Categorie: Cartile Bibliei
Observaţii introductive asupra necesităţii jertfelor, potrivit Genezei.
„Iată cartea generaţiilor din Adam. În ziua când Dumnezeu a creat pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. I-a creat parte bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvântat şi le-a dat numele de „om“, în ziua când au fost creaţi. Când Adam era de o sută treizeci de ani, i s-a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set“ (Geneza 5:1-3 ).
„Şi Adam a cunoscut-o pe soţia sa, Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!“ A mai născut şi pe fratele său Abel. Şi Abel era cioban, iar Cain era plugar. După un timp oarecare, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el din oile întâi-născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Şi Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere“ (Geneza 4:1-5 ).
„Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi soţiei lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele“ (Geneza 3:21 ).
Înainte de a începe cu cartea Leviticului, unde se vorbeşte cel mai mult despre jertfe, m-am gândit ca în legătură cu aceste locuri să fac scurte observaţii introductive asupra jertfelor. Am citit şi începutul capitolului 5 din Geneza, nu pentru că acolo se spune ceva despre jertfe, ci pentru că acolo se găseşte marele principiu care stabileşte relaţia dintre om şi Dumnezeu. Citim aici: „In ziua când Dumnezeu a creat pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu“ şi noi ştim ce înseamnă aceasta, anume că omul nu cunoştea păcatul. Moraliceşte el era chipul lui Dumnezeu.
Întâmplarea din capitolul 3 ne este tuturor bine cunoscută. Ea relatează cum primul om a păcătuit şi cum prin aceasta el a ajuns să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu — o realitate a cărei influenţă se exercită asupra fiecărui om în parte. Vom mai vedea aceasta mai târziu. În locul acesta, deci, a venit păcatul în lume, şi relaţia dintre Dumnezeu şi oameni s-a schimbat prin aceasta radical.
În Geneza 1:26-27 citim că Dumnezeu a creat pe om. „Şi Dumnezeu a zis:
„Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peşti mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ!“ Şi Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a creat“. Aşadar Dumnezeu a creat pe om după chipul Său (ca reprezentant al Său aici pe pământ, şi după asemănarea Sa (ca fiind curat, căci nu cunoştea păcatul). Omul era singura creatură de pe pământ care putea să aibă relaţii cu Dumnezeu; şi Dumnezeu putea vorbi cu el, căci nu era nicio piedică între Dumnezeu şi el.
Apoi se petrece evenimentul din capitolul 3, despre care am citit. Dumnezeu a dat omului locul cel mai înalt între toate creaturile; el trebuia să stăpânească asupra pământului şi asupra tuturor care erau pe el. Îngerii făceau excepţie de la aceasta, căci ei nu locuiesc pe pământ. Pe pământ însă omul trebuia să fie administratorul lui Dumnezeu, ca reprezentant al Lui asupra întregii creaţii de pe pământ. La aceasta trebuia dat un semn, prin care devenea vizibil că omul era numai administratorul lui Dumnezeu şi nu domnea cu propria sa autoritate. Semnul era pomul acela despre care Dumnezeu a spus: „să nu mâncaţi din el“. Numai un singur pom din mulţimea pomilor care se găseau în Eden! El era atât dovada cât şi amintirea faptului că omul avea să slujească lui Dumnezeu şi că Dumnezeu era Cel care l-a făcut pe om stăpânitor peste pământ şi că de aceea omul trebuia să îi fie ascultător şi îi era răspunzător.
Apoi găsim aici, în capitolul 2, unul din primele lucruri pe care le-a făcut omul. În primul rând, cu înţelepciunea pe care i-a dat-o Dumnezeu, a dat nume animalelor.
Aici avem al doilea eveniment. Şarpele vine la Eva şi începe să stea de vorbă cu ea. Noi toţi cunoaştem rezultatul: Eva ia şi mănâncă şi dă şi lui Adam; aşa au devenit oameni păcătoşi. La păcatul original ne gândim de obicei, când ne amintim de întâmplarea aceasta.
Şi totuşi nu aceasta este consecinţa cea mai importantă. Mult mai plin de conţinut şi mai îngrozitor este ceea ce s-a întâmplat prin aceasta pentru Dumnezeu. Când un om se vede pe sine, în lumina lui Dumnezeu, aşa cum este el, un păcătos pierdut, atunci el se gândeşte numai la păcatele sale şi nu doreşte nimic altceva mai mult, decât să obţină iertarea de la Dumnezeu, care va trebui să îl judece. Însă este şi altceva care trebuie clarificat, înainte ca Dumnezeu să poată da iertarea păcătosului. Lucrul acesta trebuie să-l vedem întâi şi anume felul în care se prezintă păcatul lui Adam şi al Evei din punctul lui Dumnezeu de vedere.
Pentru ca să înţelegem acest rezultat semnificativ al căderii în păcat, trebuie să privim încă o dată asupra expunerii pe care Biblia o face. Şarpele zice Evei: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?“ Şi Eva a răspuns: „Despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi“. Aceasta însă nu corespundea exact cu ceea ce a spus Dumnezeu. Ea adaugă că nu are voie să se atingă de acest pom, dar aceasta nu era adevărat. Dumnezeu a spus numai că ei vor muri când vor mânca din acel pom.
Şi atunci şarpele a avut succes; el nu numai că o înşeală pe Eva, dar dispreţuieşte pe Dumnezeu şi îl defăima. De fapt el spune Evei: „Dumnezeu a spus: când vei mânca din pomul acesta vei muri. Însă ce a spus El nu este adevărat“. El afirmă aşadar, că Dumnezeu minte şi, în plus, că El nu este bun şi drept cu oamenii. Dacă voi sunteţi stăpâni peste tot pământul, atunci aveţi dreptul să mâncaţi din roadele tuturor pomilor; altfel voi nu sunteţi stăpânii pământului. Este nedrept că Dumnezeu vă interzice să mâncaţi din aceste roade... Aşa tăgăduieşte şarpele adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu.
Şi în al doilea rând el vorbeşte indirect Evei: „Dumnezeu nu vă iubeşte şi nu vă vrea binele. El v-a interzis să mâncaţi din roadele acestui pom, căci El „ştie că în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“. Îngrozitoarea acuzare a şarpelui sună aşadar, cu alte cuvinte: Dumnezeu ştie că voi veţi fi asemenea Lui, când veţi mânca din pomul acesta, dar El nu vrea să fiţi ca El. El vrea să vă ţină într-o poziţie joasă. Iar vouă nu vi se dă voie să vă înălţaţi. Însă voi sunteţi pe deplin îndreptăţiţi să mâncaţii, căci este un pom de pe acest pământ, peste care voi sunteţi stăpâni... Aşa dispreţuieşte şarpele tot ceea ce este Dumnezeu: adevărul Său (el spune că Dumnezeu este un mincinos), dreptatea Sa (el spune că Dumnezeu este nedrept), bunătatea şi dragostea Sa (el spune că Dumnezeu nu vă iubeşte, El nu vă dă ceea ce vi se cuvine).
Eva a crezut ceea ce i-a spus şarpele, a mâncat din rodul acelui pom şi i- a dat şi lui Adam să mănânce şi el. Aşa au dat dreptate acestor minciuni despre Dumnezeu şi L-au dezonorat profund. Faptul acesta ne arată cât de îngrozitor este păcatul. Adevărul amar este că Adam şi Eva au devenit păcătoşi şi, urmare faptului acestuia, ei fug dinaintea lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a început să-i alunge; ei au fost cei care au fugit. Ei au înţeles că nu mai puteau sta în faţa Lui. Însă cel mai îngrozitor adevăr era aceasta: creatura a dezonorat pe Dumnezeu, şi tocmai acea creatură care a primit cea mai mare dovadă despre bunătatea şi dragostea Sa: omul.
Ţărâna din care Dumnezeu a creat pe om, era ea mai bună ca aceea din care a creat animalele? Nu era numai bunătatea şi dragostea Sa, că a dat omului un loc deosebit, că l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa şi l-a pus căpetenie peste toată creaţia? Şi acum Dumnezeu a fost dezonorat tocmai de aceste fiinţe, oamenii. Ei au dispreţuit toate atributele Sale sfinte. Aceasta face atât de îngrozitoare căderea omului.
Această latură trebuia clarificată, înainte ca Dumnezeu să poată ierta păcatele. Însă vedem chiar de aici că Dumnezeu, dacă trebuie să judece, arată imediat că El este îndurător şi iubeşte. Oh! El ar fi putut să dovedească tuturor că El este drept şi sfânt. Dacă El ar fi omorât imediat pe Adam şi pe Eva şi i-ar fi aruncat în iad, atunci s-ar fi dovedit pentru toată veşnicia că orice cuvânt al lui Dumnezeu este totdeauna adevărat şi că Dumnezeu este totdeauna drept şi sfânt şi că nu poate avea nicio părtăşie cu păcătoşii. Însă cum ar fi fost cu întrebarea: „Este Dumnezeu dragoste? Iubeşte El oamenii sau nu?“ Această întrebare ar fi rămas veşnic fără răspuns. Şi în ce Îl priveşte pe Dumnezeu Însuşi, dacă dreptatea şi adevărul Său ar fi fost satisfăcute — dragostea Sa ar fi rămas nesatisfăcută prin aceasta, căci dragostea Sa nu vrea ca oamenii să se piardă. Din 1. Timotei 2 ştim că Dumnezeu, Mântuitorul nostru vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului (versetul 3). „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:16 ).
Aici ajungem la necesitatea jertfelor, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru păcătos. De o parte stă Dumnezeu, care a fost dezonorat de oameni, de cealaltă parte stau oamenii, care au devenit păcătoşi pierduţi. Cum putea Dumnezeu să-Şi satisfacă dragostea, să arate că El este dragoste şi în acelaşi timp să-Şi descopere adevărul, sfinţenia şi dreptatea? Pentru aceasta era nevoie de o cale care să-I facă posibilă arătarea harului Său faţă de aceşti păcătoşi care L-au dezonorat şi astfel să dovedească întregii creaţii că într-adevăr El iubeşte pe om. Aceasta însă nu se putea întâmpla niciodată în contradicţie cu dreptatea şi adevărul Său. Dumnezeu este dragoste, însă Dumnezeu este şi lumină. Niciodată El nu poate să lucreze conform dragostei Sale, dacă prin aceasta, dreptatea, sfinţenia şi adevărul Său ar fi nesocotite. Aceasta era condiţia căreia trebuia să-i corespundă calea pe care oamenii puteau veni în legătură cu Dumnezeu. Aceasta ne arată necesitatea jertfei pentru Dumnezeu şi pentru păcătoşi.
Adam, după căderea în păcat a trăit o sută treizeci de ani şi „a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui“. Asta înseamnă că fiul pe care l-a primit Adam era după chipul şi asemănarea unui om căzut, care era un păcătos şi stătea sub judecata lui Dumnezeu — al unui om care iniţial a fost în legătură cu Dumnezeu, dar care a părăsit această poziţie. El s-a ascuns dinaintea lui Dumnezeu. Omul, fiul lui Adam era un păcătos, pentru că tatăl său era un păcătos; căci acesta este marele principiu, pe care noi îl avem în Cuvântul lui Dumnezeu, că omul are o natură care este în concordanţa cu familia căreia îi aparţine. Şi aşa cum ni se spune în Faptele Apostolilor 17:26 , tot neamul omenesc, bărbat şi femeie, au luat naştere dintr-o familie; înseamnă, deci, că toţi aparţin acestei familii, familiei lui Adam.
Cunoaştem locurile din Noul Testament, unde Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre un al doilea Adam, ultimul Adam. Dacă citim aceste locuri, de exemplu: Romani 5:12 şi 1. Corinteni 15:47 , recunoaştem că ceea ce am văzut aici despre familia primului Adam, se potriveşte şi la toţi cei care sunt în legătură cu cel din urmă Adam, Omul venit din cer şi aparţin familiei Sale, fiind părtaşi caracterului pe care îl are El, acest al doilea Adam. Am putea spune despre cel de „al doilea Adam“, însă Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte „ultimul Adam“, pentru că nu mai poate fi un al treilea. Cuvântul lui Dumnezeu cunoaşte numai două feluri de oameni: oameni care stau în legătură cu Dumnezeu şi oameni care au natura lor de la Adam cel căzut. Şi Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre familia primului Adam şi despre familia ultimului Adam.
Dacă citim locurile din Cuvântul lui Dumnezeu care vorbesc despre aceste două familii, atunci vedem cât de mare este diferenţa care există între ele. Nici unul dintre cei care sunt în legătură cu primul Adam nu poate să stea în prezenţa lui Dumnezeu. Ei toţi au caracterul celor fărădelege, care au fugit din prezenţa lui Dumnezeu şi singurul bun pe care îl mai au, conştiinţa lor, nu este ceva care să-i îndrepte spre Dumnezeu, ci dimpotrivă, ceva care lucrează ca să-i îndepărteze din prezenţa lui Dumnezeu, ca să se ascundă de El. Acesta este caracterul lor şi Dumnezeu nu poate avea părtăşie cu ei şi nici nu poate să-i binecuvânteze.
Însă se găseşte un al doilea Adam, Unul despre care Dumnezeu spune că Şi-a găsit plăcerea în El. Şi toţi câţi Îi aparţin, împart locul Său cu El, locul plăcerii lui Dumnezeu.
Dacă întrebăm când au luat fiinţă aceste două familii, observăm cum primul Adam a devenit capul unei familii, după ce el a făcut o faptă, faptă a neascultării faţă de Dumnezeu. Tot aşa a devenit şi ultimul Adam capul unei familii, după ce El a făcut o faptă; şi noi ştim ce faptă, ce lucrare a fost aceasta! Fapta Lui de ascultare desăvârşită faţă de Dumnezeu a condus la o slăvire infinită a lui Dumnezeu. Dar rezultatele acestei fapte unice se socotesc nu numai Lui, ci, potrivit cu acest principiu pe care l-am văzut, şi tuturor acelora care se unesc cu El prin credinţă.
Aceasta însă ne arată clar că fapta Sa, lucrarea de pe Golgota, este punctul central al întregii istorii a omenirii şi că această istorie a arătat spre cruce încă de la crearea lumii. Vorbesc, desigur, despre istoria omenirii aşa cum ne-o descrie Dumnezeu; care este starea ei şi cum El este ocupat cum să intervină, ca păcătoşii, aceşti oameni pierduţi, să fie readuşi înapoi la El şi cum El Însuşi a oferit mijlocul prin care ei să poată veni înapoi la El. Dacă înţelegem că lucrarea pe care Domnul Isus a făcut-o pe crucea de pe Golgota este singurul mijloc prin care oamenii pot să vină la Dumnezeu, atunci observăm că întreg Vechiul Testament îşi are sensul numai având în vedere crucea. Totul arată spre cruce, aşa cum spune şi Domnul Isus în Ioan 5:46 , că Moise a scris despre El. În Luca 24 Domnul explică ucenicilor care mergeau spre Emaus, ceea ce era cu privire la suferinţele Sale în scrierile lui Moise, în toţi prorocii şi în toată Scriptura. „Nu trebuia Hristos să sufere acestea şi să intre în slava Sa?“
Da, acesta este într-adevăr semnul de recunoaştere al întregii istorii a omenirii. Chiar de la începutul istoriei, din grădina Eden, Dumnezeu a îndreptat privirea oamenilor spre cruce, care avea să fie cu 4000 de ani mai târziu. Şi în toată veşnicia, privirile oamenilor şi ale îngerilor vor fi îndreptate înapoi spre Golgota, la cruce, pe baza căreia am obţinut toate aceste binecuvântări ale mântuirii.
În versetele citite din Geneza 4 găsim prima indicaţie despre o jertfă. Când Cuvântul lui Dumnezeu ne împărtăşeşte un nou adevăr, atunci noi găsim pentru prima dată principii importante, care ne explică înţelesul noilor descoperiri.
În capitolul 3 am văzut cum Dumnezeu a îmbrăcat pe om. Pe omul acesta, care a fugit de El pentru că ştia că era gol şi nu mai putea să stea înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu nu l-a judecat imediat. Dumnezeu este încet la mânie şi în executarea judecăţii. Şi aşa aflăm aici că Dumnezeu a îmbrăcat pe om cu piei de animale şi în felul acesta omul putea să stea înaintea Lui.
Vedem apoi în capitolul 4 cum Cain şi Abel voiau să vină înaintea lui Dumnezeu ca să-I aducă o jertfă. Citim aici numai ceea ce făceau aceşti oameni în exterior. În Evrei 11 însă Duhul Sfânt ne împărtăşeşte ceea ce se petrecea în inimile lor. Şi dacă vrem să apreciem corect o faptă şi să învăţăm din ea, totdeauna este important nu să fii numai spectator, ci să te aşezi în locul celuilalt. Pentru aceasta ne ajută Evrei 11 . Este o întâmplare minunată. Ceea ce a avut loc în Geneza 4 , a fost istorisit mai târziu, abia după 4000 de ani, căci Abel a trăit acum vreo 6000 de ani. Dumnezeu ne descoperă însă ceea ce se întâmpla în inimile acestor oameni, încât Abel, care a trăit puţin timp — cel de-al doilea om care a fost născut, a fost şi primul om care a murit — ne vorbeşte şi astăzi şi ne prezintă adevăruri importante, pentru că Dumnezeu ni le-a dat.
Evrei 11 ne spune: „Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a primit el mărturia că este drept, căci Dumnezeu a dat mărturie despre darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort“. Realităţi minunate! Să ne gândim bine: Abel nu avea Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum îl avem noi. El a trăit chiar în primele zile ale istoriei omenirii. Însă aici se spune că el prin credinţă a adus jertfa, dar explicaţia aceasta nu o găsim în Geneza 4 , unde nici nu se spune că Abel era primul care a adus această jertfă, ci Cain. S-ar părea că lui Cain i-a venit mai întâi gândul să aducă o jertfă lui Dumnezeu; şi Cain a adus o jertfă, iar Abel a adus jertfa lui. „Şi Domnul a privit spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi jertfa lui, nu a privit“. S-ar putea întreba, aşa cum au făcut mulţi oameni: nu era aceasta nedreptate din partea lui Dumnezeu?
Nu era, măsurată cu măsuri omeneşti, jertfa lui Cain mult mai valoroasă decât cea a lui Abel? Cain a adus din roadele pământului. El a arat ogorul, a lucrat din greu, ca să dea la iveală aceste roade. El era gata să dea o parte din ea şi fără îndoială partea cea mai bună — lui Dumnezeu. Abel, dimpotrivă, a luat pur şi simplu o pereche de animale. Probabil că el nu a muncit aşa de greu, cum a făcut Cain. Nu era aceasta nedreptate, faptul că Dumnezeu nu a primit jertfa lui Cain, pe când jertfa lui Abel a fost bine primită?
Se vede de aici că este cu totul greşit, dacă astăzi se spune adeseori că nu contează felul în care omul vine la Dumnezeu, numai sincer să fie. Însă Dumnezeu este Cel care trebuie să preţuiască lucrurile. Omul nu are dreptul să-şi dea părerea lui personală în această direcţie. Dumnezeu este Cel care a fost jignit de om; slava Lui a fost ataşată de oameni, care ar fi fost obligaţi, ca nişte creaturi, să-I slujească şi să-L asculte. În schimb, omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a pus la îndoială bunătatea Lui, dreptatea Lui şi adevărul Lui. Într-o astfel de situaţie, înţelegem că numai Dumnezeu singur poate hotărî în ce fel ar mai putea oamenii veni la El. Şi vom vedea mai târziu, că Dumnezeu trebuia să rânduiască şi a rânduit în aşa fel aceste hotărâri, încât să corespundă nu numai dragostei Sale, dar şi sfinţeniei Sale. El ar fi nedrept dacă l-ar accepta pe om fără jertfă. De la început, de la jertfa lui Abel, vedem că nu se poate altfel.
De ce nu a primit Dumnezeu jertfa lui Cain şi de ce a primit-o pe a lui Abel? Cain nu a luat în seamă că Dumnezeu a spus că pământul este blestemat şi oamenii au devenit păcătoşi. El credea că roadele muncii proprii, munca unui om păcătos care nu putea să stea înaintea lui Dumnezeu — roadele unui pământ care era blestemat de Dumnezeu erau destul de bune ca să fie aduse lui Dumnezeu.
În Evrei 11 vedem însă ceea ce era în inima acestor oameni: „Prin credinţă Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain“. Nu era numai atât, că jertfa lui Abel era mai bună decât a lui Cain, ci aici învăţăm în ce fel se poate aduce ceva lui Dumnezeu ca să fie bine primit de El. Este un principiu în Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este spus de repetate rânduri în Legea lui Moise, că, atunci când un om vine la Dumnezeu, el nu are voie să vină fără daruri. El trebuie să aibă ceva, pe care poate să-l ofere lui Dumnezeu, dacă el, ca făptură, vrea să se apropie de Creator. Vedem deci că amândoi au venit, însă că jertfa pe care o aduce Abel este bazată pe credinţă. El a avut credinţa în ceea ce a spus Dumnezeu şi că numai Dumnezeu are dreptul să spună cum se poate veni la El, într-un fel care să fie primit de El.
Dar asta nu este totul; aici citim: „Prin ea a primit el mărturia că este drept, căci Dumnezeu a dat mărturie despre darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort“ (Evrei 11:4 ). Aici vedem un om, cel de-al patrulea om care a trăit şi care vine la Dumnezeu şi ştie că este plăcut înaintea lui Dumnezeu. El ştie că este drept; Dumnezeu i-a dat această cunoştinţă. Pe baza darului său, Dumnezeu îi dă mărturia că este drept. Avem aşadar încă de la început întregul secret, cum poate un om să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. „Cum ar putea un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu?“ întreabă Iov şi el credea că nimeni nu poate; însă aici vedem cum este totuşi posibil.
Abel avea credinţă. El nu a avut un cuvânt scris din partea lui Dumnezeu, în care să găsească ceea ce trebuia să aducă; însă el avea credinţă. Nu citim că Abel şi Cain au făcut multe lucruri rele. Nu găsim nici măcar un păcat, pe care ei să-l fi făcut înainte de această întâmplare.
Este aşadar clar, Cuvântul lui Dumnezeu nu vrea să ne îndrepte atenţia aici spre păcate, spre iertarea păcatelor, ci spre starea unui om, şi aceasta cu privire la ceea ce este el din fire. Dacă ar fi fost vorba de păcate, atunci Cuvântul lui Dumnezeu ar fi putut mult mai bine să scrie despre jertfa pe care ar fi adus-o Adam; căci Adam şi Eva au păcătuit. Însă dacă Adam şi Eva ar fi adus o jertfă, atunci noi am fi putut spune: da, dar noi nu suntem în aceeaşi situaţie! Noi nu am fost nevinovaţi şi nu am călcat conştienţi (ca nevinovaţi fiind) porunca lui Dumnezeu. Aici însă găsim oameni despre care nu ştim că ar fi făcut vreodată fapte rele; noi putem presupune aceasta, însă Cuvântul lui Dumnezeu nu ne-o spune. Şi totuşi unul primeşte mărturia din partea lui Dumnezeu că el era drept, iar celălalt primeşte mărturia că el nu era drept. În Evrei 11 , Cuvântul lui Dumnezeu ne spune de ce acest unul era drept: pentru că el a lucrat prin credinţă şi a venit cu acest dar de jertfă şi prin aceasta a fost plăcut lui Dumnezeu.
Este ca şi cum Abel a venit înaintea lui Dumnezeu cu ceva care vorbeşte despre moarte. El vine la Dumnezeu şi pune moartea între Dumnezeu şi el. Şi aceasta este învăţătura întregului Cuvânt al lui Dumnezeu, că numai moartea poate fi sfârşitul omului firesc şi că numai moartea poate scoate pe un om, un urmaş al lui Adam, din starea lui. Şi noi ştim cu toţii; numai moartea ne poate scoate de pe locul acesta unde se află blestemul lui Dumnezeu, un loc murdărit prin păcat.
Citim în acelaşi timp că Abel a adus din oile întâi-născute ale turmei lui. Aceasta este o imagine a ceea ce poate fi mai bun. Dacă suntem obişnuiţi cu Noul Testament, înţelegem că aceasta este una dintre cele mai frumoase indicaţii despre Domnul Isus, „Cel întâi-născut“. (El este singurul Fiu al lui Dumnezeu. Însă ca om El este întâiul-născut). Şi în această postură el a înfăptuit lucrarea de pe Golgota.
Aşadar Abel a adus lui Dumnezeu din oile întâi-născute ale turmei sale şi din grăsimea lor. În cartea Leviticului găsim că grăsimea este partea cea mai bună a unui animal. Ea vorbeşte despre calitatea animalului, arată că este sănătos şi dovedeşte plinătatea a ceea ce este bun în el.
Însă nu numai atât; grăsimea animalului este şi o imagine a energiei, a voinţei în om. Prin jertfa sa, Abel recunoaşte că, cea ce Dumnezeu pretinde omului este cerut pe drept. El recunoaşte că Dumnezeu are tot dreptul să ceară supunerea voinţei omului. Prin urmare, Acela care avea să fie un substitut pentru păcătoşii pierduţi şi care trebuia să facă liber drumul pe care un păcătos putea să vină la Dumnezeu, avea să-Şi predea toată voinţa lui Dumnezeu, încât Dumnezeu putea într-adevăr să-Şi găsească plăcerea în El.
Aceasta este prima lecţie pe care ne-o dă aici Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este lumina pe care o avea credinţa lui Abel aici: el ştia ce a făcut Dumnezeu Însuşi. Nu găsim că Dumnezeu a dat vreo explicaţie lui Adam şi Evei când le-a făcut haine din piele şi i-a îmbrăcat cu ele. Însă credinţa lui Abel simţea şi ştia care erau gândurile lui Dumnezeu. Acesta este un lucru minunat, ceva ce nu poate înţelege un om firesc, dar poate să înţeleagă un credincios. Nu este o realitate măreaţă, când în 1. Ioan 2 se spune că cei care sunt „copilaşi“ în Hristos au ungerea din partea Celui Sfânt (versetul 20) şi ştiu totul şi nu au nevoie să-i înveţe cineva (versetul 27)? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune clar lucrul acesta. Desigur, este o diferenţă între Abel şi aceşti „copilaşi“, căci în 1. Ioan 2 este vorba şi de locuirea Duhului Sfânt în ei, cum nu a fost cazul cu Abel. Însă oricine are credinţă, primeşte o natură nouă, dumnezeiască, o fire care are un simţ pentru ceea ce este după gândurile lui Dumnezeu. Cine este născut din nou, cine are într-adevăr credinţă — şi aceasta este dovada că el este născut din nou — poate simţi care sunt gândurile lui Dumnezeu, dacă nu sunt piedici în viaţa lui, prin care să fie tocite aceste sentimente, prin întreruperea legăturii cu Dumnezeu.
Abel însă a auzit desigur de la părinţii săi şi simţea — cel puţin credinţa sa a înţeles că Dumnezeu Însuşi a introdus moartea, pentru ca oamenii vinovaţi, păcătoşi, să fie aduşi în starea în care să poată sta înaintea Lui — oamenii care au fugit de El şi cei care au recunoscut că erau goi şi nu puteau sta înaintea Lui. Şi Dumnezeu a folosit moartea pentru ca să-i îmbrace; şi acesta este primul lucru pe care îl are de învăţat omul. Apoi atunci înţelegem că niciun copil mic nu poate sta înaintea lui Dumnezeu, pentru că el are o natură păcătoasă şi că numai moartea — moartea altuia — poate scoate pe om din starea în care se găseşte şi să-l aşeze într-o altă poziţie, în care poate sta înaintea lui Dumnezeu.
Aici se vede clar acest principiu. Un om se poate apropia de Dumnezeu, fără ca să fie judecat, numai când el vine cu ceva care vorbeşte de moarte. Iar el face aceasta pentru că întreabă care sunt gândurile lui Dumnezeu, pe care credinţa le va înţelege. Atunci omul primeşte mărturia că el şi darurile lui sunt plăcute lui Dumnezeu şi că poate sta înaintea lui Dumnezeu, aşa cum am citit: „Şi Domnul a privit spre Abel şi spre jertfa lui“.
Să citim Geneza 8:20-22 ; 9:1-3 , unde avem o a doua lecţie.
„Şi Noe a zidit un altar Domnului, a luat din toate animalele curate şi din toate păsările curate şi a adus arderi de tot pe altar. Domnul a simţit un miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul din cauza omului, pentru că gândirea inimii omului este rea din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. De acum încolo, cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea“. ..Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi şi le-a zis: „Fiţi roditori, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul. S-apuce groaza şi frica de voi pe orice animal de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre. Tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi plantele verzi“.
În capitolul 6 vedem că oamenii au devenit în aşa fel încât Dumnezeu spunea că toate întocmirile gândurilor din inima lor erau îndreptate în toate zilele numai la rău şi că „Domnului I-a părut rău că a făcut pe om“ (versetul 5). Şi apoi vine potopul. Ce putea face Dumnezeu cu o creatură la care şi în care nu era nimic bun, decât s-o nimicească? Judecata Sa trebuie să vină peste tot ceea ce stă în contradicţie cu El. În Coloseni 1:16 citim că Domnul Isus a creat „toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ“. Expresia folosită aici în greacă înseamnă că El a făcut-o prin propria Sa putere şi că El personal a realizat-o. În al treilea rând, în versetul amintit se mai spune că El le-a creat pe toate pentru Sine Însuşi. Asta înseamnă că toate, că fiecare creatură este pentru El, că trebuie să-I fie de folos, să-I slujească. Dar ce să zici că, după ce a făcut totul pentru Sine, acestea nu slujesc scopurilor Lui? În Romani 3:12-13 se spune că toţi oamenii, fără excepţie, sunt nişte netrebnici, că întreaga lume a căzut sub judecata lui Dumnezeu.
Când cineva a terminat un aparat şi vede că nu poate fi utilizat la nimic, atunci îl aruncă. Ce trebuie să facă Dumnezeu cu oamenii care nu fac ce ar trebui să facă şi pentru care au fost creaţi, cu aceia care nu vor să-I slujească? În Deuteronom 6:5 vedem că Dumnezeu a poruncit oamenilor să-L iubească cu toată inima lor şi cu tot sufletul lor şi cu toată puterea lor sau, aşa cum Domnul spune mai departe în Marcu 12 şi Luca 10 : cu toată puterea lor. Noi simţim în adâncul inimii noastre că aceasta este într-adevăr datoria creaturii. Şi ce trebuie să facă acum Dumnezeu cu oamenii, despre care El trebuia să spună că toate întocmirile gândurilor inimii lor erau în fiecare zi numai spre rău? Desigur, răzvrătirea aceasta I-a întristat inima (Geneza 6:5 ). Nu mai era nimic altceva de făcut decât să aducă judecata peste oameni. Potopul a omorât totul cu excepţia unui om şi a familiei lui. Noe a căutat şi a găsit har şi apoi a fost salvat în chip minunat; el a intrat în corabie şi în ea el a trecut prin apele judecăţii. Puterea valurilor judecăţii lui Dumnezeu a venit asupra corăbiei, însă el era în siguranţă înăuntrul ei. Şi s-ar putea spune că Noe a venit pe un pământ nou, pe un pământ care fusese curăţit prin judecată.
În capitolul 6 citim că Noe a construit corabia. Gândurile sale erau preocupate de judecata despre care a auzit că trebuie să vină, a înţeles că lumea merita judecata. El a căutat o cale ca să fie scăpat de judecată şi a găsit-o, sub călăuzirea lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu i-a spus cum era posibilă această salvare: în corabie. Aici, în Geneza 8 , Noe stă de partea cealaltă a judecăţii, pe pământul cel nou, curăţit.
El zideşte un altar, primul despre care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Ia din toate animalele curate şi din toate păsările curate şi le aduce ca jertfă. Este ceva minunat în faptul acesta. Să-l vedem mai de aproape. Noe aduce jertfe lui Dumnezeu, nu pentru ca să fie salvat, ci pentru că inima lui era plină de recunoştinţă pentru că el era acum salvat. De aceea jertfa aceasta era o ardere-de-tot pe un altar. În general noi gândim că jertfa este cel mai important lucru, nu altarul. însă Domnul Isus spune în Matei 23:19 : „Care este mai mare: darul sau altarul care sfinţeşte darul?“ Cu alte cuvinte, darurile sunt sfinţite de altar. Faptul acesta este destul de important pentru noi, ca să ne gândim la el.
Când citim în Exod 28 şi Exod 29 despre cortul din pustie, vedem că altarul şi jertfa ne îndreaptă privirile spre Domnul Isus. Altarul este o imagine a Domnului Hristos, ca adevăratul Om. El era construit din lemn, dar îmbrăcat cu aramă. În Numeri 16:36-40 aflăm că arama este un simbol al dreptăţii, care este aşa de mare încât poate trece prin judecata lui Dumnezeu, fără ca să fie mistuită. Despre aceasta vorbeşte altarul de aramă.
Când privim la Domnul Isus pe cruce, înţelegem că de aceea lucrarea aceasta era deosebit de minunată, pentru că tocmai Persoana Sa a făcut-o. Când căutăm să dăm adevărata valoare a unui lucru de pe pământ, important lucru este să ştim cine l-a făcut. Lucrarea de pe cruce era în realitate minunată, pentru că a făcut-o Fiul Preaiubit al lui Dumnezeu. El, care a purtat acolo judecata lui Dumnezeu, asupra păcatelor mele, chiar El era Cel Sfânt, Cel Adevărat, care nu cunoştea păcat. El era Acela despre care Dumnezeu însuşi spunea: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea“ (Matei 3:17 ; Marcu 1:11 ; Luca 3:22 ) şi El însuşi putea spune despre Sine, că El totdeauna făcea ceea ce era plăcut lui Dumnezeu. O, da, lucrarea în sine era minunată! însă pentru inima lui Dumnezeu era deosebit de preţioasă, pentru că era făcută de Acela care nu ştia ce este păcatul şi care ca Om pe pământ, L-a slăvit totdeauna pe Dumnezeu. El S-a supus judecăţii lui Dumnezeu, într-o deplină ascultare. El a fost ascultător până la moarte, da, moarte de cruce (Filipeni 2 ).
Apoi vedem în Geneza că era un singur altar pe tot pământul. Aflăm despre acest altar şi despre jertfa de pe el, tocmai după ce Dumnezeu spusese despre oameni: „Toată imaginaţia gândurilor din inima omului era în fiecare zi numai răutate. Şi Domnului I-a părut rău că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui“ (Geneza 6:5-6 ); judecata a venit printr-un potop. Dumnezeu a judecat întreaga omenire, pentru că starea ei era aşa de stricată. Apoi vedem un pământ nou şi pe el acest altar. Un singur altar era pe întreg pământul şi pe acest altar era o jertfă. Mirosul de pe acest altar, efectul acestei jertfe de pe altar este aşa de mare înaintea lui Dumnezeu, încât parcă spune: într-adevăr, omul este cu totul stricat.
Nu cred că Noe, soţia lui şi fiii lor ştiau că inima lor era aşa de rea, însă Dumnezeu ştia. Dar Dumnezeu spune aici: chiar dacă aşa este, totuşi Eu nu-i voi mai nimici; căci de acolo, de pe acest pământ, vine un miros atât de plăcut de la această jertfă. („Miros plăcut“ poate fi redat şi cu „miros odihnitor“).
Să mergem puţin înapoi. De ce putea Noe să aducă această jertfă? Dumnezeu spusese în capitolul 6 ce este omul. Şi Dumnezeu a zis: vreau să aduc judecata peste aceşti oameni. Însă ochii lui Noe erau îndreptaţi spre Dumnezeu şi el a găsit har, aşa cum fiecare om care vine la Dumnezeu, ca să găsească har, îl va găsi la El. Dumnezeu i-a dat lui Noe calea pe care putea trece prin moarte, prin judecata lui Dumnezeu; căci Dumnezeu trebuia să-Şi exercite judecata.
Însă Noe putea trece prin moarte şi totuşi să rămână în viaţă; prin moarte el putea părăsi locul în care era, ca să meargă într-un loc nou; prin moarte — însă nu prin propria sa moarte, ci prin ceva care mărturiseşte despre moartea altuia. Noi ştim, era corabia, în care el a intrat şi prin care el a sosit de partea cealaltă, pe pământul nou. Normal, este încă acelaşi pământ; însă în înţelesul său duhovnicesc el vorbeşte despre locul unde omul este adus după ce a trecut în corabie prin potopul de apă şi astfel ajunge pe noul pământ, curăţit prin judecata lui Dumnezeu. Simbolic, faptul acesta vorbeşte, nu mă îndoiesc, despre ceea ce găsim în 2. Petru 3 , când pământul va fi nimicit prin judecata lui Dumnezeu, va fi pustiit şi va fi înlocuit cu un pământ nou, un cer nou (versetele 12 şi 13).
Vedem deci că această jertfă era în stare nu numai să salveze pe păcătos, încât un om păcătos poate să se apropie de Dumnezeu, când pune această jertfă între el şi Dumnezeu (ca în Geneza 4 ), ci şi că Dumnezeu poate ca pe baza acestei jertfe să cureţe întreaga creatură şi, după judecată, să binecuvânteze, să dea un cer nou şi un pământ nou, pe care omul poate să locuiască. Omul, care în sine însuşi este desăvârşit de rău şi a cărui inimă nu este mai bună decât a acelor oameni care au fost loviţi de judecată, dar care a trecut în altul prin judecată, ajunge astfel pe acest pământ nou.
Încă un gând asupra jertfei însăşi. În Levitic 1 citim că cel care aducea jertfa trebuia să împartă jertfa în părţile ei. Fiecare parte a jertfei putea să se vadă în chip desluşit. Aceasta este de fapt ceea ce a făcut şi Dumnezeu. Toate lucrurile care vorbesc despre Domnul Isus şi despre slava Persoanei Sale şi a lucrării sale — Dumnezeu ni le arată numai câte o parte, aceea pe care noi o putem înţelege, apoi o altă parte şi iarăşi o alta nouă. Vom vedea în Levitic 1 că se puteau aduce boi, oi, capre sau păsări; dar toate vorbesc despre Persoana şi lucrarea Domnului Isus.
Însă fiecare dintre aceste animale indică o proprietate deosebită; o pasăre, de exemplu, vorbeşte despre El ca Omul din cer, o oaie vorbeşte despre El ca Cel blând din fire (Isaia 53 ). Şi toate proprietăţile care ieşeau din animalul de jertfă erau preţioase în ochii lui Dumnezeu, atunci când Domnul Isus a săvârşit lucrarea. Aici citim că Noe a adus jertfă din toate animalele curate. Putem spune că a fost adusă aici lui Dumnezeu o jertfă care reprezintă un tablou complet ale Persoanei Domnului Isus în toate caracteristicile sale minunate, aşa cum ea a fost descoperită în lucrarea Sa de pe cruce.
Găsim aici sintetizat simbolic, chiar de la început, că Persoana jertfei pe care Dumnezeu o vedea înaintea Sa era aşa de minunată, încât Dumnezeu pe baza acesteia poate revărsa toată dragostea Sa, tot harul Său şi toate binecuvântările pe care le poate da un Dumnezeu Atotputernic. Găsim aici în capitolul 8.20: „Noe... a luat din toate animalele curate şi din toate păsările curate şi a adus arderi-de-tot pe altar“. Totul era un tablou al Domnului Isus, totul era plăcut înaintea lui Dumnezeu — şi noi ştim că numai ceea ce era în El, în Domnul Isus este plăcut pentru Dumnezeu — totul a fost adus aici de Noe pe pământul cel nou. Şi care este rezultatul? „Şi Domnul a mirosit mirosul plăcut“ — de fapt „mirosul sau parfumul odihnitor sau al liniştirii“. „Şi Domnul a zis în inima Lui: „nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că gândirea inimii omului este rea din tinereţea lui“. Minunată hotărâre! Două capitole mai înainte citim practic aceeaşi hotărâre asupra stării oamenilor, dar acolo rezultatul era că Dumnezeu a decis: vreau să nimicesc pe om de pe pământ. Aici însă El spune: nu voi mai face lucrul acesta. De ce nu? Pentru că aici s-a adăugat ceva: această minunată ardere-de-tot. Ea era un miros de pace, un miros plăcut pentru Dumnezeu. Pe baza jertfei acesteia, Dumnezeu putea dovedi har, putea să rabde pe păcătoşi, putea să-i ierte. Încă un principiu important găsim aici în legătură cu jertfele. Dumnezeu a simţit mirosul plăcut, care i-a dat linişte. Şi Dumnezeu spune: „Nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. De acum încolo, cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea“.
Desigur, toate acestea sunt adevărate şi pentru lucrurile naturale de pe acest pământ. Noi nu ştim dacă înainte de acel timp a plouat. Însă începând cu momentul acesta, a plouat. De atunci, mereu a fost noapte şi zi, semănătură şi recoltă, frig şi căldură, vară şi iarnă, ziuă şi noapte. Şi ştim că aşa va rămâne atâta timp cât va fi pământul. Însă toate sunt ca nişte indicaţii despre această stare minunată, starea veşnică, când toate vor fi neschimbate şi toate darurile harului lui Dumnezeu niciodată nu vor mai avea un sfârşit, ci vor rămâne veşnic, pentru că sunt întemeiate pe acest minunat miros, pe jertfa care este adusă aici. Jertfa este nu numai în sine preţioasă, ci este peste măsură de preţioasă prin Persoana Aceea care era Jertfa. Nu numai lucrarea pe care El a înfăptuit-o, că El a murit, este preţioasă, ci Persoana, Aceea care a înfăptuit-o, Domnul Isus, Cel care a murit, ca astfel Dumnezeu să fie satisfăcut şi, prin El, omul să se poată apropia de Dumnezeu.
Niciodată nu a fost ceva asemănător spus lui Adam, niciodată nu s-a spus mai înainte aşa ceva cuiva. În timpul potopului a fost cu totul altfel; acolo semănatul şi culesul, frigul şi căldura nu au urmat una alteia. Însă începând din acest moment, cu adevărat aşa a fost pe pământ. Simbolic, prin aceasta ne este arătat că o binecuvântare trainică va fi rezultatul, atunci când se va fi adus o asemenea jertfă de ardere-de-tot, prin care Dumnezeu va găsi odihnă şi care este un miros plăcut pentru El. Înainte de jertfa lui Noe, niciun om nu a fost binecuvântat. În Geneza 2:3 citim că Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea, însă nu citim de vreun om că Dumnezeu l-ar fi binecuvântat. Aici însă Dumnezeu binecuvântează pe Noe.
Şi apoi Noe primeşte ceva, pe care Adam însuşi nu l-a cunoscut în grădina Eden. Dumnezeu a dat lui Adam, în Eden, ca hrană „orice plantă care produce sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă“ (Geneza 1:29 ). După ce Adam a păcătuit, Dumnezeu i-a luat rodul pomilor. El a păcătuit mâncând din roadele unui pom şi, începând din momentul acela, el nu mai avea voie să mănânce din roadele acelui pom. El avea ca hrană numai plantele de pe pământ, iarba care făcea sămânţă (Geneza 3:18 ).
Însă în timpul acesta Dumnezeu dă omului nespus mai mult decât a avut el în grădina Eden. El nu trebuia să mănânce numai din iarba care făcea sămânţă, ci din tot ceea ce era pe pământ — chiar şi din păsări, din animalele de pe câmp şi din peşti. Până aici acestea nu erau permise. „Toate acestea vi le dau, ca şi plantele verzi“ (Geneza 9:3 ).
Dacă, Dumnezeu, pe baza unei asemenea jertfe, care Îi este aşa de plăcută, găseşte o cale pe care El poate să vină iarăşi în legătură cu păcătoşii care L-au dezonorat, atunci El doreşte să dea mai multe binecuvântări decât a avut Adam, pe când el era în grădina Eden. Dumnezeu nu este aşa cum şarpele L-a prezentat omului; nu este adevărat că El nu vrea să dea oamenilor lucrurile acelea asupra cărora ei ar avea un pretins drept; nu este adevărat că El vrea să-i ţină într-o stare înjositoare. Dragostea lui Dumnezeu doreşte să dea toate oamenilor — omului pierdut, despre care Romani 5 spune că este un păcătos, fără Dumnezeu, lipsit de putere şi un duşman al lui Dumnezeu — ceea ce poate da un Dumnezeu Atotputernic; şi aceasta este mult mai mult decât a avut Adam înainte de a păcătui, pe când el locuia în grădina Eden! Aceasta o găsim aici, în jertfa lui Noe.
În cunoscutul capitol 22 avem apoi cea de-a treia jertfă; aici găsim iarăşi principii importante. Dumnezeu a vrut să arate clar încă de la început că jertfa trebuia să fie numai o jertfă fără păcat — căci aceasta era clar din Geneza 4 şi Geneza 8 ; un animal nu a păcătuit şi nu a încălcat legea — dar, mai mult, că numai un om putea să moară cu adevărat pentru oameni şi că dreptatea lui Dumnezeu putea fi satisfăcută numai când un om murea pentru un om, aşa cum Dumnezeu a spus lui Adam că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, chiar dacă prin aceasta i se va zdrobi călcâiul.
Niciun animal, nici chiar un înger nu putea fi cu adevărat un locţiitor înaintea lui Dumnezeu, pentru omul păcătos. Dacă omul este cel care a păcătuit, atunci numai un om poate muri pentru el. Acesta este primul gând principal pe care îl găsim aici.
Cât de minunată este promisiunea din Geneza 3:15 ! Ni se arată că puterea Satanei va fi nimicită, că sămânţa femeii, deci un om, va zdrobi capul Satanei. El însuşi, al cărui călcâi este zdrobit, a murit, dar moartea nu a avut ultimul cuvânt: El a înviat. Chiar după căderea omului, Dumnezeu lasă să se înţeleagă că Acela care trebuia să săvârşească lucrarea pe baza căreia oamenii vor fi eliberaţi de sub puterea Satanei, trebuia să sufere, însă că El va trăi mai departe, va trăi veşnic.
Aici, în Geneza 22 , găsim confirmarea acestui principiu. Numai un om putea muri pentru un om. Trebuia să fie sămânţa femeii, ca să înfăptuiască lucrarea.
Un al doilea gând este acesta: nu omul este cel care trebuie să îngrijească de jertfă. Da, desigur, el trebuie să vină cu o jertfă, însă punctul de plecare pentru aceasta nu este omul. În cazul lui Abel vedem că el a venit cu o jertfă şi tot aşa şi Noe. Însă aceasta nu este temelia pentru răscumpărare. Aici, în Geneza 22 ni se arată adevărata bază pentru răscumpărare. Dumnezeu Însuşi a avut grijă de jertfă — aşa cum Avraam însuşi trebuia să dea pe fiul său. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:16 ). Romani 5:8 ne confirmă încă o dată aceasta: „Dumnezeu însă Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când noi eram încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“. Ce minunat gând şi cât de însemnat! Cum putea un om, despre care Dumnezeu spune că toate întocmirile gândurilor inimii îi sunt numai la rău în fiecare zi şi că nu poate să facă nimic bun, cum putea un astfel de om să vină cu ceva bun la Dumnezeu? Acest om nu vrea nicidecum să vină la Dumnezeu şi cu niciun chip nu vrea să-I slujească!
Poate atunci omul să se împace vreodată cu Dumnezeu? Aici găsim răspunsul: numai dacă moare pentru el un om fără păcat. Însă un asemenea om nu există. „Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar“ (Romani 3:12 ). Şi Faptele Apostolilor 17 ne arată că tot neamul de oameni se trage din acelaşi sânge. Niciun om nu putea deci să moară pentru un altul. „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ spune Romani 3:23 .
Însă întâmplarea cu jertfirea lui Isaac ne arată mai mult; jertfa de care are nevoie omul, ca să se poată apropia de Dumnezeu, trebuia dată de Dumnezeu Însuşi — aşa cum a fost dat Isaac de către Avraam. Jertfa trebuia să fie un om, care să stea în aceeaşi legătură cu Dumnezeu ca şi singurul Fiu cu Tatăl Său, ca obiect al iubirii sale. „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care-l iubeşti, pe Isaac... şi adu-l ardere-de-tot“ (Geneza 22:2 ).
Nu ştiu cât a înţeles Avraam din aceasta. Credinţa înţelege mult. În ce ne priveşte, noi ştim toate acestea din Noul Testament. Ştim că Dumnezeu Însuşi a dat pe singurul Său Fiu, în care El Şi-a găsit plăcerea. În cele din urmă Avraam nu a trebuit să jertfească pe Isaac. Dumnezeu nu a cerut de la el ca să dea pe fiul său. Noi ştim că în ultimul moment Dumnezeu l-a reţinut şi i-a dat berbecul care trebuia să moară în locul fiului său.
Însă pe Golgota nu a fost aşa. Pe Golgota, Dumnezeu a dat pe Singurul Său Fiu, pe Preaiubitul Său, despre care cu puţin înainte, pe muntele schimbării la faţă a spus: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Mi-am găsit toată plăcerea; de El să ascultaţi“ (Matei 17:5 ). Domnul Isus Însuşi spune în Ioan 10 că Tatăl Îl iubeşte, pentru că El, Fiul, Îşi dă viaţa. Şi Tatăl L-a dat pe cruce. Aceasta o vedem simbolic în Geneza 22 . El însuşi a dat pe singurul Său Fiu la moarte, El L-a lovit. „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu şi asupra omului care îmi este însoţitor!... Loveşte pe păstor“, spune Dumnezeu în Zaharia 13:7 . Şi Domnul Isus Îşi arată durerea în Psalmul 22:15 , în care este spus în sens profetic. După ce a strigat în primul verset: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ El plânge: „M-ai adus în ţărâna morţii“.
De ce L-a lovit Dumnezeu? Pentru că El ne-a iubit, pentru că El voia să salveze oamenii, pentru că acesta era singura cale. Pentru acesta Dumnezeu a dat pe Fiul Său şi pentru aceasta a devenit Domnul Isus om. Numai un om putea muri ca locţiitor pentru un altul, numai un om putea fi mijlocitorul între Dumnezeu şi om. Şi numai Acest unic Om, care era aşa de scump în ochii lui Dumnezeu, numai El putea săvârşi o lucrare atât de minunată, lucrarea prin care dreptatea lui Dumnezeu să fie satisfăcută. Şi prin aceasta Dumnezeu putea arăta har păcătosului, într-un mod drept şi putea să-l binecuvânteze aşa cum dorea inima Lui. Deja în Geneza 9 vedem că Dumnezeu a dat omului mult mai mult decât a avut Adam în grădina Eden.
El voia să pregătească pentru oameni casa Tatălui, locuinţa veşnică a lui Dumnezeu, unde Tatăl şi Fiul au locuit în veşnicie. El voia să le dea toate comorile care sunt în ceruri. Efeseni 1:3 ne spune că noi suntem binecuvântaţi cu orice binecuvântare în locurile cereşti, în Hristos. El voia să ne binecuvânteze după bogăţia harului Său şi să dea oamenilor ceea ce umple inima de desfătare în toată veşnicia. Omul trebuie să se bucure de toată frumuseţea lucrării Fiului Său. Faptul acesta l-am văzut deja în Geneza 9 ; Dumnezeu dă oamenilor carnea ca mâncare, pentru ca în felul acesta în primul rând să înveţe că ei puteau trăi numai pe baza morţii altuia, a Aceluia care a murit pentru ei. Aceasta ne-o explică şi Domnul Isus în Ioan 6 . În al doilea rând, însă, noi ne putem hrăni încă de pe acum, pe pământ, din preţul nespus de mare al acestei Persoane, pe care Dumnezeu o numeşte hrana Sa, pâinea Sa (Levitic 3:11,16 ), exact aşa cum, după Geneza 9 , este dat ca hrană oamenilor, ceea ce era jertfit lui Dumnezeu. Şi acesta este gândul minunat pe care Domnul îl exprimă în Ioan 6 , când spune că noi putem mânca din El, trebuie să mâncăm din El, ca să obţinem viaţă; chiar mai mult, ca să ne hrănim din El şi aşa să avem părtăşie cu El. Aceasta este ceea ce era în inima lui Dumnezeu. Dar aceasta se putea realiza numai prin faptul că Tatăl a dat pe singurul Său Fiu — „pe singurul tău, pe care-l iubeşti“ (Geneza 22:2 ). Şi El L-a dat pe crucea de pe Golgota. „În aceasta este iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre“ (1. Ioan 4:10 ).
Cred că am înţeles ceva din necesitatea jertfelor înaintea lui Dumnezeu, că aceasta era singura cale pe care El putea lucra, arătând nu numai adevărul dreptăţii şi slavei Sale, ci şi dragostea şi harul Său. În plus jertfa era singura posibilitate pentru oameni ca să scape de judecata veşnică. Această judecată trebuia s-o aducă peste om Dumnezeul cel drept, pentru că omul trăia în răzvrătire faţă de El — nu numai că el făcea fapte păcătoase, ci pentru că el, prin originea sa din părinţi păcătoşi, era un păcătos şi nu putea să stea în prezenţa lui Dumnezeu. El este lumină şi în El nu este întuneric (1. Ioan 1:5 ).
Dacă nu punem în inimă principiile pe care le-am putut învăţa în aceste locuri, atunci niciodată nu vom înţelege cu adevărat jertfele şi niciodată nu vom putea înţelege cu inima noastră minunatele gânduri ale lui Dumnezeu care sunt descoperite în jertfe cu privire la Persoana şi lucrarea Domnului Isus. Numai pe baza jertfei poate un om să vină la Dumnezeu. Când el, prin credinţă, ia pentru sine această jertfă şi o aduce între Dumnezeu şi el, ştie că aceasta este de ajuns. Această jertfă este aşa de minunată pentru Dumnezeu, încât pe baza ei, Dumnezeu va curăţa cerurile şi pământul şi va binecuvânta cu binecuvântări veşnice. Orice credincios ştie apoi că Dumnezeu Însuşi a dat această jertfă, aşa cum ne spune Ioan 3:16 : „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“. Aşa ne spune şi Romani 5:8 : „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi!“
Aceasta este plinătatea Evangheliei, care din nefericire adeseori este puţin înţeleasă şi de credincioşi. Aceasta este Evanghelia, şi numai prin ea, poate omul obţine pacea cu Dumnezeu. Este deplină pace să ştii că Dumnezeu a dat jertfa, jertfa desăvârşită, prin care omul este aşezat din starea în care se găseşte într-o stare nouă — putem spune că este scos din familia primului Adam şi este aşezat în familia celui de-al doilea Adam sau ultimul Adam, aşa cum ne spune Coloseni 1:12-13 : „... ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină... şi ne-a aşezat în împărăţia Fiului dragostei Lui“.
sursa: https://comori.org/