea „peşteră de tâlhari” (Luca 19:46 ). Totuşi, şi ca atare, nu a încetat să fie numită casa lui Dumnezeu. Această casă este în fond întotdeauna lucrarea lui Hristos: în ciuda elementelor impure pe care omul le-a introdus în ea; în ciuda materialelor rele care o strică, temelia a fost pusă de un ziditor înţelept, apostolul Pavel, care şi-a îndeplinit sarcina. De aceea, oricare ar fi stricăciunea ei, această casă rămâne atâta timp cât Dumnezeu locuieşte acolo prin Duhul Său. Dar va veni o clipă când nu va mai conţine materiale bune, când Duhul va urca în cer cu Mireasa, şi când Domnul va vărsa din gura Lui, ca pe un lucru dezgustător, pe aceea care purtau de formă Numele Lui.
Cu toate acestea să nu uităm că a aparţine casei lui Dumenzeu, deşi implică şi responsabilitate aici jos, este un privilegiu imens. Oricare ar fi condiţia morală a acestei case, ea rămâne un loc în care Dumnezeu locuieşte prin Duhul Său. Nu găsim acest loc nicăieri în lume, Dumnezeu nelocuind prin Duhul Său nici în mahomedanism, nici chiar în iudaism. În aceste locuri se întâlneşte viaţa unită cu mărturisirea creştină fără viaţă, devenind pentru cei care nu au decât mărturisirea, chiar cauza condamnării lor. Acolo se găseşte, pe de altă parte, Duhul şi manifestările Sale diferite, adevărul, Cuvântul inspirat, Evanghelia mântuirii, mărturia. Separând mărturisirea de viaţă, Satan a făcut o lucrare de distrugere. Această lucrare nefastă, bazată pe spiritul lumesc care s-a introdus în Biserică, şi însoţită de învăţături false şi de legalism, a început din vremea apostolilor, după cum vedem în Epistole şi în Fapte. Nu este frapant că aceste lucruri au fost anunţate bătrânilor din Efes, adunare în care adevărurile cele mai înalte ale creştinismului fuseseră vestite şi apreciate (Fapte 20: 29-30 ) şi că tot la Efes Timotei a trebuit să le reprime? (1. Timotei 1:3 ). În 2. Timotei răul înaintând, casa lui Dumnezeu a devenit o casă mare conţinând vase de ruşine de care trebuie să se cureţe, deoarece creştinismul nu poate ieşi din casă.
Deci pe terenul casei lui Dumnezeu responsabile, ne introduc Epistolele către Timotei şi cea către Tit; doar că în Epistola întâi către Timotei găsim casa lui Dumnezeu ca „Adunarea Dumnezeului viu, stâlpul şi temelia adevărului”; creştinii răspunzători de ordinea şi de funcţionarea ei; răul existând şi căutând să se facă preţuit în Adunare; o piedică pusă de Duhul Sfânt revărsării lui, prin activitatea credinciosului Timotei, trimisul apostolului. În 2 Timotei găsim o casă mare cu un amestec care intristează, de vase de cinste şi de ruşine, dar în acelaşi timp, lucru care mângâie peste măsură de mult, o cale revelată pentru ziua de azi, zi de ruină iremediabilă, în mijlocul acestor dărâmături; o cale în care Domnul poate fi glorificat de credincioşi ca în cele mai frumoase zile ale zidirii casei lui Dumnezeu.
Este evident că epistolele către Timotei nu ne transpune, ca cea către Efeseni, în locurile cereşti. Este vorba aici de o mărturie adusă Domnului pe pământ, şi caracterizat de ordine şi disciplină potrivit lui Dumnezeu, ordine pe care îngerii sunt chemaţi să o privească, pentru a-l vedea pe Dumnezeul nevăzut în Adunarea celor pe care i-a mântuit.
CAPITOLUL ÎNTÂI
Versetele 1 - 2 - „Pavel, apostol al lui Isus Hristos Isus, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi al lui Hristos Isus, speranţa noastră, către Timotei, adevăratul meu copil în credinţă: Har, îndurare, pace, de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Hristos Isus, Domnul nostru!”
Versetele pe care tocmai le-am citat încep prin a stabili singurele temeiuri după care omul intră în relaţie cu Dumnezeu şi care vor fi detaliate în continuarea acestui capitol. Aceste temeiuri erau subiectul slujbei apostolului. Dumnezeu Se prezintă aici cu un titlu pe care nu îl vedem decât în „epistolele pastorale”. Nu că nu ar fi numit în altă parte (ca de exemplu în Luca 1:47 ) „Dumnezeu, Mântuitorul Meu”, sau „Mântuitorul nostru”, dar Îl întâlnim aici cu acest titlu ca să zicem aşa unic şi primordial. Ceea ce caracterizează, în acest pasaj, divinitatea Sa în ea însăşi, este mântuirea. Această mântuire este prezentată după importanţa ei universală. Apropiindu-ne de Dumnezeu, nu Îl întâlnim decât sub acest aspect. Fără îndoială este Judecător, Dumnezeul suveran, Creatorul, Sfântul etc., dar, în ziua de azi, se revelează numai ca Dumnezeu Mântuitor. Ce titlu scump! Ce har incomparabil! Va trebui ca păcătoşii să-L întâlnească odată ca Judecător, dar în prezent poartă doar acest titlu, Cel de Dumnezeu care iartă. Când oamenii de astăzi vor apărea înaintea Lui, se vor putea scuza că nu au fost mântuiţi când nu Se descoperise lumii sub un alt Nume? Pavel era apostolul după porunca Lui. Ca Dumnezeu etern, îi dăduse o poruncă, o misiune specială în vederea descoperirii tainei Bisericii (Romani 16:25-26 ), dar aici porunca era pentru a face cunoscut lumii că Dumnezeul Mântuitor S-a revelat în Isus Hristos şi că mântuirea nu poate fi obţinută decât în El. Această poruncă cere ascultarea credinţei; este inseparabilă de Persoana lui Hristos Isus, „speranţa noastră”, singurul în care se poate încrede un păcătos, singurul colac de salvare oferit omului pierdut.
Dar aceste lucruri nu pot fi vestite decât de un om care a început prin a le primi el însuşi; şi astfel Pavel le primise direct de la Domnul şi Timotei, adevăratul lui copil, le primise prin mijlocirea lui. De aceea găsim în aceste două versete elementele pe care sunt întemeiate relaţiile oricărui individ cu Dumnezeu. Pentru Pavel, ca şi pentru Timotei, Dumnezeul Mântuitor este „Dumnezeu, Mântuitorul nostru”, Dumnezeu, Mântuitorul lor al amândorura; Hristos Isus este „speranţa noastră”, Dumnezeu este „Tatăl nostru” în virtutea mântuirii; Hristos Domnul nostru, ca dobândind toate drepturile asupra lui Pavel şi a lui Timotei. Aceste binecuvântări erau dobândite de amândoi prin credinţă şi prin ea devenise Timotei copilul apostolului.
Salutarea lui Pavel către Timotei îi aduce acestuia har şi pace, dar şi „îndurare”, cuvânt care nu se găseşte decât în epistolele adresate unei persoane (*). Este într-adevăr, lucrul fără de care nu ne putem trăi viaşa de fiecare zi. Apostolul însuşi, chemat de Dumnezeu la slujba sa, ce ar fi devenit fără îndurare? (v. 13).
(*) În Epistola către Tit lecţia| învăţătura | sfatul | mustrarea este nesigură.
Versetele 3 - 7 - „Aşa te-am rugat când mergeam spre Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii învăţături străine, nici să nu ia aminte la mituri şi la genealogii fără sfârşit, ca unele care duc mai degrabă la neînţelegeri decât la lucrarea lui Dumnezeu care este în credinţă. Iar ţinta poruncii este dragostea dintr-o inimă curată şi dintr-o conştiinţă bună şi din credinţă neprefăcută, de la care unii, abătându-se, s-au întors spre vorbire deşartă, dorind să fie învăţători ai legii, neînţelegând nici cele ce spun, nici cele despre care afirmă cu tărie”.
Slujba încredinţată lui Timotei este mai înaltă şi mai importantă decât cea a lui Tit. Mai întâi, cu privire la sfera în care se desfăşoară, activitatea lui Timotei se exercită în Efes, loc în care învăţăturile cele mai înalte despre poziţia cerească a Adunării fuseseră vestite şi primite în puterea dragostei dintâi. Dimpotrivă, locul activităţii lui Tit este Creta, a cărei stare morală obişnuită este suficient caracterizată în epistola care îi este adresată.
Cât priveşte mandatul însuşi, cel al lui Tit era rânduirea bătrânilor, dar cu o stăruinţă deosebită asupra învăţăturii sănătoase pe care fie ei, fie tinerii, trebuiau să o păstreze şi să o păzească.
Mandatul lui Timotei mergea mai departe. Porunca încredinţată lui are ca scop, înainte de toate, purtarea fiecăruia în casa lui Dumnezeu, şi nu numai ceea ce se cuvine celor care îşi exercită slujbele în această casă. În rest nu vedem că i-ar fi fost poruncit lui Timotei să rânduiască bătrâni, ci găsim enumerarea calităţilor care trebuie să-i distingă pe bătrâni, ca şi pe diaconi. Dar datoria trimisului apostolului este înainte de toate învăţătura bună şi sfântă, învăţătura potrivit evlaviei. Toată ordinea casei lui Dumnezeu bazată pe învăţătură, să zicem mai degrabă pe credinţă (v. 4) care este aici ansamblul învăţăturii creştine primite prin credinţă. Aflăm astfel cum trebuie să se poarte această casă pentru ca mărturia lui Hristos care îi este încredinţată să fie preţuită înaintea lumii.
Dar iată că de-abia încredinţată responsabilităţii sfinţilor, această mărturie era în pericol să piară prin vicleniile sau sub atacurile deschise ale Duşmanului. Anumite persoane opuneau sfintei învăţături a apostolului, o învăţătură bazată pe altceva decât pe Hristos. Este ceea ce acesta din urmă numeşte printr-un singur cuvânt grecesc: „să înveţe învăţături străine” (*). Era vorba de a li se împotrivi cu autoritate. „Porunca” (v. 3, 5) fusese încredinţată lui Timotei pentru aceasta; îi fusese dat dreptul deplin de a porunci acestor oameni. Atât cât exista autoritatea apostolică, această misiune era necesară pentru ca Adunarea să poată exista ca mărturie exterioară în această lume şi pentru ca sufletele simple, incapabile să discearnă între învăţătura adevărată şi cea falsă, să fie puse la adăpost. Aceste „învăţături străine” nu erau „cuvintele sănătoase”, „cele ale Domnului nostru Isus Hristos”; ele nu aveau ca bază şi ca origine cuvintele lui Hristos aşa cum sunt ele conţinute în Scripturi; nu aveau ca ţintă „evlavia” (6: 3). Trebuiau deci să fie reprimate cu autoritate.
A învăţa învăţături străine (v. 4) conduce în mod necesar la mituri care sunt numite în Tit 1:14 mituri iudaice (**). În capitolul 4:7 al epistolei noastre ele sunt numite „mituri lumeşti şi băbeşti”. Evangheliile apocrife, cărţile talmudice sunt pline de ele.
(*) Hétérodidaskaleô, tradus şi „dă o învăţătură străină” în capitolul 6: 3.
(**) Vedeţi Studiu asupra Epistolei către Tit, de H. R., paginile 32 şi 33.
Aceste învăţături care nu-L au pe Hristos ca sursă şi ca obiect nu au nicidecum şi nu vor avea niciodată ca rezultat „administrarea”, adică conducerea, ordinea casei lui Dumnezeu. În loc de a zidi această casă, ele o distrug, o lasă în voia dezordinii şi a ruinei. Aceasta se petrece încă în fiecare zi sub ochii noştri. Fânul şi paiele sunt introduse în această construcţie şi vor fi în cele din urmă arse cu casa pe care pretind că o zidesc.
„Administrarea” bazată pe revelaţia harului lui Dumnezeu şi pe taina Bisericii îi fusese încredinţată lui Pavel (Efeseni 3:2,9 ). Trebuia acum să fie foarte clar cine zidea pe această temelie sau pe învăţături străine, pentru că „administrarea lui Dumnezeu este prin credinţă”, adică printr-o învăţătură divină care se adresează credinţei pentru a fi primită şi aceasta în contrast cu legea, după cum vom vedea.
Dar înainte apostolul se întrerupe pentru a arăta (v. 5) „ţinta”, scopul final al poruncii încredinţate (v.3) lui Timotei. Acest scop este în întregime moral. Este dragostea, dar dragostea inseparabilă de o stare sufletească bună înaintea lui Dumnezeu, şi nu s-ar putea face în câteva cuvinte o descriere mai completă a acestei stări. Dragostea se sprijină pe trei stâlpi, şi, dacă este aşa, niciodată nu vom fi înşelaţi de false aparenţe, atât de frecvente în lume, şi care ar trebui să fie străine casei lui Dumnezeu. Aceşti trei stâlpi sunt inima, conştiinţa şi credinţa. „O inimă curată” nu înseamnă o inimă lipsită de orice pată, pentru că este curată prin ea însăşi, ci o inimă curăţată prin spălarea Cuvântului (Ioan 13:8-10 ; 15:3 ; 1. Petru 1:22 ; 2. Timotei 2:22 ).
„O conştiinţă bună” este o conştiinţă care, ca urmare a curăţirii inimilor noastre, nu are nimic de ascuns lui Dumnezeu şi prin urmare, nu are nimic să-i reproşeze (Evrei 10:22 ).
O „credinţă neprefăcută” este o credinţă lipsită de orice prefăcătorie. Acest cuvânt, „credinţă”, care apare de 17 ori în această epistolă, are în ea două înţelesuri puţin diferite, cum am putut deja observa. Mai întâi, într-un sens obişnuit, credinţa este acceptarea, prin har, a ceea ce Dumnezeu a zis despre Fiul Său; într-un cuvânt, primirea Mântuitorului. Apoi ea este ansamblul învăţăturii creştine primite prin credinţă. Astfel în v. 19 al capitolului nostru se păstrează credinşa; în capitolul 3:9, credinţa este ansamblul lucrurilor până atunci ascunse, dar revelate acum şi pe care credinţa le pricepe; în capitolul 4: 1, îndepărtarea de credinţă înseamnă părăsirea a ceea ce învăţătura creştină ne descoperă; în capitolul 5:8, ea este tăgăduită.
Credinţa este deseori menţionată ca asociată unei conştiinţe bune (1. Timotei 1:5,19 ; 3:9 ). Este un lucru foarte periculos, pentru creştin, să nu aibă, indiferent de motiv, o bună conştiinţă înaintea lui Dumnezeu şi nu am putea să insistăm mai serios asupra acestui lucru. Ea ne face să ne îndepărtăm de credinţă şi discursurile noastre nu mai sunt de aici înainte decât o „vorbire deşartă” fără nicio însemnătate pentru suflete.
Dragostea deci, scopul întregii activităţi a lui Timotei, trebuia să se sprijine pe inimă, conştiinţă şi credinţă. Dacă această dragoste ar fi cu adevărat activă, nu ar mai fi nevoie să se facă eforturi pentru a opri răul, şi nu ar mai fi nevoie de luptă pentru a menţine sau restabili ordinea în Adunare. Dar, în loc de aceasta, ordinea era tulburată la Efes de anumite persoane care nu erau străine de starea practică a inimii şi de conştiinţa despre care tocmai am vorbit. Care era urmarea acestui lucru? Aceşti oameni, în loc să caute binele sufletelor, nu se gândeau decât la ei înşişi şi la a se face recunoscuţi ca învăţători ai legii. Asemenea pretenţii fără starea morală care putea să le facă acceptate, nu fac decât să pună în lumină extrema sărăcie spirituală şi ignoranţa celor care le afişează. Cuvintele lor nu au nicio valoare: ele sunt o „vorbire deşartă”. La ce folosesc ele? Cei care le rosteau nu înţeleg ei înşişi sensul lucrurilor asupra cărora insistă. Ce tablou frapant al pretenţiei de a învăţa Cuvântul fără credinţă, fără o inimă curăţită, fără o conştiinţă bună având tot atâta actualitate astăzi ca în timpul apostolului. Acţiunea unor asemenea oameni va avea de altminteri întotdeauna un caracter legal; dar înţeleg ei măcar ce înseamnă legea?
Versetele 8 - 11 - „Ştim dar că legea este bună, dacă se foloseşte cineva de ea potrivit legii, ştiind aceasta, că legea nu este dată pentru cel drept, ci pentru cei nelegiuiţi şi nesupuşi, pentru neevlavioşi şi păcătoşi, pentru cei fără sfinţenie şi lumeşti, pentru ucigaşi de tată şi ucigaşi de mamă, pentru criminali, pentru curvari, pentru homosexuali, pentru răpitori de oameni, pentru mincinoşi, pentru cei care jură strâmb şi dacă este orice altceva împotriva învăţăturii sănătoase, după Evanghelia gloriei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată”.
Aici apostolul stabileşte contrastul cel mai complet între lege, la care aceşti aşa-zişi învăţători vroiau să-i aducă pe creştini, şi Evanghelie. Primul punct asupra căruia insistă, este că legea este bună. Găsim aceeaşi afirmaţie absolută în Romani 7:16 . Toată problema constă deci în a o folosi cu dreptate, adică felul în care ne folosim de ea. Ea nu se adresează celor drepţi, căci cum ar condamna ea pe cel drept? Ea este dată pentru a condamna răul. Aici apostolul trece pe scurt în revistă persoanele cărora se adresează legea şi pe care le pedepseşte sever în mod legitim. El caracterizează în câteva cuvinte starea lor morală: voia proprie, neascultarea, neevlavia şi duhul lumesc faţă de Dumnezeu, absenţa oricărui respect faţă de părinşi şi maltratarea lor, violenţa şi crima, întinarea cărnii, dorinţele nelegiuite, minciuna şi sperjurul şi încă multe alte vicii, cad sub condamnarea legii. Aici, apostolul revine la subiectul principal al epistolei sale: Legea pedepseşte sever orice se împotriveşte sfintei învăţături, ansamblul adevărurilor care constituie creştinismul sau învăţătura care este potrvit evlaviei (6:3). Ori Evanghelia este conform cu această învăţătură. Ea nu contrazice nicidecum legea, ci introduce un lucru complet nou care nu are absolut niciun punct de legătură cu legea. Acest lucru este Evanghelia gloriei fericitului Dumnezeu, încredinţată apostolului. Aceste câteva cuvinte ne deschid o sferă de binecuvântări în care duhul şi inima pot să se mişte liber, fără a găsi acolo vreodată limite. Judecaţi aceasta: Evanghelia este vestea bună care anunţă oamenilor că gloria lui Dumnezeu a fost deplin arătată în Hristos. Gloria lui Dumnezeu, adică ansamblul desăvârşirilor divine: dreptatea, sfinţenia, puterea şi adevărul şi mai presus de toate dragostea şi harul Său - această glorie a fost pe deplin revelată şi pusă după puterea noastră de înţelegere în Persoana unui Om, Hristos Isus, Mântuitorul nostru. Ea a fost arătată în favoarea noastră şi este minunea Evangheliei. Toată această glorie nu se ascunde nici nu se acoperă; o vedem strălucind pe faţa unui Om, dar, mai mult, ea este pentru noi, ne aparţine. Lucrarea lui Hristos ne-o conferă; tot ce este El înaintea lui Dumnezeu, sunt de acum înainte cei care cred în El. Da, gloria lui Dumnezeu nu mai domneşte în desăvârşirea ei solitară şi inabordabilă; ea a devenit, într-un Om, partea tuturor celor care cred în El. Suntem, în virtutea jertfei Lui care a desfiinţat păcatul, desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu precum El Însuşi. El este făcut pentru noi, din partea lui Dumnezeu, înţelepciune, dreptate, sfinţenie şi răscumpărare. Suntem lumină în Domnul. Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. Toate acestea sunt darul fără plată al harului pentru nişte bieţi păcătoşi îndreptăţiţi prin credinţă.
Dar observaţi că această Evanghelie este cea a gloriei fericitului Dumnezeu. Făcându-ne-o cunoscută, Dumnezeu vrea să ne facă fericiţi ca El Însuşi; fericirea de care Se bucură a devenit fericirea noastră! Există un contrast mai deplin decât cel dintre legea care îl blesteamă pe păcătos şi harul care îl transpune în bucuria gloriei şi fericirii lui Dumnezeu, aşteptând să se bucure de ele în perfecţiunea unei eternităţi fără nor?
Versetele 12 - 14 - „Mulţumesc Celui care m-a întărit, lui Hristos Isus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios, punându-mă în slujbă, pe mine, care mai înainte eram un hulitor şi un persecutor şi un batjocoritor; dar mi s-a arătat îndurare, pentru că am făcut-o neştiind, în necredinţă. Iar harul Domnului nostru a prisosit peste măsură, cu credinţă şi cu dragoste, care sunt în Hristos Isus”.
Dar cine era acest Pavel căruia îi fusese încredinţată o Evanghelie atât de scumpă? Lucru uimitor! Era un om care încălca prima poruncă: „Să iubeşti pe Dumnezeu”. Îl ura pe Dumnezeu crezând că-L slujeşte, pentru că Îl ura în Persoana Fiului Său. Pe acest Hristos, Îl hulea şi-i obliga pe sfinţi să-L hulească (Fapte 26:11 ). Îl persecuta în Biserica Lui preaiubită; Îl acoperea de batjocuri în cei care credeau în El şi Îl slujeau cu credincioşie.
O asemenea atitudine nu ar fi putut fi iertată dacă Pavel nu ar fi făcut aceste lucruri „neştiind, în necredinţă”, credinţa nefiind altceva decât primirea, în inimă, a lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. De aceea i s-a arătat îndurare, dacă nu, ar fi fost condamnat fără milă. Cât despre iudei, această îndurare nu li s-a putut arăta în continuare. Pe cruce, Isus, mijlocind pentru popor, spusese: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac” (Luca 23:34 ). Invocase îndurarea Tatălui Său din cauza neştiinţei lor. Este şi ceea ce le spunea Petru în Fapte 3:17 . Dar apoi, când îl omorau cu pietre pe Ştefan, ştiau ce făceau; respingeau Duhul Sfânt care le fusese trimis prin Isus Hristos înviat (Fapte 7:51 ). Acest păcat nu le putea fi iertat. Saul din Tars care era de acord cu moartea lui Ştefan (Fapte 7:58 ; 8:1 ) nu era în aceaşi stare ca poporul lui? Ce ajutor îi rămânea deci? Niciunul! Şi totuşi mai râmânea unul: harul care prisosea, care putea să socotească un asemenea om credincios, şi să-l pună în slujbă! Numai prin credinţă a putut fi desfiinţată necredinţa lui precedentă. Numai dragostea care este în Hristos Isus a putut înlocui ura de care inima lui fusese umplută până atunci; şi această dragoste nu putea fi cunoscută decât prin credinţă. Acest verset 14 este deci dovada a ceea ce dă harul când se ocupă chiar de cel dintâi dintre păcătoşi. El îl ia dintre păcătoşi printr-un har care prisoseşte, îi dă credinţă, şi, prin ea, îl face să cunoască dragostea care este în El.
Versetele 15 - 17 - „Vrednic de încredere este cuvântul şi demn de toată primirea că Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Dar pentru aceasta mi s-a arătat îndurare, ca Isus Hristos să arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga-răbdare, ca model pentru aceia care vor crede în El pentru viaţa eternă. Iar Împăratul veacurilor, nepieritorul, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, fie onoarea şi gloria în vecii vecilor! Amin.”
De când această lucrare a Duhului lui Dumnezeu a avut loc în inima lui, Pavel poate să-L vestească pe Hristos şi mântuirea. Ce găsim aici, este Evanghelia în cea mai simplă expresie a sa. „Vrednic de încredere este cuvântul şi demn de toată primirea”. Sunt multe „cuvinte vrednice de încredere” în Epistolele către Timotei şi Tit. Le-am explicat în „Studiu asupra lui Tit”, p. 85 - 86, dar aici apostolul adaugă aceste cuvinte: „şi demn de toată primirea”, pentru a arăta rezultatele imense ale acestui cuvânt pentru orice suflet care îl primeşte. Vom reveni la aceasta în capitolul 4: 9.
Adevărul simplu care este la temelia oricărei relaţii între omul păcătos şi Dumnezeul Mântuitor este exprimat aici în modul cel mai solemn: „Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi”: Dumnezeu făcut om, în Persoana lui Isus şi venind aici jos pentru a mântui păcătoşii - nu păcătoşi, ci pentru a împlini o lucrare de o însemnătate universală, oferită tuturor şi din care niciun păcătos, nici cel mai nedemn, nu a fost exclus în avans. Scopul lui Dumnezeu venind în lume era să mântuiască păcătoşii; în capitolul 2: 4, vedem că aceasta este şi voia Lui. Din partea lui Dumnezeu nu este niciun obstacol; totul conlucrează în El la acest plan întocmit; dar omul, lucru îngrozitor de constant, nu recunoaşte scopul lui Dumnezeu şi se împotriveşte în modul cel mai hotărât, voii Sale. În mijlocul acestei răzvrătiri a omului împotriva Lui, numai harul Său care prisoseşte poate să-L constrângă pe om şi să facă dintr-un Saul din Tars agentul pentru prezentarea mântuirii altora. Am văzut, în versetul 11, partea lui Dumnezeu în Evanghelie; vedem aici, în versetul 15, partea lui Hristos, umilirea Lui pentru împlinirea acestui glorios rezultat: mântuirea. Dar această mântuire este, nu numai eliberarea de păcat şi de stăpânirea lui Satan, ci introducerea omului în relaţii eterne cu Dumnezeul gloriei. Avem aici eliberarea de păcat în toată simplitatea ei, când apostolul ne vorbeşte de un lucru sigur şi demn de a fi primit; legăturile noi pe care le găsim în vestirea Evangheliei gloriei în versetul 11.
Aici Pavel se numeşte cel dintâi dintre păcătoşi. Niciun alt om nu se poate numi cu acest nume. Pavel, nefiind încă decât Saul din Tars, se pusese în fruntea unei armate, a cărei căpetenie ocultă era, fără îndoială, Satan, cu scopul de a stârpi din această lume poporul lui Dumnezeu şi chiar Numele Căpeteniei şi Domnului Său, pentru triumful religiei iudaice. Cu toată energia lui carnală, cu toată conştiinţa lui religioasă, şi ea era foarte mare, Saul vroia să nimicească şi să îndepărteze din lume Numele lui Hristos, pentru că era întru totul necredincios cu privire la învierea Lui. Da, acest trist loc preponderent, îl ocupa în fruntea duşmanilor lui Hristos, ceea ce îl face să zică: „dintre care cel dintâi sunt eu”.
De când în evanghelizarea curentă, mulţi vorbitori au obicei să povestească convertirea lor, exagerând din plăcere descrierea propriei lor mizerii (ceea ce îl făcea pe Spurgeon să spună că aceste confesiuni publice îi creau impresia clopoţelului anunţând trecerea căruţei pentru gunoi), îi auzim strigând: „Sunt cel dintâi dintre păcătoşi”. Aceste cuvinte nu sunt adevărate, şi de fapt, lucru trist de spus, niciunul dintre cei care vorbesc astfel nu o cred cu adevărat. Aceste cuvinte le oferă chiar un mijloc de a se făli şi le oferă prilejul de a-i ocupa pe ascultătorii lor cu ei înşişi şi propria lor evlavie, mai degrabă decât de a nu spune nimic despre aceasta. Dar ceea ce apostolul spunea aici despre sine, ca şi în cele trei discursuri din Fapte, era o realitate frapantă şi avea ca scop explicarea însemnătăţii imense a slujirii care îi fusese încredinţată. Dacă, în această stare de îngrozitoare revoltă împotriva lui Hristos, lui Saul din Tars i se arătase îndurare, a fost, zice el, „ca Hristos să se arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga-răbdare, ca model pentru aceia care vor crede în El, pentru viaţa eternă”.
Dumnezeu îl alegea pe Saul din Tars ca pe un exemplu al planurilor Sale faţă de cei care urmau să creadă prin slujba lui. Dacă putea lucra astfel faţă de un hulitor şi un persecutor, era cineva care putea spune: Isus Hristos nu va avea răbdare faţă de mine? Nu, pentru că Isus Hristos arătase deja întreaga Lui răbdare faţă de Pavel. Astfel, după cum mântuirea era pentru toţi păcătoşii, şi răbdarea era pentru toţi. Şi cu siguranţă această răbdare avea o valoare imensă. Era de ajuns acum să crezi în El, şi obţineai astfel viaţa eternă. Ajuns la acest ultim cuvânt care introduce sufletul în posesia unei fericiri fără sfârşit, un imn de laudă se ridică în inima apostolului şi urcă până în adâncimile celui de al treilea cer.
Acest imn este adresat Dumnezeului Suveran de la care coboară darul suprem al vieţii eterne asupra tuturor celor care cred. Sufletul lor este, prin viaţa eternă, pus în legătură cu El. El este Împăratul veacurilor, singurul înaintea căruia timpul şi eternitatea nu au limită şi care le domină. El este nepieritorul, singurul care este mai presus de tot ce este sortit stricăciunii şi care nu poate fi atins de ea, cum au fost la creaţie, oamenii şi chiar îngerii. El este nevăzutul. Cel care este mai presus de orice lucru vizibil şi pe care niciun ochi nu poate să-L vadă. El este singurul Dumnezeu!
La un asemenea Dumnezeu vor urca etern laudele noastre. Nu este vorba aici de Dumnezeul Mântuitor, nici de Hristos Isus, venit pentru a-i mântui pe păcătoşi. Ar lipsi ceva gloriei Sale, dacă nu ar fi slăvit şi în alt mod. El este Dumnezeul care, din gloria Sa inaccesibilă, a binevoit să-Şi coboare privirile asupra creaturii Lui căzute, pentru a-i da viaţa eternă, o viaţă capabilă de a-L cunoaşte şi a-L înţelege, o viaţă care răspunde propriei Lui naturi! Lui fie onoare şi glorie în vecii vecilor! Amin.
Este într-adevăr remarcabil că în capitolul 6:15 - 16 al acestei epistole mai găsim un pasaj care are o însemnătate similară cu a acestuia, în timp ce nu găsim în nicio altă parte ceva asemănător. În rest, experienţa laudei spontane înaintea tainelor harului revine mai mult decât o dată în epistole; în Romani 11:32 - 36 ; în Evrei 13: 21 ; în Efeseni 3:20 - 21 .
Versetele 18 - 20 - „Îţi încredinţez această poruncă, copilul meu Timotei, după profeţiile făcute mai înainte despre tine, ca prin ele să te lupţi lupta cea bună, păstrând o credinţă şi o conştiinţă bună, pe care unii, lepădând-o, au naufragiat în ceea ce priveşte credinţa; dintre aceştia sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat lui Satan, ca să fie învăţaţi prin disciplină să nu hulească”.
Apostolul revine acum la „porunca”, la mandatul care îi fusese încredinţat lui Timotei şi despre care vorbise în versetul 3 şi în versetul 5 ale acestui capitol. Intră în subiectul propriu-zis al epistolei, după ce terminase, după cum am văzut, printr-un cântec de triumf şi un Amin! minunata prezentare care se găseşte în versetele 5 - 17. Vom găsi detaliile acestui mandat în capitolele care urmează. În capitolul 1:3 - 4, apostolul nu vorbise decât de pericolul imediat care-i ameninţa pe sfinţii din Efes şi de care Timotei, cu autoritatea care îi fusese dată, trebuia să se ferească. Acest pericol se rezuma încă la activitatea anumitor persoane. Dar mai întâi Pavel pune înaintea fidelului său ucenic şi copil în credinţă, importanţa, în ochii lui Dumnezeu, a poruncii care îi fusese încredinţată (1. Timotei 4:14 ; 2. Timotei 1:6 ). Profeţii fuseseră făcute mai înainte despre darul pe care trebuia să-l primească acest credincios colaborator al apostolului. Îl primise deci prin profeţie, dar îi fusese comunicat prin punerea mâinilor de către Pavel. Acest dar fusese însoţit de punerea mâinilor de către bătrâni. Acest din urmă fapt semnifica identificarea bătrânilor cu Timotei în slujba lui şi consfinţirea pe care o aduceau, pentru că lui nu îi comunicau nimic (Numeri 8:10 ). Ţinea de autoritatea apostolică şi de nimeni altcineva să transmită ocazional darul, în rest, cel mai adesea era trimis direct de sus de către Domnul, dar niciodată nu-i vedem pe bătrâni comunicându-l.
Profeţiile, făcute mai înainte despre Timotei, anunţau că acesta era desemnat de Dumnezeu ca să lupte „lupta cea bună”, o luptă necesară, destinată pentru a susţine sfânta învăţătură în casa lui Dumnezeu şi a dejuca vicleniile Duşmanului. Această victorie nu putea avea loc decât dacă Timotei păstra credinţa, adică starea sufletească ferm ataşată de ansamblul învăţăturii lui Dumnezeu în Cuvântul Lui. Credinţa nu mai este neprefăcută (v. 5), când conştiinţa nu este bună şi încearcă să se sustragă, în orice fel, controlului lui Dumnezeu. Atunci există înşelăciune în inimă. Această stare este dintre cele mai periculoase. Sufletul se obişnuieşte să evite lumina prezenţei Domnului şi a Cuvântului Său. A lepăda o conştiinţă bună determină sufletul, mai devreme sau mai târziu, să abandoneze credinţa. Toate ereziile îşi au sursa într-o stare rea a conştiinţei care, fugind de prilejul de a-L întâlni pe Dumnezeu, se lasă în voia ei şi, în această stare, părăseşte adevărul pe care ni l-a făcut cunoscut Dumnezeu în Cuvântul Său. Imeneu şi Alexandru ajunseseră acolo. Nu ni se spune ce învăţau, dar Cuvântul are grijă să ne spună că erau hule, fără îndoială hule împotriva lui Hristos, poate în legătură cu legea, pentru că Pavel ne zice, descriind starea lui de vrăjmăşie împotriva lui Hristos, că era el însuşi un „hulitor” (v. 13). Vedem în Fapte 26:11 , în ce fel avea loc aceasta. În capitolul 4:1 al epistolei noastre, apostolul ne spune că „unii se vor depărta de credinţă”, adică vor respinge în întregime învăţătura creştină. Aici, răul neajungând încă la apogeu, problema era mai degrabă că în loc să folosească activitatea lor pentru menţinerea credinţei, naufragiaseră în mod personal şi că, nemaiavând busolă pentru a se călăuzi, pierduseră orice sentiment al valorii, demnităţii, sfinţeniei Domnului.
Este posibil să-l regăsim pe acelaşi Imeneu în 2. Timotei 2:17 , dar asociat cu Filet şi susţinând o învăţătură care închidea cerul celor răscumpăraţi şi îi statornicea definitiv pe pământ. Am putea de asemenea presupune, dar fără alte dovezi, că Alexandru, în 2. Timotei 4:14 , a devenit duşmanul îndârjit al apostolului. Actul de a-l da lui Satan a avut loc în mod efectiv în pasajul nostru. În 1. Corinteni 5:5 , ne este prezentat ca fiind intenţia lui Pavel care nu a avut nevoie să îl pună în aplicare. Acest act de autoritate apostolică nu era nicidecum asimilabil celui al adunării, a cărei datorie era să îl îndepărteze pe cel rău din mijlocul ei.
Cei doi oameni de care este vorba aici, fiind daţi în mâinile lui Satan, erau de aici înainte în afara adunării, lipsiţi de controlul şi de influenţa ei de care se bucuraseră până atunci, deveniţi, prin acest fapt, proprietatea duşmanului care nu avea de aici înainte alt scop decât a-i despărţi pentru totdeauna de Hristos, fără speranţă de întoarcere. Totuşi, şi acolo, în mijlocul acestei judecăţi teribile, Dumnezeu avea o intenţie de har. Mizeria, probabil morală şi fizică, în care căzuseră putea să-i înveţe să nu mai hulească, făcând astfel posibilă restaurarea lor.
sursa: https://comori.org/